OZCAN e AUTRES contre la TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 56006/00 prezentate de Mehmet ÖZCAN și alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 6 mai 2004 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Caflisch Kūris Türmen Zupančič H.S. Greve Traja, judecători și dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 decembrie 1999, având în vedere decizia parțială din 13 iunie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții, domnii Mehmet Özcan, Seyit Ali Durmaz și Oktay Durmaz, sunt resortisanți turci, născuți în 1964, 1958 și, respectiv, 1971, și își au reședința în Istanbul.

Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul K.T. Sürek, avocat la Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 30 august 1995, reclamanții au fost arestați și reținuți de către agenți ai Direcției de Securitate de la Istanbul, secțiunea de combatere a terorismului și au fost suspectați de a fi membri ai TDKP (Türkie Devrimci Komünist Partsi - Partidul Comunist Revoluționar din Turcia). La 11 septembrie 1995, reclamanții au fost examinați de un medic legist, membru al Institutului Medico-Legal din Istanbul. Raportul său a indicat necesitatea unui examen neurologic pentru cel de-al treilea reclamant care se plângea de o scădere a sensibilității și a forței în brațe.

În aceeași zi, reclamanții au fost audiați de procurorul republicii aproape de curtea de securitate a statului de temniță ( În declarațiile lor, reclamanții au negat acuzațiile împotriva lor, iar cel de-al treilea reclamant și-a retras declarația făcută în fața polițiștilor pe motivul că ar fi fost obținută sub tortură. La 13 septembrie 1995, procurorul Republicii a trimis administrației penitenciare din Üsküdar o copie a raportului medical din 11 septembrie 1995. Septembrie 1995 și a solicitat transferul celui de-al treilea reclamant în serviciul în cauză.

În aceeași zi, procurorul Republicii care a depus la Parchetul din Fat A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene din 11 septembrie 1995 în cauzele conexate C-82/98 și C-82/98, Rec., p. La 18 septembrie 1995, procurorul Republicii, reproșând reclamanților să fie lideri și membri ai unei organizații ilegale, a introdus o acțiune publică împotriva acestora în temeiul articolului 168 din Codul penal, reproșând apartenența la o organizație ilegală și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Într-o scrisoare din 20 septembrie 1995 adresată administrației penitenciare, procurorul a solicitat transferul celui de-al treilea reclamant la spital pentru a fi supus unui examen neurologic și să i se comunice raportul întocmit în acest sens.

Raportul medical întocmit la 2 octombrie 1995 de Institutul Medico-Legal din Istanbul a menționat că examinarea neurologică a celui de-al treilea reclamant nu a dezvăluit nici o anomalie. La 31 octombrie 1995, procurorul Republicii Fatih a dat un ordin de refuz pe motiv că acuzațiile de maltratare nu erau stabilite. Prin hotărârea din 24 noiembrie 1997, Curtea de Securitate a statului i-a recunoscut pe reclamanții vinovați de ajutor și i-a sprijinit pe o organizație ilegală, infracțiune reprimată prin art. 169 din Codul Penal, și i-a condamnat la trei ani și nouă luni de închisoare. Prin hotărârea din 24 iunie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. Invocând art. 3 din Convenție, cel de-al treilea reclamant se plânge că a suferit abuzuri în timpul custodiei sale.

Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială și că, în această privință, se expunea că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului. Invocând art. 3 din Convenție, cel de-al treilea reclamant se plânge că a fost supus unor abuzuri în timpul arestării sale. Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne. El susține că persoana în cauză nu a atacat ordonanța de refuz pronunțată la 31 octombrie 1995 în fața Curții de Assisi. Cel de-al treilea reclamant susține că nu a fost informat cu privire la ancheta efectuată de Parchetul lui Fatih și că nu i s-a comunicat ordinul de nejudiciare.

Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să examineze excepția de inadmisibilitate invocată de guvern, deoarece, presupunând chiar că această condiție a fost îndeplinită, acest motiv este în orice caz inadmisibil din motivele menționate mai jos. Curtea amintește că afirmațiile privind relele tratamente trebuie să fie susținute în fața sa de elemente de probă adecvate (a se vedea, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A n 269, p. 17-18, § 30. Pentru stabilirea faptelor pretinse, Curtea utilizează criteriul probei dincolo de orice dubiu rezonabil; cu toate acestea, o astfel de dovadă poate rezulta dintr-un fascicul de indicii sau din prezumții necontestate, suficient de grave, precise și concordante (Irlanda c. Regatul Unit) , Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A n 25, p. 64-65, § 161 in fine, și Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 121, CEDO 2000 IV).

În speță, Curtea constată că cel de-al treilea reclamant nu a prezentat elemente de probă concludente în sprijinul afirmațiilor sale privind relele tratamente și nici nu a furnizat explicații detaliate cu privire la abuzurile pe care le-ar fi comis în timpul detenției sale. Septembrie 1995, în care acesta se plânge de o scădere a sensibilității și a forței în brațe, nu este suficientă pentru a umple această lacună. Raportul medical întocmit la 2 octombrie 1995 de Institutul Medico-Legal din Istanbul, în urma examinării neurologice a reclamantului, nu menționează nicio anomalie. Având în vedere elementele dosarului, Curtea arată că nu există niciun motiv pentru a concluziona că cel de-al treilea reclamant a fost supus de către forțele de ordine a tratamentelor contrare articolului 3 din convenție și, prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție.

Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de o instanță independentă și imparțială. Guvernul observă că, la 18 iunie 1999, a intervenit amendamentul constituțional referitor la art. 143 din Constituție, care reglementează componența cursurilor de securitate ale statului, menționând în special că, în urma acestui amendament, Legea nr. 4390 prevede că funcțiile magistraților și procurorilor militari se încheie la 22 iunie 1999. Reclamanții contestă argumentele guvernului. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție.

Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declar admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, motivarea reclamanților întemeiat pe lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului Istanbul Declare Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 56006/00 présentée par Mehmet ÖZCAN et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 6 mai 2004 en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , L. Caflisch , P. Kūris , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , M. K. Traja, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 6 décembre 1999, Vu la décision partielle du 13 juin 2002, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM. Mehmet Özcan, Seyit Ali Durmaz et Oktay Durmaz, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1964, 1958 et 1971, et résidant à Istanbul.

Ils sont représentés devant la Cour par M e K.T. Sürek, avocat à Istanbul. Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 30 août 1995, les requérants furent arrêtés et placés en garde à vue par des agents de la direction de la sûreté d'Istanbul, section de la lutte contre le terrorisme. Ils étaient soupçonnés d'être membres du TDKP ( Türkiye Devrimci Komünist Partisi - Parti communiste révolutionnaire de Turquie). Le 11 septembre 1995, les requérants furent examinés par un médecin légiste, membre de l'institut médico-légal d'Istanbul. Son rapport fit état de la nécessité d'un examen neurologique pour le troisième requérant qui se plaignait d'une baisse de sensibilité et de force dans les bras.

Le même jour, les requérants furent entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul (« la cour de sûreté de l'Etat ») et traduits ensuite devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna leur mise en détention provisoire. Dans leurs dépositions, les requérants nièrent les accusations à leur encontre. Le troisième requérant rétracta sa déposition faite devant les policiers au motif qu'elle aurait été obtenue sous la torture. Le 13 septembre 1995, le procureur de la République adressa à l'administration pénitentiaire d'Üsküdar une copie du rapport médical du 11 septembre 1995 et demanda le transfert du troisième requérant dans le service concerné.

Le même jour, le procureur de la République adressa au parquet de Fatih (« le parquet »), dont les faits relevaient sous l'angle la compétence géographique, la déposition du troisième requérant contenant ses allégations de torture, ainsi que le rapport médical du 11 septembre 1995, et lui demanda de faire le nécessaire. Le parquet ouvrit une instruction. Le 18 septembre 1995, le procureur de la République, reprochant aux requérants d'être dirigeants et membres d'une organisation illégale, intenta une action publique à leur encontre sur le fondement de l'article 168 du code pénal, réprimant l'appartenance à une organisation illégale, et de l'article 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Dans une lettre du 20 septembre 1995 à l'administration pénitentiaire, le parquet demanda le transfert du troisième requérant à l'hôpital pour y subir un examen neurologique, et que le rapport établi à cet égard lui fût communiqué. Le rapport médical établi le 2 octobre 1995 par l'institut médico-légal d'Istanbul mentionna que l'examen neurologique du troisième requérant n'avait révélé aucune anomalie. Le 31 octobre 1995, le procureur de la République de Fatih rendit une ordonnance de non-lieu au motif que les allégations de mauvais traitements n'étaient pas établies. Par un arrêt du 24 novembre 1997, la cour de sûreté de l'Etat reconnut les requérants coupables d'aide et soutien à une organisation illégale, infraction réprimée par l'article 169 du code pénal, et les condamna à trois ans et neuf mois d'emprisonnement.

Par un arrêt du 24 juin 1999, la Cour de cassation confirma l'arrêt de première instance. GRIEFS Invoquant l'article 3 de la Convention, le troisième requérant se plaint d'avoir subi des mauvais traitements lors de sa garde à vue. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent que leur cause n'a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Ils exposent à cet égard qu'un juge militaire, dont l'indépendance à l'égard de ses supérieurs militaires n'est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l'Etat. EN DROIT 1. Invoquant l'article 3 de la Convention, le troisième requérant se plaint d'avoir subi des mauvais traitements lors de sa garde à vue.

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir que l'intéressé n'a pas attaqué l'ordonnance de non-lieu rendue le 31 octobre 1995 devant la cour d'assises. Le troisième requérant soutient qu'il n'a pas été informé de l'enquête menée par le parquet de Fatih et que l'ordonnance de non-lieu ne lui a pas été notifiée. Cependant, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner l'exception d'irrecevabilité soulevée par le Gouvernement puisqu'à supposer même que cette condition fût remplie, ce grief est en tout état de cause irrecevable pour les motifs indiqués ci-dessous.

La Cour rappelle que des allégations de mauvais traitements doivent être étayées devant elle par des éléments de preuve appropriés (voir, mutatis mutandis , Klaas c. Allemagne , arrêt du 22 septembre 1993, série A n o 269, pp. 17-18, § 30). Pour l'établissement des faits allégués, la Cour se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable » ; une telle preuve peut néanmoins résulter d'un faisceau d'indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants ( Irlande c. Royaume-Uni , arrêt du 18 janvier 1978, série A n o 25, pp. 64-65, § 161 in fine , et Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 121, CEDH 2000 ‑ IV). En l'espèce la Cour note que le troisième requérant n'a pas produit d'éléments de preuve concluants à l'appui de ses allégations de mauvais traitements, ni fourni d'explications détaillées sur les sévices que les policiers lui auraient infligés lors de sa garde à vue.

Le seul élément matériel qu'il fait valoir à cet égard, à savoir le rapport médical du 11 septembre 1995, dans lequel celui-ci se plaint d'une baisse de sensibilité et de force dans les bras, ne suffit pas à combler cette lacune. Le rapport médical établi le 2 octobre 1995 par l'institut médico-légal d'Istanbul, suite à l'examen neurologique du requérant, ne fait état d'aucune anomalie. Au vu des éléments du dossier, la Cour relève que rien ne permet de conclure que le troisième requérant a subi de la part des forces de l'ordre des traitements contraires à l'article 3 de la Convention. Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que leur cause n'a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Le Gouvernement fait observer que le 18 juin 1999 est intervenu l'amendement constitutionnel relatif à l'article 143 de la Constitution régissant la composition des cours de sûreté de l'Etat. Il fait notamment valoir qu'à la suite de cet amendement, la loi n o 4390 dispose que les fonctions des magistrats et procureurs militaires prennent fin le 22 juin 1999. Les requérants contestent les arguments du Gouvernement. La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention.

Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare recevable, tous moyens de fond réservés, le grief des requérants tiré de l'absence d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul ; Déclare le restant de la requête irrecevable. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président