OLLINGER v. AUSTRIA

Reclamantul, dl Karl Öllinger, este un național austriac care s-a născut în 1951 și trăiește în Viena. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl J. Unterweger, un avocat practicant la Viena. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. În mai 1995 compania W.B., adică o mare companie austriaca de oțel, a fost preluată de A. holding. La 4 mai 1995, în cursul negocierilor care precedă preluarea, H.L., un om de afaceri și președinte al consiliului executiv al A. holding, a dat o asigurare scrisă că nu va exista nicio reducere a personalului la site-ul Viennese al companiei W.B. în următorii trei până la patru ani. La 17 mai 1995, garanția a fost repetată în înregistrările unei întâlniri între H.L., managerul executiv al companiei W.B., reprezentanți ai personalului și reprezentanți ai mai multor bănci. La 16 martie 1999, compania W.B. a anunțat reduceri de personal de până la 430 de angajați, inclusiv 270 de concedii care urmează să fie efectuate la site-ul Viennese al companiei. La 17 martie 1999, reclamantul, în calitatea sa de membru al parlamentului, și anume de purtător de cuvânt pentru afaceri sociale ale Partidului Verde, a emis un comunicat de presă în titlul: „Massive Staff Cuts in Viena Alarming” (“Massive Arbeitsplatzverluste in Wien bedenklich”) Comunicatul de presă a inclus următoarea declarație: „Planurile H.L. care includ tăierea personalului și închiderea site-ului Viennese al lui W.B. constituie o încălcare clară a promisiunii [sa] dată în public în ocazia preluării.” Declarația de mai sus a fost raportată într-o serie de ziare ziare. Prin urmare, H.L. a interzis procedurile de injuncție în temeiul articolului 1330 din Codul Civil (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch) împotriva reclamantului cu Curtea Comercială de la Viena (Handelsgericht). El a solicitat că aceasta din urmă să fie interzisă să declare sau să repete că „și-a încălcat cuvântul în ceea ce privește politica sa de a nu se reduce personalul, astfel cum a anunțat în mai 1995”. El solicită, de asemenea, retragerea declarației și publicarea acestei retrageri în ziarele zilnice austriece specifice. La 22 noiembrie 1999, Curtea comercială a acordat injuncția. Acesta a ordonat reclamantului să nu repete declarația impugnată și să publice o retragere în ziarele solicitate cu propriul cost. Curtea a constatat că, spre deosebire de afirmația reclamantului, declarația sa nu a fost o judecată de valoare făcută într-un context politic, ci o declarație de fapt, care a periclit reputația H.L. ca om de afaceri. În acest sens, instanța a remarcat, de asemenea, că H.L. nu a fost un politician și că, în conformitate cu declarația scrisă din mai 1995, aceasta din urmă a promis doar să nu facă reduceri de personal pentru o perioadă de trei până la patru ani. Având în vedere lipsa de precizie în ceea ce privește termenul, nu s-a putut presupune că promisiunea de a nu face nici reduceri de personal a acoperit patru ani întregi. Astfel, afirmația că H.L. Cuvântul său a încălcat, anunțând în martie 1999 că el intenționează să respingă angajații, nu a fost susținut de probe. Reclamantul a interzis injuriul. El a susținut că Curtea Comercială nu a evaluat faptele relevante în contextul dezvoltării economice a societății W.B. și că declarația impugnată constituie un prejudiciu de valoare. La 29 mai 2000, Curtea de Apel din Viena (Oberlandesgericht) a respins recursul și a considerat că Curtea comercială a evaluat corect faptele relevante. Observarea, în special, că reclamantul însuși nu a făcut nicio referire la situația economică a W.B. Comisia a constatat, în legătură cu acest text, că singura întrebare în joc era dacă H.L., prin anunțarea reducerilor de personal, și-a încălcat cuvântul. În acest sens, Curtea de Apel a confirmat punctul de vedere al Curții Comerciale că declarația impugnată a fost o declarație de fapt. Referindu-se la declarația scrisă din mai 1995, conform căreia nu va exista nicio reducere a forței de muncă pentru o perioadă de trei până la patru ani, a considerat că „garantul” reclamantului a durat până în mai 1998 și a concluzionat că reclamantul nu a demonstrat afirmația sa. La 13 martie 1995, reclamantul a introdus un recurs extraordinar asupra punctelor de drept (reviziunea außerordentliche) împotriva hotărârii Curții de Apel. La 23 octombrie 2000, Curtea Supremă (Oberster Gerichtshof) a declarat recursul extraordinar inadmisibil, deoarece a constatat că calificarea declarației în cauză ca declarație de fapt este în conformitate cu jurisprudența anterioară. Această decizie a fost acordată reclamantului la 15 noiembrie 2000. art. 1330 din Codul Civil (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch) prevede următoarele: „(1) Oricine a suferit leziuni materiale sau pierderea profitului din cauza unei declarații insultante poate solicita compensare. (2) Același lucru se aplică în cazul în care cineva difuzează declarații de fapt care periclitează creditul, câștigul sau mijloacele de viață al unei alte persoane și în cazul în care falsitatea declarației a fost cunoscută sau trebuie să fie cunoscută de el. În acest caz, se poate solicita și retragerea declarației și publicarea acesteia...”

The applicant, Mr Karl Öllinger, is an Austrian national who was born in 1951 and lives in Vienna. He was represented before the Court by Mr J. Unterweger, a lawyer practising in Vienna. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. In May 1995 the W.B. company, i.e. a big Austrian steel company, was taken over by the A. holding. On 4 May 1995, in the course of the negotiations preceding the take-over, H.L., a businessman and president of the executive board of the A. holding, gave a written assurance that there would be no reduction in personnel at the Viennese site of the W.B. company within the next three to four years. On 17 May 1995 the assurance was repeated in the records of a meeting between H.L., the executive manager of the W.B. company, staff representatives and representatives of several banks. On 16 March 1999 the W.B. company announced staff cuts of up to 430 employees, including 270 dismissals to be carried out at the company's Viennese site. On 17 March 1999 the applicant, in his capacity as a member of parliament, namely as spokesperson for social affairs of the Green Party, issued a press release under the heading: “Massive Staff Cuts in Vienna Alarming” (“Massive Arbeitsplatzverluste in Wien bedenklich”) The press release included the following statement: “H.L.'s plans which include staff cuts and the shut down of W.B.'s Viennese site constitute a clear breach of [his] promise given in public on the occasion of the takeover.” The above statement was reported in a number of daily newspapers. Thereupon, H.L. brought injunction proceedings under Article 1330 of the Civil Code (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch) against the applicant with the Vienna Commercial Court (Handelsgericht). He requested that the latter be prohibited from stating or repeating that he “had broken his word with regard to his policy of no staff cuts as announced in May 1995”. He also requested that the statement be retracted and that this retraction be published in specified Austrian daily newspapers. On 22 November 1999 the Commercial Court granted the injunction. It ordered the applicant not to repeat the impugned statement and to publish a retraction in the newspapers requested at his own cost. The court found that, contrary to the applicant's assertion, his statement was not a valuejudgment made in a political context, but a statement of fact, which jeopardised H.L.'s reputation as a business man. In this respect, the court also noted that H.L. was not a politician and that, according to the written statement of May 1995, the latter had only promised to make no staff cuts for a period of three to four years. Given the lack of precision regarding the time-frame it could not be assumed that the promise to make no staff cuts covered four full years. Thus, the allegation that H.L. had broken his word, by announcing in March 1999 that he intended to dismiss employees, was not supported by evidence. The applicant appealed against the injunction. He submitted that the Commercial Court had not assessed the relevant facts against the background of the economic development of the W.B. company and that the impugned statement constituted a value-judgment. On 29 May 2000 the Vienna Court of Appeal (Oberlandesgericht) dismissed the appeal. It considered that the Commercial Court had correctly assessed the relevant facts. Observing in particular that the applicant had himself failed to make any reference to the economic situation of the W.B. company in the material press release, it found, with reference to that text, that the only question at stake was whether H.L., by announcing staff cuts, had broken his word. In this respect, the Court of Appeal confirmed the Commercial Court's view that the impugned statement was a statement of fact. Referring to the written statement of May 1995, according to which there would be no reduction in manpower for a period of three to four years, it considered that the claimant's “guarantee” had lasted until May 1998 at the very most and concluded that the applicant had failed to prove his allegation. On 13 March 1995 the applicant introduced an extraordinary appeal on points of law (außerordentliche Revision) against the Court of Appeal's decision. On 23 October 2000 the Supreme Court (Oberster Gerichtshof) declared the extraordinary appeal inadmissible as it found that the qualification of the statement at issue as a statement of fact was in accordance with its previous case-law. This decision was served on the applicant on 15 November 2000. Article 1330 of the Civil Code (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch) provides as follows: “(1) Everyone who has suffered material damage or loss of profit because of an insulting statement may claim compensation. (2) The same applies if anyone disseminates statements of fact which jeopardise another person's credit, gain or livelihood and if the untruth of the statement was known or must have been known to him. In such a case the retraction of the statement and the publication thereof may also be requested ...”