DECIZIE
cererii nr. 49572/99 prezentată de Alain GENITEAU împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință din 11 mai 2004 într-o cameră compusă din : DD. A.B. Baka , președinte , J.-P. Costa , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , D-na W. Thomassen , D. M. Ugrekhelidze, judecători , și D-na S. Dollé, greffieră de secțiune , Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 29 mai 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și pe acelea prezentate în replică de reclamant, După deliberare, hotărăște după cum urmează : PE FAPTE Reclamantul, D. Alain Géniteau, este cetățean francez, născut în 1949 și locuiescent la Brest. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 22 martie 1989, reclamantul, candidat la alegerile comunale din Saint-Palais-sur-Mer, a depus o plângere cu constituire de parte civilă, expunând că în ziua alegerilor, fusese distribuit alegătorilor un tract anonim conținând imputații care atingeau onoarea și reputația sa și că difuzarea acestui tract constitui delictul de difamație publică. La 18 aprilie 1989, judecătorul de instrucție a fixat prin hotărâre suma caușiunii la 2.000 franci. Reclamantul a depus această cauțiune la 17 mai 1989. La 9 iunie și 3 noiembrie 1989, reclamantul a fost ascultat de judecătorul de instrucție. La 15 iunie 1989, judecătorul de instrucție a emis o comisie rogatorie serviciilor de poliție judiciară pentru ca să se efectueze o anchetă.
Astfel, la 25 august și 13 septembrie 1989, martori au fost ascultați de inspectori de poliție, raportul acestora fiind transmis la 26 octombrie 1989. La 15 decembrie 1989, reclamantul a informat magistratul instructor de extinderea plângerii sale la capete de infracțiuni ale codului electoral, pe motiv că difuzarea tractului în ziua scrutinului era interzisă și constitui o manevră frauduloasă destinată să atingă sinceritatea și rezultatul scrutinului. Prin hotărâri din 21 și 23 martie 1990, judecătorul de instrucție al tribunalului de mare instanță din Saintes a declarat inadmisibilă constituirea de parte civilă a reclamantului pentru infracție ale codului electoral și a spus că nu este caz de urmărire pentru faptele de difamație.
Reclamantul a judecat aceste hotărâri la 28 martie 1989. Prin hotărâre din 15 mai 1990, camera de acuzare a curții de apel din Poitiers a confirmat hotărârile déférées. Reclamantul a contestat în casație această hotărâre. Prin hotărâre din 25 septembrie 1991, camera penală a Curții de Casație a anulat și revocat hotărârea déférée, și a trimis cauza și părțile înapoi la camera de acuzare a curții de apel din Bordeaux. Fiind posibil ca faptele să provoace urmăriri împotriva primarului din Saint-Palais-sur-Mer și a adjuncților săi, procurorul general lângă curtea de apel din Bordeaux a sesizat, la 20 martie 1992, camera penală a Curții de Casație cu scopul desemnării jurisdicției care, în aplicarea articolelor 679 și următoare ale codului de procedură penală, putea fi încărcată cu instrucția cauzei.
Prin hotărâre din 22 aprilie 1992, camera penală a Curții de Casație, hotărând asupra cererii procurorului general, a desemnat camera de acuzare a curții de apel din Bordeaux ca fiind trecută cu instrucția cauzei. Această hotărâre a fost semnificată reclamantului la 29 iulie 1992. La 3 august 1992, procurorul general a depus un ordin de rechiziție tendință să se constate stingerea acțiunii publice referitoare la difamația publică. La 8 septembrie 1992, cauza a fost plaidată și pusă în deliberare. Prin hotărâre din 3 noiembrie 1992, camera de acuzare a curții de apel din Bordeaux s-a declarat incompetentă pentru sesizarea intervenit în aplicarea articolului 681 al codului de procedură penală, și a infirmat hotărârile de inadmisibilitate și de lipsa urmăririi datate din 21 și 23 martie 1990. În plus, a ordonat un supliment de informații privind delictul de difamație și a ordonat ca să se informeze cu privire la capete de infracțiuni ale codului electoral.
A desemnat în acest scop pe decanul judecătorilor de instrucție ai tribunalului de mare instanță din Angoulême. În februarie 1993, acesta din urmă a procedat la punerea sub examen a 19 consilieri municipali din Saint-Palais-sur-Mer. La 9 martie 1993, reclamantul a denunțat într-o plângere adiționară faptul că autorii tractului s-au servit de fotocopiatorul primăriei pentru a-l reproduse, ceea ce caracteriazâ o abuz de încredere calificat. La 14 septembrie 1993, cauza a fost plaidată și pusă în deliberare. Prin hotărâre din 5 octombrie 1993, camera de acuzare a curții de apel din Bordeaux a declarat reclamantul inadmisibil în constituirea sa de parte civilă pentru abuz de încredere calificat, a spus că nu este caz de urmărire împotriva oricui pentru capete de infracțiuni ale codului electoral și a pronunțat trimiterea unor prevenutului înaintea tribunalului de corecțional din Bordeaux pentru difamație publică împotriva unui particular.
Prin hotărâre din 14 februarie 1995, camera penală a Curții de Casație a respins cererile ulterioare depuse de prevenujți și de reclamant. La încheierea ședinței din 12 mai 1995 înaintea tribunalului de corecțional din Bordeaux, cauza a fost amânată la 2 august 1995 și apoi la 27 octombrie 1995. La această dată, amânarea ședinței solicitată de avocatul reclamantului prin scrisoare din 17 octombrie 1995 a fost acordată. Cauza a fost deci amânată la 12 ianuarie 1996. Reclamantul cerea în indemnizație a prejudiciului său plata francului simbolic în afara sumei de 20.000 franci cu titlu de cheltuieli judiciare, precum și publicitatea sentinței care urma să intervină.
Prin sentință din 9 februarie 1996, tribunalul de corecțional din Bordeaux a constatat stingerea acțiunii publice prin efectul legii de amnistie din 3 august 1995, a respins excepția de prescripție a acțiunii civile, a constatat că elementele constitutive ale delictului de difamație publică nu au fost întrunite cu privire la prevenujți, și a respins reclamantul din totalitatea cererilor sale. La 15 februarie 1996, reclamantul a judecat această sentință.
La încheierea ședinței din 9 mai 1996, cauza a fost amânată la 20 iunie 1996 și apoi la 11 septembrie 1996. Prin hotărâre din 23 octombrie 1996, curtea de apel din Bordeaux a confirmat stingerea acțiunii publice prin efectul legii de amnistie din 3 august 1995, dar a declarat acțiunea civilă prescrisă din cauza lipsei de depunere a unei plângeri conforme cu cerințele articolului 681 alineat 3 al codului de procedură penală sau a unui act de urmărire a ministerului public între 29 iulie 1992 (data semnificării reclamantului a hotărârii camerei penale din 22 aprilie 1992), și data expirării termenului legal de trei luni. Reclamantul a contestat în casație hotărârea de apel.
Prin hotărâre din 1 decembrie 1998, Curtea de Casație a respins contestația reclamantului (care era reprezentat de un avocat la Consiluri înaintea jurisdicției superioare), constatând următoarele: „curtea de apel și-a justificat decizia, cu condiția că a constatat că nici un act nu a întrerupt prescripția între 29 iulie 1992 și 3 noiembrie următor, [reclamantul] nefiind retragus plângerea, în conformitate cu art. 681 alineat 3 al codului de procedură penală, atunci în vigoare, și nici un act de urmărire nefiind dispus de procurorul general." B. Dreptul intern relevant Cod de procedură penală Titlul IX [abrogat prin legea din 4 ianuarie 1993]: Crimelor și delictelor comise de magistrați și anumiți funcționari art. 679 „Atunci când un membru al Consiliului de Stat, al Curții de Casație sau al Curții de Conturi, un prefect, un magistrat al ordinului judiciar, un magistrat consular sau un magistrat al tribunalelor administrative, este susceptibil de a fi inculpat de o crimă sau un delict comis în afara exercitării funcțiilor sale, procurorul Republicii, sesizat cu cauza, prezintă cerere la camera penală a Curții de Casație care procedează și hotărăște ca în materie de reglementare de judecători și desemnează jurisdicția încărcată cu instrucția și judecata cauzei.
Camera penală trebuie să se pronunțe în termen de opt zile de la ziua în care cererea i va fi transmisă." art. 681 „Atunci când una din persoanele enumerate la art. 679, sau un primar, sau edilul municipal substituitor, sau un președinte de comunitate urbană, de district sau de sindicat de comune, sau președintele sau vicepreședintele unei delegații speciale, sunt susceptibili de a fi inculpați de o crimă sau un delict comis în exercitarea funcțiilor lor, procurorul Republicii sesizat cu cauza prezintă, fără întârziere, cerere la camera penală a Curții de Casație, care hotărăște ca în materie de reglementare de judecători și desemnează camera de acuzare care poate fi încărcată cu instrucția.
Dacă estimează că este caz de urmărire, procurorul general lângă curtea de apel desemnată în aplicarea prevederilor alineatelor precedente cere deschiderea unei informații. Informația poate fi de asemenea deschisă dacă partea vătămată adresează o plângere, asortită de constituire de parte civilă, președinților și consilierilor care compun camera de acuzare. În acest caz, comunicarea acestei plângeri procurorului general este ordonată pentru ca acest magistrat să-și ia réquisitoriile precum se spune la art. 86. Informația este comună complicilor persoanei urmărite și altor autori ai infracțiunii comise, chiar și atunci când ei nu exercitau funcții judiciare sau administrative.
(...)" PLÂNGERI 1. Pe baza articolului 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de prezența avocatului general la deliberare a camerei penale a Curții de Casație, în procedura care a dat naștere hotărârii din 1 decembrie 1998. 2. Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de durata procedurii. 3. Pe același temei, reclamantul se plânge de inechitatea procedurii consecutive cererii procurorului general cu scopul desemnării jurisdicției competente. El se plânge în special că hotărârea din 22 aprilie 1992 ar fi fost pronunțată de Curtea de Casație fără dezbatere contradictorie și că el nu ar fi putut face valabili argumentele sale.
El estimează că în consecință, Curtea de Casație „putea apoi greu să se dezică, de unde ciudatul arrêt din 1 decembrie 1998 nerespunzând mijlocului invocat de parte civilă pe baza articolului 115 al codului electoral". El susține că ea „putea cu atât mai puțin să se dezică că unu din membrii săi [...] a jurisdicția atât în formația care a pronunțat hotărârea din 22 aprilie 1992 cât și în aceea care a pronunțat hotărârea din 1 decembrie 1998". 4. Invocând art. 13 al Convenției, reclamantul se plânge că artificii procedurale l-ar fi împiedicat, de facto, să acceseze o jurisdicție. În această privință, el pun în cauză articolele 679 la 687 al codului de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, privind crimele și delictele comise de magistrați și anumiți funcționari.
El estimează că utilizarea, de către ministerul public, a acestor prevederi l-ar fi închis într-o capcană procedurală care ar fi avut efectul de a-i refuza, în practică, examinarea plângerii sale de către un tribunal.
Curtea constată la început că părțile se acordă să considere că art. 6 § 1 al Convenției este aplicabil procedurii obiect al prezentei cauze. A. Privind grievul basrat pe art. 6 § 1 al Convenției și referitor la prezența avocatului general la deliberare Reclamantul se plânge de prezența avocatului general la deliberare a camerei penale a Curții de Casație, în procedura care a dat naștere hotărârii din 1 decembrie 1998. El invocă art. 6 § 1 al Convenției, ale cărei prevederi relevante sunt liberate după cum urmează: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor cu privire la drepturile și obligațiile de natură civilă (...)". Guvernul indică că la epoca tratării contestației prezentată de reclamant, dacă avocatul general era prezent la deliberare, el nu lua niciodată parte la decizia camerei, nefiind învestit cu voință deliberativă.
Nu dispunea deci de „o ocazie suplimentară de a-și apăra poziția". În consecință, în pofida teoriei așa-numite aparențe, acest aspect al grievului ar fi de asemenea evident neîntemeiat. Reclamantul estimează cât se poate că simplă prezență a avocatului general la deliberare este o ruptură a egalității armelor. El invită deci Curtea să concluzioneze o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. Curtea estimează, la lumina ansamblului argumentelor părților, că acest grief ridică întrebări grave de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, ci necesită examinare pe fond; rezultă că acest grief nu poate fi declarat evident neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției.
Nici un alt motiv de inadmisibilitate nu a fost găsit. B. Privind grievul bazat pe art. 6 § 1 al Convenției și referitor la durata procedurii Conform reclamantului, durata procedurii nu răspunde exigență „termenului rezonabil" așa cum este prevăzut de art. 6 § 1 al Convenției. 1. Privind excepția preliminară a Guvernului Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 § 1 al Convenției. El subliniază în această privință că reclamantul avea posibilitatea de a supune grievul său privind durata procedurii jurisdicțiilor franceze în cadrul unei acțiuni de răspundere bazate pe articolul L. 781-1 al codului de organizare judiciară (COJ). O evoluție recentă a jurisprudenței interne ar demonstra caracterul „efectiv" al unui asemenea recurs.
Reclamantul contestă această teză. Curtea reamintește că potrivit articolului 35 § 1 al Convenției, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și că ea a deja trebuit să se pronunțe asupra articolului L. 781-1 al COJ în privința acestei cerințe.
Ținând seama de evoluția jurisprudențială pe care o menționează Guvernul, Curtea a judecat că recursul bazat pe articolul L. 781-1 al COJ permite remedierea unei încălcări pretinse a dreptului de a vedea cauza audienței într-un „termen rezonabil" în sensul articolului 6 § 1 al Convenției (Giummarra și alții c. Franța (decizie), nr. 61166/00, 12 iunie 2001), indiferent de starea procedurii pe plan intern (Mifsud c. Franța [GC] (decizie), nr. 57220/00, 11 septembrie 2002). Ea a precizat că acest recurs a dobândit, la data de 20 septembrie 1999, gradul de certitudine juridică cerut pentru putea și trebuia să fie utilizat în scopul articolului 35 § 1 al Convenției, ajungând în consecință la concluzia că orice grief derivat din durata unei proceduri judiciare introduce înaintea sa după 20 septembrie 1999 fără a fi prezentat anterior jurisdicțiilor interne în cadrul unui recurs bazat pe articolul L. 781-1 al COJ este în principiu inadmisibil, indiferent de starea procedurii pe plan intern.
În speță, reclamantul a sesizat Curtea la 29 mai 1999 și nu era deci obligat să exercite acest recurs anterior. Este deci caz de respinge excepția. 2. Pe fond Guvernul estimează că acest grief trebuie respins ca evident neîntemeiat. Conform sa, procedura prezenta o anumită complexitate de fapt și de drept. El estimează că singura perioadă de inactivitate care ar putea fi imputată autorităților reprezintă cinci luni. De cealaltă parte, reclamantul a, conform sa, contribuit la prelungirea termenelor, în special prin plângerile sale adiționare și prin exercitarea tuturor căilor de atac. În final, părțile ar fi întârziat procedura prin absența lor la interpelări, cererile de amânări și prorogări de termene și depunerea tardivă a memoriilor.
Reclamantul estimează cât se poate că cauza nu era complexă. El susține că întârzierile imputabile comportamentului părților sunt minime comparativ cu termenele care pot fi imputate autorităților judiciare. El susține de fapt că lungimea procedurii se explică prin deficiențele instituției judiciare. El estimează în această privință că inerția repetată a instituției judiciare este cu atât mai reproșabilă că obiectul litigiului cerea o celeritate particulară. Curtea constată că procedura a început cu constituirea de parte civilă a reclamantului la 22 martie 1989 și s-a încheiat cu hotărârea Curții de Casație din 1 decembrie 1998. Ea a deci durat mai mult de nouă ani și opt luni, pentru nouă instanțe (șase instanțe care au hotărât înaintea sesizării jurisdicției de judecată, trei care au hotărât după).
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri s-apreciază după circonstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și enjul litigiului pentru interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Curtea consideră că procedura prezenta o anumită complexitate. Curtea reafirmă că revine Statelor contractante să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât jurisdicțiile lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitiv asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă în termen rezonabil (a se vedea Frydlender, precitat, § 45). Curtea estimează în plus că nu se poate reproba reclamantului că a făcut uz de diverși recurși și alte posibilități procedurale pe care i le deschidea dreptul intern.
Cu toate acestea, comportamentul reclamantului constituie un element obiectiv, neimputabil Statului pârât și care intră în linie de seamă pentru a determina dacă a existat sau nu depășire a termenului rezonabil al articolului 6 § 1 (Wiesinger c. Austria, hotărâre din 30 octombrie 1991, seria A nr. 213, § 57; Erkner și Hofauer c. Austria, hotărâre din 23 aprilie 1987, seria A nr. 117, § 68). În speță, rezultă din elementele dosarului că autoritățile judiciare și părțile, și în particular reclamantul, pot să-și vadă imputate, în egală măsură, întârzierile în desfășurarea procedurii. Curtea estimează că durata procedurii se explică în principal prin marele număr de jurisdicții care trebuiau să cunoască de cauză.
Ținând seama de cele de mai sus, și în măsura în care durata procedurii trebuie apreciată în întregimea sa cu privire la numărul de instanțe chemate să hotărască, Curtea estimează că lapsurile de timp imputabile autorităților nu pot fi considerate derezonabile, ținând seama de ansamblul circonstanțelor cauzei, și la lumina jurisprudenței Curții. Rezultă că acest grief este evident neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției. C. Privind alte griefuri 1. Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de inechitatea procedurii înaintea Curții de Casație chemate să se pronunțe asupra cererii procurorului general cu scopul desemnării jurisdicției competente și care a dat naștere hotărârii din 22 aprilie 1992. El se plânge în plus de soluția reținută de Curtea de Casație în hotărârea sa din 1 decembrie 1998, susținând că nu ar fi luat în considerare toți argumentele sale.
În această privință, el se plânge în supraa că unu din consilieri a jurisdicția succesiv în cele două formații ale Curții de Casație, punând în cauză imparțialitate jurisdicției. Curtea estimează că Curtea de Casație, sesizată de o cerere de desemnare a jurisdicției încărcate cu cunoașterea cauzei, nu era chemată să „decidă" o contestație, ci să se pronunțe asupra unei întrebări incidente. Este vorba, în cel mai bun caz, de o întrebare de natură procedurală care nu entraîne determinarea drepturilor de natură civilă ale reclamantului (a se vedea mutatis mutandis Maino c. Elveția, nr. 19231/91, decizie a Comisiei din 9 ianuarie 1995). Curtea concluzionează din cele de mai sus că grievul este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenției în ceea ce privește procedura înaintea Curții de Casație chemată să desemneze jurisdicția competentă.
Pentru cât de mult cât acuzațiile reclamantului vizează motivația hotărârii Curții de Casație din 1 decembrie 1998, Curtea reamintește că art. 6 § 1 obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu poate fi înțeles ca cerând răspuns detaliat la fiecare argument (Van de Hurk c. Olanda, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 20, § 61). Curtea nu poate intra în detalii ale motivării, ci este doar chemată să examineze dacă jurisdicția sesizată a ținut cont de toți mijloacele relevante și dacă au primit răspuns (Ruiz Torija c. Spania, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, p. 12, §§ 29-30). La fel, Curtea nu este chemată să cerceteze dacă argumentele au fost tratat adecvat.
Revine jurisdicțiilor să răspundă mijloacelor de apărare esențiale, știind că amploarea acestei datorii poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie deci analizată la lumina circumstanțelor cauzei (Hiro Balani c. Spania, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-B, p. 29, § 27). În speță, Curtea constată că dacă motivele date de Curtea de Casație sunt cu siguranță concise, este totuși clar că această jurisdicție a ținut cont de argumentele prezentate și le-a răspuns. Dacă răspunsurile sunt scurte și pot fi apărut puțin satisfăcătoare reclamantului, ele nu apar insuficiente în speță, în particular având în vedere caracterul specific al procedurii în casație. Curtea reamintește de asemenea că ea nu este competentă pentru a examina o cerere referitoare la erori de fapt sau de drept pretins comise de o jurisdicție internă (García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).
Examinarea acestui grief nu permite, în consecință, descoperirea unei atingeri la echitatea procedurii. Rezultă că această parte a grievului trebuie respinsă ca evident neîntemeiată în sensul articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
În final, pentru cât de mult cât reclamantul se plânge de partialitate a unui consilier care a sidat atât în formația camerei penale a Curții de Casație care a pronunțat hotărârea din 22 aprilie 1992 cât și în aceea care a pronunțat hotărârea din 1 decembrie 1998, Curtea reamintește că imparțialitate în sensul articolului 6 § 1 s-apreciază conform unei duble abordări: prima constă în a încerca să se determine convingerea personală a unui anumit judecător în o anumită ocazie; a doua duce la a se asigura că el oferea garanții suficiente pentru a exclude în acest sens orice dubiu legitim (a se vedea, de exemplu, Gautrin și alții c. Franța, hotărâre din 20 mai 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-III, pp. 1030-1031, § 58). Cât pentru prima abordare, imparțialitate personală a unui magistrat se presupune până la dovada contrarie (de exemplu Padovani c. Italia, hotărâre din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, p. 20, § 26). Or, reclamantul nu aduce niciun element stabilind că consilierul în cauză ar fi acționat cu prejudeciu personal.
Cât pentru a doua abordare, ea duce la a se întreba, atunci când o jurisdicție colegială este în cauză dacă, independent de atitudinea personală a unuia din membrii săi, anumite fapte verificabile autorizează a pune în cauză imparțialitate acesteia (Gautrin și alții, precitat, ibidem). În caz, frici ale reclamantului privind lipsa imparțialitate țin de faptul că unu din consilieri referendari a jurisdicția în formația camerei penale a Curții de Casație care a desemnat jurisdicția competentă pentru cunoașterea cauzei, înainte de a sidata în formația chemată să cunoască de contestația depusă de reclamant împotriva hotărârii declarând acțiunea civilă prescrisă. Curtea reamintește în această privință că simplul fapt, pentru un judecător, de a fi deja luat decizii înainte de proces nu poate trece pentru a justifica de sine statător aprehensi cu privire la imparțialitate sa.
Ceea ce conteaza este amploarea măsurilor adoptate de judecător înainte de proces (a se vedea Morel c. Franța, nr. 34130/96, § 45, CEDO 2000-VI). În speță, în prima procedură, camera penală fusese exclusiv chemată să desemneze jurisdicția competentă fără a trebui să cunoască de procedura pe fond. Curtea constată deci că consilierul a fost confruntat cu două întrebări bine distincte, și deduce că prezența sa succesivă în sânul celor două formații nu poate pune sub semnul întrebării imparțialitate camerei penale a Curții de Casație în procedura care a dat naștere hotărârii din 1 decembrie 1998. Rezultă că această parte a grievului trebuie deci respinsă ca manifest neîntemeiată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
2. Reclamantul se plânge că artificii procedurale l-ar fi împiedicat, de facto, să acceseze o jurisdicție. El invocă art. 13 care se citește după cum urmează: „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la octroi a unui recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționau în exercitarea funcțiilor lor oficiale." Curtea a examinat grievul reclamantului după cum a fost prezentat. Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște acuzații formulate, ea nu a găsit nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale.
Rezultă că acest grief trebuie respins ca evident neîntemeiat, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară admisibilă, cu rezerva tuturor mijloacelor de fond, plângerea reclamantului privind prezența avocatului general la deliberare a camerei penale a Curții de Casație ; Declară restul cererii inadmisibil. S. Dollé A.B. Baka Greffieră Președinte
DÉCISION
de la requête n o 49572/99 présentée par Alain GENITEAU contre la France La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 11 mai 2004 en une chambre composée de : MM. A.B. Baka , président , J.-P. Costa , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me W. Thomassen , M. M. Ugrekhelidze, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 29 mai 1999, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Alain Géniteau, est un ressortissant français, né en 1949 et résidant à Brest. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 22 mars 1989, le requérant, candidat aux élections municipales de Saint-Palais-sur-Mer, déposa plainte avec constitution de partie civile, en exposant que le jour des élections, avait été distribué aux électeurs un tract anonyme contenant des imputations portant atteinte à son honneur et à sa réputation et que la diffusion de ce tract était constitutive du délit de diffamation publique. Le 18 avril 1989, le juge d'instruction fixa, par ordonnance, le montant de la consignation à 2 000 francs. Le requérant déposa cette consignation le 17 mai 1989. Les 9 juin et 3 novembre 1989, le requérant fut entendu par le juge d'instruction. Le 15 juin 1989, le juge d'instruction délivra une commission rogatoire aux services de police judiciaire afin que fût effectuée une enquête.
Ainsi, les 25 août et 13 septembre 1989, des témoins furent entendus par des inspecteurs de police, dont le rapport fut transmis le 26 octobre 1989. Le 15 décembre 1989, le requérant informa le magistrat instructeur de l'extension de sa plainte des chefs d'infraction au code électoral, au motif que la diffusion du tract le jour du scrutin était interdite et constituait une manœuvre frauduleuse en vue de porter atteinte à la sincérité et au résultat du scrutin. Par ordonnances des 21 et 23 mars 1990, le juge d'instruction du tribunal de grande instance de Saintes déclara irrecevable la constitution de partie civile du requérant du chef d'infraction au code électoral et dit n'y avoir lieu à suivre sur les faits de diffamation.
Le requérant interjeta appel de ces ordonnances le 28 mars 1989. Par arrêt du 15 mai 1990, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Poitiers confirma les ordonnances déférées. Le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt. Par arrêt du 25 septembre 1991, la chambre criminelle de la Cour de cassation cassa et annula l'arrêt déféré, et renvoya la cause et les parties devant la chambre d'accusation de la cour d'appel de Bordeaux. Les faits étant susceptibles de provoquer des poursuites à l'encontre du maire de Saint-Palais-sur-Mer et de ses adjoints, le procureur général près la cour d'appel de Bordeaux saisit, le 20 mars 1992, la chambre criminelle de la Cour de cassation aux fins de désignation de la juridiction qui, en application des articles 679 et suivants du code de procédure pénale, pourrait être chargée de l'instruction de l'affaire.
Par arrêt du 22 avril 1992, la chambre criminelle de la Cour de cassation, statuant sur la requête du procureur général, désigna la chambre d'accusation de la cour d'appel de Bordeaux comme pouvant être chargée de l'instruction de l'affaire. Cet arrêt fut signifié au requérant le 29 juillet 1992. Le 3 août 1992, le procureur général déposa un réquisitoire tendant à voir constater l'extinction de l'action publique relative à la diffamation publique. Le 8 septembre 1992, l'affaire fut plaidée et mise en délibéré. Par arrêt du 3 novembre 1992, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Bordeaux se déclara incompétente sur la saisine intervenue en application de l'article 681 du code de procédure pénale, et infirma les ordonnances d'irrecevabilité et de non-lieu datées des 21 et 23 mars 1990. En outre, elle ordonna un supplément d'information concernant le délit de diffamation et ordonna qu'il soit informé du chef d'infractions au code électoral.
Elle désigna à cet effet le doyen des juges d'instruction du tribunal de grande instance d'Angoulême. En février 1993, ce dernier procéda à la mise en examen des 19 conseillers municipaux de Saint-Palais-sur-Mer. Le 9 mars 1993, le requérant dénonça dans une plainte additionnelle le fait, par les auteurs du tract, de s'être servi de la photocopieuse de la mairie pour le reproduire, ce qui caractérisait un abus de confiance qualifié. Le 14 septembre 1993, l'affaire fut plaidée et mise en délibéré. Par arrêt du 5 octobre 1993, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Bordeaux déclara le requérant irrecevable en sa constitution de partie civile du chef d'abus de confiance qualifié, dit n'y avoir lieu à suivre contre quiconque des chefs d'infractions au code électoral et prononça le renvoi de certains des prévenus devant le tribunal correctionnel de Bordeaux pour diffamation publique envers un particulier.
Par arrêt du 14 février 1995, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta les pourvois subséquents formés par les prévenus et par le requérant. A l'issue de l'audience du 12 mai 1995 devant le tribunal correctionnel de Bordeaux, l'affaire fut renvoyée au 2 août 1995 puis au 27 octobre 1995. A cette date, le report d'audience sollicité par l'avocat du requérant par lettre du 17 octobre 1995 fut accordé. L'affaire fut donc renvoyée au 12 janvier 1996. Le requérant réclamait en indemnisation de son préjudice paiement du franc symbolique outre la somme de 20 000 francs au titre des frais de procédure, ainsi que la publicité du jugement à intervenir.
Par jugement du 9 février 1996, le tribunal correctionnel de Bordeaux constata l'extinction de l'action publique par l'effet de la loi d'amnistie du 3 août 1995, rejeta l'exception de prescription de l'action civile, constata que les éléments constitutifs de l'infraction de diffamation publique n'étaient pas réunis à l'égard des prévenus, et débouta le requérant de l'ensemble de ses demandes. Le 15 février 1996, le requérant interjeta appel de ce jugement.
A l'issue de l'audience du 9 mai 1996, l'affaire fut renvoyée au 20 juin 1996 puis au 11 septembre 1996. Par arrêt du 23 octobre 1996, la cour d'appel de Bordeaux confirma l'extinction de l'action publique par l'effet de la loi d'amnistie du 3 août 1995, mais déclara l'action civile prescrite faute de dépôt d'une plainte conforme aux exigences de l'article 681 alinéa 3 du code de procédure pénale ou d'un acte de poursuite du ministère public entre le 29 juillet 1992 (date de signification au requérant de l'arrêt de la chambre criminelle du 22 avril 1992), et la date d'expiration du délai légal de trois mois. Le requérant forma un pourvoi en cassation contre l'arrêt d'appel.
Par arrêt du 1 er décembre 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant (lequel était représenté par un avocat aux Conseils devant la haute juridiction), en relevant ce qui suit : « la cour d'appel a justifié sa décision, dès lors qu'elle a constaté qu'aucun acte n'avait interrompu la prescription entre le 29 juillet 1992 et le 3 novembre suivant, [le requérant] n'ayant pas réitéré sa plainte, conformément à l'article 681 alinéa 3 du code de procédure pénale, alors en vigueur, et aucun acte de poursuite n'ayant été diligenté par le procureur général.
» B. Le droit interne pertinent Code de procédure pénale Titre IX [abrogé par la loi du 4 janvier 1993] : Des crimes et délits commis par des magistrats et certains fonctionnaires Article 679 « Lorsqu'un membre du Conseil d'Etat, de la Cour de cassation ou de la Cour des comptes, un préfet, un magistrat de l'ordre judiciaire, un magistrat consulaire ou un magistrat des tribunaux administratifs, est susceptible d'être inculpé d'un crime ou d'un délit commis hors l'exercice de ses fonctions, le procureur de la République, saisi de l'affaire, présente requête à la chambre criminelle de la Cour de cassation qui procède et statue comme en matière de règlement de juges et désigne la juridiction chargée de l'instruction et du jugement de l'affaire.
La chambre criminelle doit se prononcer dans la huitaine qui suit le jour où la requête lui sera parvenue. » Article 681 « Lorsqu'une des personnes énumérées à l'article 679, ou un maire, ou l'élu municipal le suppléant, ou un président de communauté urbaine, de district ou de syndicat de communes, ou le président ou le vice-président d'une délégation spéciale, sont susceptibles d'être inculpés d'un crime ou d'un délit commis dans l'exercice de leurs fonctions, le procureur de la République saisi de l'affaire présente, sans délai, requête à la chambre criminelle de la Cour de cassation, qui statue comme en matière de règlement de juges et désigne la chambre d'accusation qui pourra être chargée de l'instruction.
S'il estime qu'il y a lieu à poursuite, le procureur général près la cour d'appel désignée en application des dispositions de l'alinéa précédent requiert l'ouverture d'une information. L'information peut être également ouverte si la partie lésée adresse une plainte, assortie d'une constitution de partie civile, aux présidents et conseillers composant la chambre d'accusation. Dans ce cas, communication de cette plainte au procureur général est ordonnée pour que ce magistrat prenne ses réquisitions ainsi qu'il est dit à l'article 86. L'information est commune aux complices de la personne poursuivie et aux autres auteurs de l'infraction commise, lors même qu'ils n'exerçaient point de fonctions judiciaires ou administratives.
(...) » GRIEFS 1. Sur le fondement de l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la présence de l'avocat général au délibéré de la chambre criminelle de la Cour de cassation, dans la procédure ayant donné lieu à l'arrêt du 1 er décembre 1998. 2. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure. 3. Sur le même fondement, le requérant se plaint de l'iniquité de la procédure consécutive à la requête du procureur général aux fins de désignation de la juridiction compétente. Il se plaint en particulier de ce que l'arrêt du 22 avril 1992 aurait été rendu par la Cour de cassation sans débat contradictoire et qu'il n'aurait pu faire valoir ses arguments.
Il estime qu'en conséquence, la Cour de cassation « pouvait ensuite difficilement se déjuger, d'où le curieux arrêt du 1 er décembre 1998 ne répondant pas au moyen invoqué par la partie civile fondé sur l'article 115 du code électoral ». Il affirme qu'elle « pouvait d'autant moins se déjuger que l'un de ses membres [...] a siégé à la fois dans la formation ayant rendu l'arrêt du 22 avril 1992 et dans celle ayant rendu l'arrêt du 1 er décembre1998 ». 4. Invoquant l'article 13 de la Convention, le requérant se plaint de ce que des artifices procéduraux l'auraient empêché, de facto , d'accéder à une juridiction. A cet égard, il met en cause les articles 679 à 687 du code de procédure pénale, en vigueur au moment des faits, traitant des crimes et délits commis par des magistrats et certains fonctionnaires.
Il estime que l'utilisation, par le ministère public, de ces dispositions l'aurait enfermé dans un piège procédural qui aurait eu pour effet de lui refuser, en pratique, l'examen de sa plainte par un tribunal. EN DROIT La Cour relève à titre liminaire que les parties s'accordent à considérer que l'article 6 § 1 de la Convention est applicable à la procédure objet de la présente espèce.
A. Sur le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention et relatif à la présence de l'avocat général au délibéré Le requérant se plaint de la présence de l'avocat général au délibéré de la chambre criminelle de la Cour de cassation, dans la procédure ayant donné lieu à l'arrêt du 1 er décembre 1998. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement indique qu'à l'époque du traitement du pourvoi présenté par le requérant, si l'avocat général était présent au délibéré, il ne prenait jamais part à la décision de la chambre, n'ayant pas de voix délibérative.
Il ne disposait donc pas « d'une occasion supplémentaire de défendre sa position ». En conséquence, nonobstant la théorie dite des apparences, cet aspect du grief serait également manifestement mal fondé. Le requérant estime quant à lui que la simple présence de l'avocat général au délibéré est une rupture de l'égalité des armes. Il invite donc la Cour à conclure à une violation de l'article 6 § 1 de la Convention. La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention.
Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé. B. Sur le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention et relatif à la durée de la procédure Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention. 1. Sur l'exception préliminaire du Gouvernement Le Gouvernement soutient que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l'article 35 § 1 de la Convention. Il souligne à cet égard que le requérant avait la possibilité de soumettre son grief tiré de la durée de la procédure aux juridictions françaises dans le cadre d'une action en responsabilité fondée sur l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire (COJ).
Une récente évolution de la jurisprudence interne démontrerait le caractère « effectif » d'un tel recours. Le requérant conteste cette thèse. La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes et qu'elle a déjà eu à se prononcer sur l'article L. 781-1 du COJ au regard de cette exigence.
Au vu de l'évolution jurisprudentielle dont fait état le Gouvernement, la Cour a jugé que le recours fondé sur l'article L. 781-1 du COJ permet de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable » au sens de l'article 6 § 1 de la Convention ( Giummarra et autres c. France (déc.), n o 61166/00, 12 juin 2001), quel que soit l'état de la procédure au plan interne ( Mifsud c. France [GC] (déc.), n o 57220/00, 11 septembre 2002). Elle a précisé que ce recours avait acquis, à la date du 20 septembre 1999, le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention, parvenant en conséquence à la conclusion que tout grief tiré de la durée d'une procédure judiciaire introduit devant elle après le 20 septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d'un recours fondé sur l'article L. 781-1 du COJ est en principe irrecevable, quel que soit l'état de la procédure au plan interne.
En l'espèce, le requérant a saisi la Cour le 29 mai 1999 et n'était donc pas tenu d'exercer ce recours préalablement. Il y a donc lieu de rejeter l'exception. 2. Sur le fond Le Gouvernement estime que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé. Selon lui, la procédure présentait une certaine complexité en fait et en droit. Il estime que la seule période d'inactivité qui pourrait être imputée aux autorités représente cinq mois. Par contre, le requérant a, selon lui, contribué à l'allongement des délais, notamment par ses plaintes additionnelles et par l'exercice de toutes les voies de recours. Enfin, les parties auraient retardé la procédure par leurs absences lors des interrogatoires, leurs demandes de renvois et de prorogations de délais et le dépôt tardif de leurs mémoires.
Le requérant estime quant à lui que l'affaire n'était pas complexe. Il affirme que les retards imputables au comportement des parties sont minimes par rapport aux délais qui peuvent être imputés aux autorités judiciaires. Il affirme en effet que la longueur de la procédure s'explique par les carences de l'institution judiciaire. Il estime à cet égard que l'inertie répétée de l'institution judiciaire est d'autant plus répréhensible que l'objet du litige exigeait une célérité particulière. La Cour relève que la procédure a débuté avec la constitution de partie civile du requérant le 22 mars 1989 et s'est achevée avec l'arrêt de la Cour de cassation du 1 er décembre 1998. Elle a donc duré plus de neuf ans et huit mois, pour neuf instances (six instances ayant statué avant la saisine de la juridiction de jugement, trois ayant statué après).
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). La Cour considère que la procédure présentait une certaine complexité.
La Cour réaffirme qu'il incombe aux Etats contractants d'organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d'obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (voir Frydlender, précité, § 45). La Cour estime par ailleurs qu'on ne saurait reprocher au requérant d'avoir fait usage des divers recours et autres possibilités procédurales que lui ouvrait le droit interne.
Toutefois, le comportement du requérant constitue un élément objectif, non imputable à l'Etat défendeur et qui entre en ligne de compte pour déterminer s'il y a eu ou non dépassement du délai raisonnable de l'article 6 § 1 ( Wiesinger c. Autriche, arrêt du 30 octobre 1991, série A n o 213, § 57 ; Erkner et Hofauer c. Autriche , arrêt du 23 avril 1987, série A n o 117, § 68). En l'espèce, il ressort des éléments du dossier que les autorités judiciaires et les parties, dont particulièrement le requérant, peuvent se voir imputer, à part égale, les retards dans le déroulement de la procédure. La Cour estime que la durée de la procédure s'explique principalement par le grand nombre de juridictions qui eurent à connaître de l'affaire.
Au vu de ce qui précède, et dans la mesure où la durée de la procédure doit s'apprécier dans sa globalité au regard du nombre d'instances appelées à statuer, la Cour estime que les laps de temps imputables aux autorités ne sauraient être considérés comme déraisonnables, compte tenu de l'ensemble des circonstances de la cause, et à la lumière de la jurisprudence de la Cour. Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
C. Sur les autres griefs 1. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l'iniquité de la procédure devant la Cour de cassation appelée à statuer sur la requête du procureur général aux fins de désignation de la juridiction compétente et ayant donné lieu à l'arrêt du 22 avril 1992. Il se plaint en outre de la solution retenue par la Cour de cassation dans son arrêt du 1 er décembre 1998, affirmant qu'elle n'aurait pas pris en compte tous ses arguments. A cet égard, il se plaint de surcroît de ce qu'un des conseillers a siégé successivement dans les deux formations de la Cour de cassation, mettant en cause l'impartialité de la juridiction. La Cour estime que la Cour de cassation, saisie d'une requête en désignation de la juridiction chargée de connaître de l'affaire, n'était pas appelée à « décider » d'une contestation, mais à se prononcer sur une question incidente.
Il s'agit là, tout au plus, d'une question de nature procédurale qui n'emporte pas la détermination des droits de caractère civil du requérant (voir mutatis mutandis Maino c. Suisse , n o 19231/91, décision de la Commission du 9 janvier 1995). La Cour conclut de ce qui précède que le grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention en ce qu'il a trait à la procédure devant la Cour de cassation appelée à désigner la juridiction compétente.
Pour autant que les allégations du requérant visent la motivation de l'arrêt de la Cour de cassation du 1 er décembre 1998, la Cour rappelle que l'article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, mais qu'il ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument ( Van de Hurk c. Pays-Bas, arrêt du 19 avril 1994, série A n o 288, p. 20, § 61). La Cour ne saurait entrer dans les détails de la motivation, mais est seulement appelée à examiner si la juridiction saisie a bien eu égard à tous les moyens pertinents et s'ils ont eu une réponse ( Ruiz Torija c. Espagne, arrêt du 9 décembre 1994, série A n o 303-A, p. 12, §§ 29-30). De même, la Cour n'est pas appelée à rechercher si les arguments ont été adéquatement traités.
Il incombe aux juridictions de répondre aux moyens de défense essentiels, sachant que l'étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision et doit donc s'analyser à la lumière des circonstances de l'espèce ( Hiro Balani c. Espagne , arrêt du 9 décembre 1994, série A n o 303-B, p. 29, § 27). En l'espèce, la Cour constate que si les motifs donnés par la Cour de cassation sont certes concis, il est toutefois clair que cette juridiction a bien eu égard aux arguments présentés et y a répondu. Si les réponses sont brèves et ont pu paraître peu satisfaisantes au requérant, elles n'apparaissent pas insuffisantes dans le cas d'espèce, eu égard en particulier au caractère spécifique de la procédure en cassation.
La Cour rappelle aussi qu'elle n'est pas compétente pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). L'examen de ce grief ne permet pas, en conséquence, de déceler une atteinte à l'équité de la procédure. Il s'ensuit que cette partie du grief doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Enfin, dans la mesure où le requérant se plaint de la partialité d'un conseiller ayant siégé à la fois dans la formation de la chambre criminelle de la Cour de cassation ayant rendu l'arrêt du 22 avril 1992 et dans celle ayant rendu l'arrêt du 1 er décembre 1998, la Cour rappelle que l'impartialité au sens de l'article 6 § 1 s'apprécie selon une double démarche : la première consiste à essayer de déterminer la conviction personnelle de tel ou tel juge en telle occasion ; la seconde amène à s'assurer qu'il offrait des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime (voir, par exemple, Gautrin et autres c. France , arrêt du 20 mai 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ III, pp. 1030-1031, § 58). Quant à la première démarche, l'impartialité personnelle d'un magistrat se présume jusqu'à preuve du contraire (par exemple Padovani c. Italie , arrêt du 26 février 1993, série A n o 257 ‑ B, p. 20, § 26). Or, le requérant n'apporte aucun élément établissant que le conseiller en cause eût agi avec un préjugé personnel.
Quant à la seconde démarche, elle conduit à se demander, lorsqu'une juridiction collégiale est en cause si, indépendamment de l'attitude personnelle de tel de ses membres, certains faits vérifiables autorisent à mettre en cause l'impartialité de celle-ci ( Gautrin et autres, précité, ibidem ). En l'occurrence, les craintes du requérant quant au défaut d'impartialité tiennent au fait qu'un des conseillers référendaires avait siégé dans la formation de la chambre criminelle de la Cour de cassation ayant désigné la juridiction compétente pour connaître de l'affaire, avant de siéger dans la formation appelée à connaître du pourvoi formé par le requérant contre l'arrêt déclarant l'action civile prescrite.
La Cour rappelle à cet égard que, le simple fait, pour un juge, d'avoir déjà pris des décisions avant le procès ne peut passer pour justifier en soi des appréhensions relativement à son impartialité. Ce qui compte est l'étendue des mesures adoptées par le juge avant le procès (voir Morel c. France , n o 34130/96, § 45, CEDH 2000 ‑ VI). En l'espèce, dans la première procédure, la chambre criminelle avait exclusivement été appelée à désigner la juridiction compétente sans avoir à connaître de la procédure au fond.
La Cour relève donc que le conseiller fut confronté à deux questions bien distinctes, et en déduit que sa présence successive au sein des deux formations ne saurait mettre en doute l'impartialité de la chambre criminelle de la Cour de cassation dans la procédure ayant donné lieu à l'arrêt du 1 er décembre 1998. Il s'ensuit que cette partie du grief doit dès lors être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Le requérant se plaint de ce que des artifices procéduraux l'auraient empêché, de facto , d'accéder à une juridiction. Il invoque l'article 13 qui se lit comme suit : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
» La Cour a examiné le grief du requérant tel qu'il a été présenté. Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare recevable, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de la présence de l'avocat général au délibéré de la chambre criminelle de la Cour de cassation ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus.
S. Dollé A.B. Baka Greffière Président