A DOUA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 58742/00 prezentate de Philippe PAUSE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 21 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Loucaide Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze, judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 25 februarie 2000, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie DE FAPT petitorul, Philippe Pause, este un cetățean francez, născut în 1948 și rezident la Saint-Marie (Ile de la R. Abraham). Guvernul pârât este reprezentat de dl R. Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe.
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 31 ianuarie 1997, reclamantul a depus o plângere împotriva lui X cu constituirea unei părți civile a capetelor de încălcare a secretului profesional și recel și s-a plâns că, într-un litigiu pred'homal împotriva sa la fondul regional de asigurări de sănătate, rectorul Réunion a transmis documente cu privire la acesta adversarului său. La 6 iunie 1998, judecătorul de anchetă sesizat cu cauza a emis o ordonanță de nejudiciare, considerând că informațiile nu adunaseră suficiente acuzații împotriva oricui.
La apelul reclamantului, camera de acuzare a Curții de Apel din Saint-Denis de la Réunion se pronunțase la 2 februarie 1999. Aceasta a constatat că rectorul nu a transmis decât documente colective și a publicat cu excepția oricărui document nominal și privat și că nu a existat nicio acuzație împotriva nimănui de a fi în cunoștință de cauză o informație cu caracter secret, prin urmare, camera de acuzare a confirmat ordonanța deferită. În memoria sa personală, acesta se plângea de lipsa de imparțialitate a camerei de judecată, motiv respins de Curtea de Casație, și de omisiunea de a se pronunța cu privire la toate capetele de acuzare, lipsa de răspuns al șefilor permanenți la concluziile depuse, lipsa unor motive, insuficiența și contradicția de motive.
Această parte a recursului a fost declarată inadmisibilă în temeiul articolului 575 din Codul de procedură penală. Hotărârea de respingere pronunțată de Curtea de Casație la 27 octombrie 1999 a fost notificată reclamantului la 12 ianuarie 2000. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de o procedură contradictorie în fața Curții de Casație, deoarece nu a primit comunicarea concluziilor avocatului general, la care nu a putut, prin urmare, să răspundă, nefiind, de altfel, informat cu privire la data ședinței. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de o procedură contradictorie în fața Curții de Casație și invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...).
A. Cu privire la excepția preliminară a guvernului Într-o primă memorie, guvernul consideră că art. 6 din convenție nu se aplică în speță. În plus, acesta subliniază că plângerea cu constituirea unei părți civile nu face referire la un prejudiciu financiar cauzat de presupusele încălcări. În plus, consideră că memoriile reclamantului arată că acesta nu căuta decât să pună în mișcare acțiunea publică, fără a pune în pericol un drept cu caracter civil care afectează patrimoniul său și adaugă că punerea în mișcare a acțiunii publice este un drept care se deosebește în mod clar de dreptul de a solicita despăgubiri pentru un prejudiciu, drept pe care reclamantul este liber să nu îl utilizeze. În cele din urmă, Comitetul consideră că plângerea cu constituire de părți civile avea ca obiectiv principal încurajarea instanței prud'homale să suspende judecarea cauzei și, astfel, să urmărească în principal un scop dilatoriu.
Într-o a doua memorie, după Hotărârea Perez c. Franța ([GC], nr 47287/99, CEDO 2004 ...), guvernul reamintește că, în această hotărâre, Curtea a hotărât că o plângere cu constituție de părți civile intră în domeniul de aplicare al art. 6 alin. (1) din Convenție, deoarece este în joc dreptul reclamantului de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul său. Cu toate acestea, acest principiu are o excepție în cazul în care reclamantul renunță fără echivoc la dreptul său la despăgubiri civile. În consecință, guvernul se bazează pe aprecierea Curții cu privire la aplicabilitatea acestei dispoziții în speță. Reclamantul precizează că procedura penală a fost decisivă pentru unul dintre drepturile sale patrimoniale și că nu a renunțat la dreptul său de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de infracțiunea cu care a fost victima.
El adaugă că, în caz contrar, nu ar fi avut niciun interes să solicite Curții să condamne Franța la repararea prejudiciului grav suferit ca urmare a încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție. Curtea amintește că a dorit să pună capăt incertitudinii care înconjura problema aplicabilității articolului 6 alineatul (1) din Convenție la constituțiile părților civile, adoptând, în Marea Cameră, Hotărârea Perez c. France citată anterior.
În această cauză, Curtea a statuat că procedurile referitoare la plângerile cu constituire de părți civile intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție, inclusiv în faza de examinare efectuată în mod individual (§ 66). Cu toate acestea, Curtea amintește că, prin dobândirea unicei calități de parte civilă, victima își manifestă interesul nu numai față de condamnarea penală a autorului infracțiunii, ci și față de repararea pecuniară a prejudiciului suferit, puțin important dacă a depus o cerere formală de despăgubire ( Moreira de Azevedo c. Portugalia , Hotărârea din 23 octombrie 1990, seria A n 189, p. 17, § 67. Astfel, deși dreptul de a acuza sau condamna penal terți nu poate fi admis în sine, art. 6 din Convenție se aplică în cazul în care reclamantul și-a exercitat dreptul de a iniția acțiunea, prin natura civilă, oferită de dreptul intern, nici măcar în vederea obținerii unei reparații simbolice sau a protecției unui drept cu caracter civil ; în orice caz, renunțarea la acest drept trebuie stabilită, dacă este cazul, într-un mod neechivoc (Perez c. Franța, menționat anterior, § 70). Curtea arată că, în speță, reclamantul a depus plângere și s-a constituit parte civilă pentru încălcarea secretului profesional și recel, considerând că informațiile private și confidențiale, provenind din dosarul său individual la Educația Națională,
fuseseră dezvăluite unei terțe părți. Curtea consideră, în lumina faptelor speței și jurisprudenței menționate anterior, că plângerea reclamantului nu se poate analiza nici într-o răzbunare privată, nici într-un actio popularis. În consecință, aceasta consideră că art. 6 1 din Convenție se aplică procedurii în litigiu. Cu privire la fondul cererii A cu titlu subsidiar, guvernul declară, pe baza temeiniciei cererii, că se bazează pe înțelepciunea Curții. Reclamantul ajunge la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Curtea consideră că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție.
Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declamează cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle A.B. Baka Modulul Președinte
DÉCISION
de la requête n o 58742/00 présentée par Philippe PAUSE contre la France La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 21 septembre 2004 en une chambre composée de MM. A.B. Baka , président , J.-P. Costa , L. Loucaides , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me W. Thomassen , M. M. Ugrekhelidze, juges , et de M me S. Dollé , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 25 février 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Philippe Pause, est un ressortissant français, né en 1948 et résidant à Sainte-Marie (Ile de la Réunion). Le gouvernement défendeur est représenté par M. R. Abraham, Directeur des affaires juridiques au Ministère des Affaires Etrangères.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 31 janvier 1997, le requérant déposa une plainte contre X avec constitution de partie civile des chefs d'atteinte au secret professionnel et recel. Il se plaignait de ce que, dans un litige prud'homal l'opposant à la caisse régionale d'assurance maladie, le recteur de la Réunion avait transmis des documents le concernant à son adversaire. Le 6 juin 1998, le juge d'instruction saisi de l'affaire rendit une ordonnance de non-lieu, considérant que l'information n'avait pas réuni de charges suffisantes contre quiconque.
Sur appel du requérant, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Saint-Denis de la Réunion se prononça le 2 février 1999. Elle constata que le recteur n'avait transmis que des documents collectifs et publiés à l'exception de tout document nominatif et privé et qu'il n'y avait pas de charge contre quiconque d'avoir en conscience révélé à un tiers une information à caractère secret. La chambre d'accusation confirma donc l'ordonnance déférée. Le requérant se pourvut en cassation contre cette décision. Dans son mémoire personnel, il se plaignait d'un manque d'impartialité de la chambre d'accusation, moyen écarté par la Cour de cassation, et d'omission de statuer sur tous les chefs d'inculpation, défaut de réponse aux chefs péremptoires des conclusions déposées, défaut de motifs, insuffisance et contradiction de motifs.
Cette partie du pourvoi fut déclarée irrecevable en application de l'article 575 du Code de procédure pénale. L'arrêt de rejet rendu par la Cour de cassation le 27 octobre 1999 fut notifié le 12 janvier 2000 au requérant. GRIEF Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié d'une procédure contradictoire devant la Cour de cassation puisqu'il n'a pas reçu communication des conclusions de l'avocat général, auxquelles il n'a donc pu répondre, n'étant du reste pas informé de la date de l'audience. EN DROIT Le requérant se plaint de n'avoir pas bénéficié d'une procédure contradictoire devant la Cour de cassation et invoque l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
» A. Sur l'exception préliminaire du Gouvernement Dans un premier mémoire, le Gouvernement estime que l'article 6 de la Convention n'est pas applicable en l'espèce. Il relève en effet que ni la plainte avec constitution de partie civile ni les mémoires ultérieurs du requérant ne comportent de demande de dommages et intérêts. Il relève en outre que la plainte avec constitution de partie civile ne fait pas davantage état d'un préjudice financier causé par les infractions alléguées. Il estime de plus que les mémoires du requérant révèlent que celui-ci ne cherchait qu'à mettre l'action publique en mouvement, sans mettre en jeu un droit de caractère civil touchant à son patrimoine. Il ajoute que la mise en mouvement de l'action publique est un droit qui se distingue nettement du droit de demander réparation d'un préjudice, droit dont le requérant est libre de ne pas user.
Il estime finalement que la plainte avec constitution de partie civile avait pour objectif principal d'inciter la juridiction prud'homale à surseoir à statuer et poursuivait ainsi essentiellement un but dilatoire. Dans un second mémoire, postérieur à l'arrêt Perez c. France ([GC], n o 47287/99, CEDH 2004 ‑ ...), le Gouvernement rappelle que la Cour, dans cet arrêt, a jugé qu'une plainte avec constitution de partie civile rentre dans le champ d'application de l'article 6 § 1 de la Convention, car c'est le droit du requérant de demander réparation de son préjudice qui est en jeu. Ce principe connaît cependant une exception dans le cas où le requérant renonce de manière non équivoque à faire valoir son droit à une réparation civile.
En conséquence, le Gouvernement s'en remet à l'appréciation de la Cour quant à l'applicabilité de cette disposition en l'espèce. Le requérant précise que la procédure pénale était déterminante pour un de ses droits à caractère patrimonial et qu'il n'a pas renoncé devant un juge d'instruction à son droit de demander réparation du préjudice résultant de l'infraction dont il a été victime. Il ajoute que dans le cas contraire, il n'aurait eu aucun intérêt à demander à la Cour de condamner la France à réparer le très grave préjudice subi du fait de la violation de l'article 6 § 1 de la Convention. La Cour rappelle qu'elle a souhaité mettre un terme à l'incertitude qui entourait la question de l'applicabilité de l'article 6 § 1 de la Convention aux constitutions de partie civile, en adoptant, en Grande Chambre, l'arrêt Perez c. France précité.
Dans cette affaire, la Cour a jugé que les procédures relatives aux plaintes avec constitution de partie civile entrent dans le champ d'application de l'article 6 § 1 de la Convention et ce, y compris durant la phase de l'instruction prise isolément (§ 66). Elle n'a reconnu qu'une limite à l'applicabilité de cette disposition, liée au fait que la Convention ne garantit ni le droit à la « vengeance privée » ni l' actio popularis (§ 70). Or, la Cour rappelle qu'en acquérant la seule qualité de partie civile, la victime manifeste l'intérêt qu'elle attache non seulement à la condamnation pénale de l'auteur de l'infraction, mais aussi à la réparation pécuniaire du dommage subi, peu important qu'elle ait présenté une demande formelle de réparation ( Moreira de Azevedo c. Portugal , arrêt du 23 octobre 1990, série A n o 189, p. 17, § 67). Ainsi, bien que le droit de faire poursuivre ou condamner pénalement des tiers ne puisse être admis en soi, l'article 6 de la Convention est applicable dès lors que le requérant a exercé son droit d'intenter l'action, par nature civile, offerte par le droit interne, ne serait-ce qu'en vue de l'obtention d'une réparation symbolique ou de la protection d'un droit à caractère civil ; en tout état de cause, la renonciation à ce droit doit être établie, le cas échéant, de manière non équivoque ( Perez c. France , précité,
§ 70). La Cour relève qu'en l'espèce, le requérant a porté plainte et s'est constitué partie civile pour atteinte au secret professionnel et recel, estimant que des informations privées et confidentielles, provenant de son dossier individuel auprès de l'Education Nationale, avaient été dévoilées à un tiers. La Cour estime, à la lumière des faits de l'espèce et de la jurisprudence précitée, que la plainte du requérant ne peut s'analyser ni en une vengeance privée ni en une actio popularis . Elle estime en conséquence que l'article 6 § 1 de la Convention est applicable à la procédure litigieuse. Dès lors, l'exception d'incompatibilité ratione materiae initialement soulevée par le Gouvernement doit être rejetée.
B. Sur le fond de la requête A titre subsidiaire, le Gouvernement déclare, sur le bien-fondé de la requête, s'en remettre à la sagesse de la Cour. Le requérant conclut à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention. La Cour estime que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président