KANIOGLU, ARCASOY et ARAS contre la TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

13.05.2004

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Recevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

KANIOGLU, ARCASOY et ARAS contre la TURQUIE (CtEDO, 2004)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA Trei cereri prezentate împotriva Turciei de 44776/98 44771/98 4472/98 Kaz grefier de secțiune Având în vedere cererile menționate anterior adresate Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 2 și 4 mai și la 27 martie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererile, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, dnii Kazćm Kaniouilu, Sebaattin Arcasoy și Mehmet Selim Aras, sunt cetățeni turci, primii doi născuți în 1937 și al treilea în 1947. Ei locuiesc cu toții în Mardin. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Meral și Mesut Beștaș, avocați în Diyarbakýr. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: de la cererea nr. 447766/98 Reclamantul a lucrat la serviciul de întreținere al orașului Mardin (denumit în continuare "Orașul" mai jos) din 19 februarie 1972 până la 10 ianuarie 1997. Printr-un decret al Consiliului Municipal din 21 februarie 1997, reclamantul a fost pensionat. Orașul a decis să-i plătească o despăgubire suplimentară pentru pensionarea în urma pensionării (inclusiv pensionării suplimentare) și a indemnizațiilor de vechime și de preaviz, în valoare de 1 913 110 000 de lire turce (TRL). La 19 decembrie 1997, reclamantul a inițiat o procedură de executare forțată împotriva orașului pentru a-i fi plătită indemnizația suplimentară, și anume suma de 5 538 309 500 TRL. La 29 decembrie 1997, judecătorul execuției a însoțit suma solicitată cu o rată a dobânzii de 30 La 27 ianuarie 1998, judecătorul execuției a ordonat ridicarea sechestrului din conturile bancare ale orașului. La 14 noiembrie 2000, orașul a plătit reclamantului indemnizația suplimentară de 5 538 309 500 TRL, cu un interes moratoriu de 30 % pe an. Cererea nr. 44771/98 Reclamantul a lucrat în calitate de șofer de autobuz la orașul Mardin în perioada 2 decembrie 1972-13 august 1996. Printr-un decret al Consiliului Municipal din 27 august 1996, reclamantul a fost pensionat, iar municipalitatea a decis să-i plătească o indemnizație suplimentară de pensionare de 1 267 778 543 TRL, constituită din indemnizația de vechime și de preaviz. Orașul nu a plătit această indemnizație suplimentară. La 19 decembrie 1997, reclamantul a inițiat o procedură de executare forțată împotriva orașului. Printr-o scrisoare din 2 iulie 2001, reclamantul a informat grefa Curții că, la 16 noiembrie 2000, orașul îi plătise indemnizația suplimentară de 3 091 076 507 TRL, cu un interes moratoriu de 30 % pe an. Cererea nr. 44772/98 Reclamantul a lucrat ca Printr-un decret al Consiliului Municipal din 13 mai 1997, reclamantul a fost pensionat, iar municipalitatea a decis să-i plătească o indemnizație suplimentară de pensionare, a cărei sumă nu este precizată, constituită din indemnizația de vechime și de preaviz. La 19 decembrie 1997, reclamantul a inițiat o procedură de execuție forțată împotriva orașului. La 27 ianuarie 1998, judecătorul execuției a ordonat ridicarea sechestrului practicat în conturile bancare ale orașului. Prin scrisoarea din 2 iulie 2001, reclamantul a informat grefa Curții că, la 16 noiembrie 2000, orașul îi plătise indemnizația suplimentară de 5 815 961 094 TRL, cu un interes moratoriu de 30 % pe an. Dreptul intern relevant În temeiul articolului 82 din Legea 2004 din 9 iunie 1932 privind căile de executare și falimentul (Icra ve Iflas Kanunu) și al articolului 19 din Legea nr. 1530 din 3 aprilie 1930 privind municipalitățile (Belediyeler Kanunu) ), bunurile aparținând statului și comunelor, precum și bunurile destinate uzului public nu pot fi confiscate (a se vedea Gaganuș și altele c. Turcia, n 39335/98, § 18, 5 iunie 2001). GRIFS invocând art. 1 din Protocolul n 1, reclamanții se plâng de întârzierea acordată de oraș în plata indemnizațiilor suplimentare de pensionare și de insuficiența ratei dobânzii moratoriu aplicate datoriilor statului. Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, ei se plâng că nu au dispus în dreptul intern o cale de atac eficientă pentru a obliga orașul să le plătească indemnizațiile suplimentare. Reclamanții se plâng de întârzierea acordată de oraș în plata indemnizațiilor suplimentare de pensionare și a ratei reduse a dobânzii moratoriu aplicate datoriilor statului. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Excepții din partea guvernului care nu epuizează căile de atac interne În primul rând, guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne în măsura în care nu au intervenit împotriva deciziei Biroului de execuție Mardin, în conformitate cu articolele relevante din Codul obligațiilor, pentru a contesta valoarea ratei dobânzii aplicabile în speță. Curtea arată de la bun început că reclamanții se plâng de rata dobânzii la care este supusă indemnizația lor, precum și de întârzierea acordată de municipalitate pentru a le plăti această compensație. În opinia sa, căile de atac invocate de guvern nu ar putea, în speță, să fie suficiente pentru redresarea obiecțiunilor părților interesate. Într-adevăr, acestea din urmă nu aveau în dreptul turc o cale de atac internă pentru a obliga municipalitatea să plătească despăgubirile în cauză. Presupunând chiar că au inițiat o procedură de executare forțată împotriva orașului, aceasta ar fi fost exclusă în ceea ce privește art. 82 din Legea privind căile de executare și falimentul și art. 19 din Legea nr. 1580 privind statutul municipalităților care interziceau confiscarea bunurilor publice și nici nu puteau introduce acțiuni în despăgubire pentru o pierdere care decurge din rata ridicată a inflației, în măsura în care rata dobânzii moratorii pentru datoriile statului este stabilită prin lege (a se vedea, mutatis mutandis Akkuș c. Turcia, Hotărârea din 9 iulie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1317, punctul 36, Curtea respinge excepția guvernului. ii. Incompetență rațională Materiae În al doilea rând, guvernul susține că Convenția și protocoalele sale nu garantează drepturile economice și sociale. art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează dreptul de proprietate și nu dreptul la o indemnizație de vechime sau dreptul la o indemnizație de preaviz care ar fi direct legată de viața profesională. Reclamantul contestă argumentele guvernului. În prezenta cauză, Curtea arată că reclamanții nu se plâng nici de suma, nici de principiul pensiei la care au avut dreptul. Acestea susțin că indemnizațiile de vechime și de preaviz acordate de primăria Mardin nu le-au fost plătite pentru că nu puteau forța orașul să se execute din cauza unui principiu de drept bine stabilit care decurge din legislația națională potrivit căruia bunurile publice nu sunt confiscate. Curtea amintește că noțiunea de "bunuri" 1 din Protocolul nr. 1 are un domeniu de aplicare autonom care nu se limitează la proprietatea asupra bunurilor corporale și care este independentă de calificările formale ale dreptului intern: anumite alte drepturi și interese care constituie active, de exemplu creanțele pot fi considerate drept drepturi de proprietate și, prin urmare, bunuri În sensul acestei dispoziții, este important să se analizeze dacă circumstanțele cauzei, considerate în ansamblu, au făcut ca reclamanții care dețin un interes substanțial protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Beyeler c. Italia [GC], nr. 33202/96, § 100, CEDH 2000 I și Broniowski c. Polonia (dec.) [C], nr. 31443/96, CEDH 2002 X]. Curtea constată că, în cazul de față, există o legătură directă între, pe de o parte, dreptul la indemnizaii de vechime și de preaviz și, pe de altă parte, activitatea pe care reclamanții au prestat-o. În consecință, aceștia beneficiau de o parte identificabilă și exigibilă a sumelor solicitate. Curtea consideră că dreptul la indemnizații de preaviz și de vechime trebuie considerat drept drept drept de proprietate în măsura în care este recunoscut în dreptul intern. Prin urmare, acest drept poate fi calificat drept "bine" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Pe de altă parte, aceasta reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia o creanță poate constitui un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 menționează că, în cazul de față, creanțele de care este vorba sunt actuale și suficient de stabilite pentru a fi exigibile. Din faptele cauzei, care nu sunt contestate de guvern, reiese că reclamanților li s-au alocat indemnizații și, prin urmare, sunt titulari ai unui drept de creanță împotriva comunei Mardin (a se vedea mutatis mutandis Agneessens c. Belgia, nr. 12164/86, Decizia Comisiei din 12 octombrie 1998, Deciziile și rapoartele (DR) 63 și Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A n 301 În plus, Curtea constată că, având în vedere dreptul lor de creanță, reclamanții au întreprins o acțiune în fața autorităților naționale competente în vederea acoperirii dreptului lor de proprietate, constituit în speță din indemnizația de vechime și de preaviz. (1) Prin urmare, este necesar să se respingă excepția guvernului. Pe bună dreptate, în lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că acest motiv ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu s-a constatat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Reclamanții se plâng că nu dispuneau de o cale de atac eficientă în dreptul intern pentru a obliga orașul să plătească indemnizațiile suplimentare de pensionare. 6 și 13 din Convenție. Curtea decide să examineze aceste obiecții din perspectiva art. 13 din Convenție astfel formulată Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul își reiterează argumentele întemeiate pe neobosirea căilor de atac interne. Curtea nu consideră necesar să se pronunțe din nou cu privire la această excepție, în măsura în care se referă la argumentația dezvoltată mai sus și respinge excepția din același motiv. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost identificat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să unească cererile Declară cererile admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg Res Moduler Președinte