SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 53916/00 prezentate de Asl Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 22 octombrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACÂND-O pe recurentă, dl Asl Ca, avocate la Istanbul. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta a cosemnat, în calitate de redactor-șef al revistei politice Hedef (Obiectivul), un articol intitulat "Yeni Dersimler ve Halpeçeler sistemiyoruz," Bahar sald Nu vrem noi Dersim sau Halepçe, Nu la atacul de primăvară mai devreme de martie 1992, în numărul special al revistei bimensuelle Eme Solicităm să adoptăm o poziție fermă și hotărâtă împotriva atacurilor Republicii Turcia și să susținem drepturile lucrătorilor din clasa muncitoare turcă, tineretul și luminile sale, precum și lupta națională și socială pentru eliberarea poporului kurd. Atacul din primăvară... ele au arătat [autoritățile turce] că au vrut să împiedice până la capăt poporul kurd să-și exercite cel mai natural drept la autodeterminare. ; Consiliul de Securitate Națională, o organizație fundamentală din Turcia, a primit misiunea de a reprima lupta pentru eliberarea națională a Kurdistanului (...) a fost angajată o campanie șavină pentru a ataca onoarea națională a poporului kurd. ... Întrebarea politică arzătoare care va determina viitorul Turciei și al Kurdistanului este dacă, pe baza principiilor prieteniei dintre popoarele turce și kurde și a luptelor lor comune, statul turc va pune capăt dominației sale și presiunilor sale șavine sau dacă burghezia șavidină va intra într-o luptă fratricidă negând drepturile salariaților și creând astfel un cadru haotic (...) atâta timp cât poporul kurd nu se va elibera, poporul turc nu va mai putea să se elibereze, atacul de primăvară împotriva Kurdistanului nu se va limita la Kurdistan, ci va afecta în același timp drepturile și libertățile sindicale și sociale (...) trebuie să punem capăt tuturor operațiunilor militare din nord și din sudul Kurdistanului (...) trebuie să eliberăm toți luptătorii kurzi închiși de statul turc (...) ca reprezentant al viitorului, să refuzăm să luptăm în cadrul trupelor turce care vor asomura viitorul Kurzilor. (...) La 27 iulie 1992, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului Istanbul a acuzat-o pe reclamanta șefului de propagandă separatistă împotriva integrității statului și a solicitat condamnarea sa în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 16 iunie 1994, Curtea de Securitate a statului de temniță ( La 27 septembrie 1995, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. Ca urmare a intrării în vigoare la 30 octombrie 1995 a Legii nr. 4126 de modificare a articolului 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713, recurenta a beneficiat de un nou proces. La 8 decembrie 1995, Curtea de Securitate a statului, din nou sesizată cu cauza și încă compusă dintr-un magistrat militar și doi judecători civili, a estimat, având în vedere dovezile prezentate, că articolul în litigiu depășește, prin conținutul său, cadrul de exercitare a libertății de exprimare, astfel cum este definit la art. 10 alineatul (2) din convenție. Aceasta a numit acest articol drept propagandă separatistă care aduce atingere principiului integrității teritoriale a statului. În aplicarea noilor dispoziții ale articolului 8 alineatul (1) din Legea nr 3713, Curtea de Securitate a statului a condamnat-o pe reclamantă la o pedeapsă de un an și patru luni de închisoare și la o amendă de 133 333 333 TRL. La data de 16 iunie 1994, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. La 20 septembrie 1999, ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 4454 privind suspendarea acțiunilor și a pedepselor pentru infracțiunile comise prin presă și publicare, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei judecători civili, pronunțând suspendarea executării pedepsei recurentei pe o perioadă de trei ani. octombrie 1999, Procurorul Republicii Istanbul a informat Hotărârea pentru Securitate din Istanbul cu privire la ridicarea pedepsei și a solicitat retragerea, fără punerea în aplicare, a mandatului de arestare acordat reclamantei. La 14 iulie 2003, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei judecători civili, constatând că reclamanta nu a comis nicio infracțiune în cursul celor trei ani de suspendare a acesteia, și-a declarat condamnarea neavenită și a pronunțat ridicarea acțiunii penale. Astfel, cazierul judiciar al persoanei în cauză a fost închis, iar interdicțiile legate de urmărirea penală în cauză au fost șterse. Dreptul intern relevant art. 8 din Legea nr 3713, înainte de modificarea prin Legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995, a fost astfel formulat Propaganda scrisă și orală, reuniunile, adunările și manifestările menite să aducă atingere integrității teritoriale a statului Republicii Turcia și unității indivizibile a națiunii sunt interzise, indiferent de procedura utilizată și de scopul urmărit. Oricine se angajează în astfel de activități este condamnat la o pedeapsă de doi până la cinci ani de închisoare și la o amendă de 50 până la 100 de milioane de lire turcești. (...) Astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995, acest articol dispune de Propaganda scrisă și orală, întrunirile, adunările și manifestările menite să aducă atingere integrității teritoriale a statului Republicii Turcia sau unității indivizibile a națiunii sunt interzise. Oricine continuă o astfel de activitate este condamnat la o pedeapsă de unu până la trei ani de închisoare și la o amendă de o sută până la trei sute de milioane de lire turcești. În caz de recidivă, pedepsele aplicate nu se convertesc în amendă. (...) Atunci când infracțiunea de propagandă menționată la primul paragraf este comisă prin imprimerie sau prin mijloace de comunicare în masă, altele decât revistele menționate la al doilea paragraf, autorii responsabili și proprietarii mijloacelor de comunicare în masă sunt condamnați la o pedeapsă de la șase luni la doi ani de închisoare, precum și la o amendă de o sută la trei sute de milioane de lire turcești (...) Această dispoziție a fost abrogată prin Legea nr. 4928 din 19 iunie 2003. art. 1 din Legea nr. 4454 din 28 august 1999 se citește după cum urmează: Persoanele care... până la 23 aprilie 1999 au comis infracțiuni prin presă sau mijloace de comunicare orală sau vizuală, pentru care pedepsele privative de libertate nu sunt mai mari de 12 ani și care au fost condamnate la o pedeapsă privativă de libertate mai mică sau egală cu 12 ani, văd executarea pedepsei lor însoțită de o suspendare. (...) În plus, art. 2 din această lege prevede că persoanele care beneficiază de dispozițiile articolului 1 și care comit, în termen de trei ani de la pronunțarea suspendării, o infracțiune intenționată care intră în domeniul de aplicare al articolului 1, vor trebui să execute pedepsele la care a fost suspendat. (...) Aceste dispoziții au fost modificate prin legea nr. 4809 din 6 februarie 2003, al cărui articol 1 se citește după cum urmează Se adaugă la art. 2 din Legea nr. 4454 din 28 august 1999 privind suspendarea acțiunilor și a pedepselor pentru infracțiunile comise prin presă și publicarea a două paragrafe. Chiar și persoanele care, condamnate pentru o infracțiune care intră sub incidența articolului 1 și a căror pedeapsă este executorie, vor fi condamnate ca neavenite, cu condiția ca, până la data publicării legii respective, acestea să nu fi fost condamnate pentru o infracțiune voluntară care intră sub incidența articolului 1. În temeiul acestui articol, interdicțiile care afectează drepturile celor a căror condamnare va fi considerată neavenită vor fi ridicate (...) GRIFS invocând art. 10 din convenție, recurenta susține că condamnarea sa pentru semnarea unui articol de presă constituie o încălcare a exercitării dreptului său la libertatea de exprimare. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta susține că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Curții de Securitate a statului Istanbul, în măsura în care aceasta nu putea fi considerată o instanță independentă și imparțială. În această privință, Comisia subliniază că această instanță era compusă în special dintr-un magistrat militar, a cărui independență față de superiorii săi ierarhici nu era asigurată în mod corespunzător și se plângea de durata procedurii în fața instanțelor interne. În cele din urmă, invocând articolele 8 și 14 din convenție, recurenta susține că a fost supusă unei proceduri discriminatorii pentru a se exprima cu privire la problema kurdă și pentru a se plânge de consecințele asupra vieții sale private asupra modalităților de desfășurare a acestei proceduri. Recurenta susține că condamnarea sa de către Curtea de Securitate a statului pentru semnarea unui articol de presă aduce atingere articolelor 6 alineatul (1), 8, 10 și 14 din convenție. Lipsa de calitate a victimei Guvernul contestă calitatea de victimă a reclamantei, astfel cum se prevede la art. 34 din convenție. El subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 4809 din 10 februarie 2003, condamnarea recurentei este considerată nulă și neavenită, ceea ce a fost aprobat printr-o hotărâre a Curții de Securitate a statului din 14 iulie 2003. Recurenta contestă teza guvernului. În această privință, Curtea constată că nesupraveghearea hotărârii de condamnare constituie, în temeiul dreptului intern, un mecanism juridic specific care are ca efect eliminarea condamnării penale și încetarea pedepselor aferente, prevăzând în special ridicarea interdicțiilor și, în plus, se prezintă ca un mecanism de închidere a cazierului judiciar. Desigur, Curtea este de acord că această nesupravegheare a hotărârii nu este decât consecința sosirii termenului de suspendare, în special a absenței unei comisii de către reclamantă a unei infracțiuni de același tip (a se vedea, printre altele, Erdoćdu c. Turcia, nr 25723/94, § 72, CEDO 2000 VI). Cu toate acestea, în circumstanțele din speță, Curtea constată că această nesupraviețuire, care a dus la eliminarea condamnării persoanei în cauză și a mențiunii sale referitoare la cazierul său judiciar, a pus capăt tuturor consecințelor dăunătoare legate de motivul întemeiat pe lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului. În ceea ce privește acest motiv, recurenta nu mai este afectată în niciun fel de condamnarea în litigiu, prin urmare, nu poate pretinde că are interesul, în sensul articolului 34 din convenție, de a continua examinarea acestei părți a cererii (a se vedea, mutatis mutandis Serraino c. Italia (dec.), nr 47570/99, 3 octombrie 2002 și Jón Kristinsson c. Islanda, Hotărârea din 1 martie 1990, seria A n Avizul Comisiei nr. 48-49, punctul 36, În consecință, aceasta trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În schimb, în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe durata procedurii și pe încălcarea libertății de exprimare, Curtea amintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia o decizie sau măsură favorabilă unui solicitant nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage calitatea de victimă. În cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, încălcarea Convenției (Öztürk c. Turcia [GC], nr. 22479/93, § 73, CEDH 1999-VI). Cu toate acestea, în cazul de față, nesupravenția hotărârii pronunțate la 14 iulie 2003 nu împiedică în niciun fel și nici nu remediază consecințele unei proceduri penale a cărei vătămare este suferită în mod direct de recurentă atât din cauza duratei sale, cât și a încălcării care rezultă din exercitarea libertății sale de exprimare. Prin urmare, în ceea ce privește aceste obiecțiuni, este necesar să se respingă excepția guvernului privind lipsa de calitate a victimei recurentei. Guvernul pledează, de asemenea, pentru nerespectarea de către reclamant a termenului de șase luni pentru depunerea cererii sale, în conformitate cu art. 35 din convenție. În opinia sa, acest termen începe să curgă de la data la care Curtea de Casație a confirmat condamnarea, fie la 27 September 1995, în timp ce cererea a fost introdusă la 22 octombrie 1999; de fapt, guvernul susține că procedura ulterioară nu avea ca obiect decât aplicarea Legii nr. 4126 și nu avea efect decât asupra duratei pedepsei pronunțate împotriva recurentei; aceasta nu implica în niciun fel o reexaminare pe fond a cauzei; recurenta nu se pronunță. În speță, Curtea arată că din hotărârea Curții de Securitate a statului din 8 decembrie 1995 reiese că procedura ulterioară inițiată ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 4126 nu se referea numai la redefinirea cuantumului pedepsei aplicate recurentei, ci a condus la o reexaminare pe fond a cauzei. Această hotărâre a fost confirmată la 20 Septembrie 1999 de către Curtea de Casație. Având în vedere că cererea a fost introdusă la 22 octombrie 1999, fie în termenul de șase luni, această excepție trebuie respinsă de către guvern. Recurenta susține că condamnarea sa pentru semnarea unui articol de presă constituie o încălcare a exercitării dreptului său la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat prin art. 10 din convenție, al cărei text este următorul: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără intervenția autorităților publice și fără a ține seama de frontiere (...) Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunii (...) Guvernul susține că condamnarea recurentei a fost justificată având în vedere gravitatea expresiilor publicate sub semnătura sa, care făceau apologia diviziunii teritoriale a Turciei, desemnând partea de sud-est a teritoriului său ca fiind Kurdistan. Comitetul consideră astfel că, prin cuvinte ostile, rasiste și provocatoare, recurenta a făcut în cunoștință de cauză apologia activităților teroriste ale PKK și i-a invitat pe cetățenii de origine kurdă să participe la lupta armată, creând astfel un inconvenient și stârnind frica în rândul populației. Reamintind jurisprudența Curții (Hadyside c. Regatul Unit), Hotărârea din 7 decembrie 1976, seria A n 24, și Sürek c. Turcia [GC], nr. 26682/95, § 61, CEDO 1999 IV), constată, de asemenea, că instanța națională a luat o hotărâre în conformitate cu marja de apreciere mai largă care îi este recunoscută pentru a examina necesitatea unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare. În acest sens, insistă asupra contextului în care aceste cuvinte au fost publicate și în special asupra tulburărilor existente între forțele de securitate și membrii PKK la momentul faptelor; el face trimitere la acest punct în cazul Zanac. Turcia (hotărârea din 25 noiembrie 1997, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1997 VII). Guvernul subliniază apoi că calitatea reclamantei, o figură intelectuală mediatică, era de natură să sporească domeniul de aplicare al cuvintelor în litigiu. În cele din urmă, guvernul subliniază că pedeapsa recurentei, care a devenit neavenită în temeiul articolului 1 din Legea nr. 4454, trebuie considerată ca îndeplinind cerința de proporționalitate prevăzută de convenție. În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea nu a identificat niciun motiv de inadmisibilitate. Grief întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. În partea sa relevantă, art. 6 este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Guvernul contestă teza recurentei. În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea nu a identificat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Griefs trase din articolele 8 și 14 din Convenție Invocând articolele 8 și 14 din convenție, recurenta susține că a fost supusă unei proceduri discriminatorii pentru a se exprima în legătură cu problema kurdă și se plânge de consecințele asupra vieții sale private ale modalităților de desfășurare a acestei proceduri. Curtea subliniază că recurenta nu oferă nicio precizare cu privire la obiecțiunile sale și că argumentația sa apare în acest sens nefondată. Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt în mod evident nefondate și trebuie să fie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară admisibilități, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile recurentei întemeiate pe durata procedurii inițiate împotriva sa și pe încălcarea libertății sale de exprimareDeclară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
de la requête n
o
53916/00
présentée par Aslı GÜNEȘ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 13 mai 2004 en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
J.
Hedigan
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 octobre 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Aslı Güneș, est une ressortissante turque, née en 1971 et résidant à Istanbul. Elle est représentée devant la Cour par M
es
G.
Tuncer et Y.
Can, avocates à Istanbul.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La requérante a cosigné, en qualité de rédactrice en chef de la revue politique
Hedef
(La
Cible), un article intitulé «
Yeni Dersimler ve Halpeçeler istemiyoruz, Bahar saldırısına hayır
» («
Nous ne voulons pas de nouveaux Dersim ou Halepçe, Non à l'attaque du printemps
») paru au mois de mars 1992, dans le numéro spécial de la revue bimensuelle
Emeğin Bayrağı
(Le drapeau du travail).
Cet article peut notamment se lire comme suit
:
«
Nous appelons à adopter une position ferme et déterminée contre les attaques de la République de Turquie et à soutenir les droits des travailleurs de la classe ouvrière turque, sa jeunesse et ses lumières ainsi que la lutte nationale et sociale pour la libération du peuple kurde. Le peuple kurde doit faire face à un nouveau massacre de masse perpétré par la République de Turquie et appelé «
attaque du printemps
» (...) Elles ont montré [les autorités turques] qu'elles voulaient empêcher jusqu'au bout le peuple kurde d'exercer son droit le plus naturel à l'autodétermination
; le Conseil de sécurité nationale, organisation fondamentale en Turquie, a reçu pour mission de réprimer la lutte pour la libération nationale du Kurdistan (...) Une campagne chauvine a été engagée visant à attaquer l'honneur national du peuple kurde. (...) La question politique brûlante qui va déterminer l'avenir de la Turquie et du Kurdistan est de savoir si, en se fondant sur les principes de l'amitié entre les peuples turc et kurde et leurs luttes communes, l'Etat turc va mettre fin à sa domination et ses pressions chauvines, ou si la bourgeoisie chauvine va entrer dans une lutte fratricide en niant les droits des salariés et créer ainsi un cadre chaotique (...) Tant que le peuple kurde ne se libérera pas, le peuple turc non plus ne pourra se libérer, l'attaque du printemps contre le Kurdistan ne va pas se limiter au Kurdistan mais va toucher en même temps les droits et libertés syndicaux et sociaux (...) il faut mettre fin à toutes les opérations militaires au nord et au sud du Kurdistan (...) Il faut libérer tous les combattants kurdes emprisonnés par l'Etat turc (...) en tant que représentant de l'avenir, refusons de combattre au sein des troupes turques qui vont assombrir l'avenir des Kurdes.
»
Le 27 juillet 1992, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul inculpa la requérante du chef de propagande séparatiste contre l'intégrité de l'Etat et requit sa condamnation en vertu de l'article
8 §
1 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme.
Le 16 juin 1994, la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul («
la cour de sûreté de l'Etat
»), composée de trois juges, dont un magistrat militaire, estima que l'article litigieux était constitutif d'une propagande séparatiste et condamna la requérante à une peine de deux ans d'emprisonnement et à une amende de 50
000
000 livres turques (TRL), en vertu de l'article 8 § 1 de la loi n
o
3713.
Le 27 septembre 1995, la Cour de cassation confirma l'arrêt de première instance.
Suite à l'entrée en vigueur le 30 octobre 1995 de la loi n
o
4126 portant modification de l'article 8 § 1 de la loi n
o
3713, la requérante bénéficia d'un nouveau procès.
Le 8 décembre 1995, la cour de sûreté de l'Etat, à nouveau saisie de l'affaire et toujours composée d'un magistrat militaire et de deux juges civils, estima, au vu des éléments de preuve qui lui avaient été soumis, que l'article litigieux dépassait, de par son contenu, le cadre d'exercice de la liberté d'expression tel que défini à l'article 10 § 2 de la Convention. Elle qualifia ainsi cet article de propagande séparatiste portant atteinte au principe de l'intégrité territoriale de l'Etat. En application des dispositions nouvelles de l'article 8 § 1 de la loi n
o
3713, la cour de sûreté de l'Etat condamna la requérante à une peine d'un an et quatre mois d'emprisonnement et à une amende de 133
333
333 TRL. Elle mit fin le même jour à l'exécution de la peine prononcée le 16 juin 1994.
Le 27 avril 1999, la Cour de cassation confirma cet arrêt.
Le 20 septembre 1999, à la suite de l'entrée en vigueur de la loi n
o
4454 relative au sursis des actions et des peines pour les infractions commises par voie de presse et de publication, la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois juges civils, prononça le sursis à l'exécution de la peine de la requérante pour une durée de trois ans.
Le 1
er
octobre 1999, le procureur de la République d'Istanbul avisa la direction de la sûreté d'Istanbul de la levée de la peine et demanda le retrait, sans mise à exécution, du mandat d'arrêt décerné à l'encontre de la requérante.
Le 14 juillet 2003, la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois juges civils, constatant que la requérante n'avait commis aucune infraction pendant les trois ans de son sursis, déclara sa condamnation non avenue et prononça la levée de l'action pénale. Ainsi, le casier judiciaire de l'intéressée fut apuré et les interdits liés à la poursuite en question furent effacés.
B.
Le droit interne pertinent
L'article 8 de la loi n
o
3713, avant modification par la loi n
o
4126 du 27
octobre 1995, était ainsi libellé
:
«
La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l'intégrité territoriale de l'Etat de la République de Turquie et à l'unité indivisible de la nation sont prohibées, quels que soient le procédé utilisé et le but poursuivi. Quiconque se livre à pareille activité est condamné à une peine de deux à cinq ans d'emprisonnement et à une amende de cinquante à cent millions de livres turques.
(...)
»
Tel qu'il a été modifié par la loi n
o
4126 du 27 octobre 1995, cet article dispose
:
«
La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l'intégrité territoriale de l'Etat de la République de Turquie ou à l'unité indivisible de la nation sont prohibées. Quiconque poursuit une telle activité est condamné à une peine d'un à trois ans d'emprisonnement et à une amende de cent à trois cents millions de livres turques. En cas de récidive, les peines infligées ne sont pas converties en amende.
(...)
Lorsque le crime de propagande visé au premier paragraphe est commis par la voie d'imprimés ou par des moyens de communication de masse autres que les périodiques mentionnés au second paragraphe, les auteurs responsables et les propriétaires des moyens de communication de masse sont condamnés à une peine de six mois à deux ans d'emprisonnement ainsi qu'à une amende de cent à trois cents millions de livres turques (...)
»
Cette disposition a été abrogée par la loi n
o
4928 du 19 juin 2003.
L'article 1 de la loi n
o
4454 du 28 août 1999 se lit comme suit
:
«
Les personnes qui (...) jusqu'au 23 avril 1999 ont commis des infractions par voie de presse ou moyens de communication oraux ou visuels, pour lesquelles les peines privatives de liberté encourues ne sont pas supérieures à douze ans et qui ont été condamnées à une peine privative de liberté inférieure ou égale à douze ans, voient l'exécution de leur peine assortie d'un sursis.
(...)
»
L'article 2 de cette loi dispose en outre
:
«
Les personnes qui bénéficient des dispositions de l'article 1 et qui commettent, dans les trois années suivant le prononcé du sursis, une infraction intentionnelle entrant dans le champ d'application de l'article 1, devront exécuter les peines auxquelles il avait été sursis.
(...)
»
Ces dispositions ont été modifiées par la loi n
o
4809 du 6 février 2003, dont l'article 1 se lit comme suit
:
«
Il est ajouté à l'article 2 de la loi n
o
4454 du 28 août 1999 relative au sursis des actions et des peines pour les infractions commises par voie de presse et de publication deux alinéas.
Même les personnes qui, condamnées pour une infraction entrant dans le champ d'application de l'article 1 et dont la peine est exécutoire, [verront] leur condamnation considérée comme non avenue, dès lors qu'elles n'auront pas, dans le délai courant jusqu'à la date de publication de cette loi, été condamnées pour une infraction volontaire entrant dans le champ d'application de l'article 1.
En application de cet article, les interdits pesant sur les droits de ceux dont la condamnation sera considérée comme non avenue seront relevés (...)
»
1.
Invoquant l'article 10 de la Convention, la requérante allègue que sa condamnation pour avoir signé un article de presse constitue une atteinte à l'exercice de son droit à la liberté d'expression.
2.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante soutient ne pas avoir bénéficié d'un procès équitable devant la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul, dans la mesure où celle-ci ne pouvait passer pour un tribunal indépendant et impartial. Elle expose à cet égard que cette juridiction était notamment composée d'un magistrat militaire, dont l'indépendance à l'égard de ses supérieurs hiérarchiques n'était pas dûment assurée.
En outre, elle se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions internes.
3.
Enfin, invoquant les articles 8 et 14 de la Convention, la requérante allègue avoir été soumise à une procédure discriminatoire pour s'être exprimée sur la question kurde et se plaint des conséquences sur sa vie privée des modalités de conduite de cette procédure.
La requérante soutient que sa condamnation par la cour de sûreté de l'Etat pour avoir signé un article de presse porte atteinte aux articles 6 §
1, 8, 10 et 14 de la Convention.
A.
Absence de qualité de victime
Le Gouvernement conteste la qualité de victime de la requérante, telle que prévue par l'article 34 de la Convention. Il fait observer qu'à la suite de l'entrée en vigueur de la loi n
o
4809 du 10 février 2003, la condamnation de la requérante est considérée comme nulle et non avenue, ce qui a été entériné par un arrêt de la cour de sûreté de l'Etat du 14 juillet 2003.
La requérante conteste la thèse du Gouvernement.
A cet égard, la Cour observe que la non-survenance du jugement de condamnation constitue, en vertu du droit national, un mécanisme juridique spécifique ayant pour effet d'effacer la condamnation pénale et éteindre les peines y afférentes en prévoyant notamment le relèvement des interdictions. En outre, il se présente comme un mécanisme d'apurement du casier judiciaire.
Certes, la Cour convient que cette non-survenance du jugement n'est que la conséquence de l'arrivée du terme du sursis et notamment de l'absence de commission par la requérante d'une infraction de même type (voir, entre autres,
Erdoğdu c. Turquie
, n
o
‑
VI). Pour autant, dans les circonstances d'espèce, la Cour constate que cette non-survenance, emportant effacement de la condamnation de l'intéressée et de sa mention sur son casier judiciaire, a mis fin à toutes les conséquences dommageables afférentes au grief tiré du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat. La requérante n'apparaissant plus affectée en rien, quant à ce grief, par la condamnation litigieuse, elle ne saurait dès lors prétendre avoir intérêt, au sens de l'article 34 de la Convention, à poursuivre l'examen de cette partie de la requête (voir,
mutatis mutandis
,
Serraino c. Italie
(déc.), n
o
47570/99, 3 octobre 2002, et
Jón Kristinsson c. Islande
, arrêt du 1
er
mars 1990, série A n
o
171-B, avis de la Commission, pp. 48-49, § 36). Il s'ensuit que celle-ci doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
En revanche, s'agissant des griefs tirés de la durée de la procédure et de l'atteinte à la liberté d'expression, la Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle une décision ou mesure favorable à un requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «
victime
» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (
Öztürk c. Turquie
[GC], n
o
22479/93, §
73, CEDH 1999-VI). Or, en l'occurrence, la non-survenance du jugement prononcé le 14 juillet 2003 ne prévient aucunement ni ne répare les conséquences d'une procédure pénale dont la requérante subit directement les dommages en raison tant de sa longueur que de l'atteinte en découlant à l'exercice de sa liberté d'expression. Partant, quant à ces griefs, il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement concernant l'absence de qualité de victime de la requérante.
B.
Tardiveté de la requête
Le Gouvernement plaide également le non-respect par la requérante du délai de six mois pour introduire sa requête, conformément à l'article 35 de la Convention. D'après lui, ce délai commence à courir à partir de la date à laquelle la Cour de cassation a confirmé la condamnation, soit le 27
septembre 1995, alors que la requête a été introduite le 22 octobre 1999. De fait, le Gouvernement soutient que la procédure ultérieure ne tendait qu'à l'application de la loi n
o
4126 et n'avait d'effet que sur la durée de la peine prononcée à l'encontre de la requérante. Elle n'impliquait aucunement un réexamen au fond de l'affaire.
La requérante ne se prononce pas.
En l'espèce, la Cour relève qu'il ressort de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat du 8 décembre 1995 que la procédure ultérieure engagée à la suite de l'entrée en vigueur de la loi n
o
4126 ne concernait pas uniquement la redéfinition du quantum de la peine infligée à la requérante mais a donné lieu à un réexamen au fond de l'affaire. Cet arrêt a été confirmé le 20
septembre 1999 par la Cour de cassation. Etant donné que la requête a été introduite le 22 octobre 1999, soit à l'intérieur du délai de six mois, il y a lieu de rejeter cette exception du Gouvernement.
C.
Grief tiré de l'article 10 de la Convention
La requérante allègue que sa condamnation pour avoir signé un article de presse constitue une atteinte à l'exercice de son droit à la liberté d'expression, tel que garanti par l'article 10 de la Convention, dont le libellé est le suivant
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière (...)
2.
L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l'intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime (...)
»
Le Gouvernement soutient que la condamnation de la requérante était justifiée au regard de la gravité des expressions publiées sous sa signature, lesquelles faisaient l'apologie de la division territoriale de la Turquie, en désignant la partie sud-est de son territoire comme étant le Kurdistan. Il estime ainsi que, par des propos hostiles, racistes et provocateurs, la requérante a sciemment fait l'apologie des activités terroristes du PKK et invité les citoyens d'origine kurde à participer à la lutte armée, créant ainsi un malaise et suscitant la peur au sein de la population.
Rappelant la jurisprudence de la Cour (
Handyside c. Royaume-Uni
, arrêt du 7 décembre 1976, série A n
o
24, et
Sürek c. Turquie
(n
o
1)
[GC], n
o
‑
IV), le Gouvernement fait observer par ailleurs que le juge national a statué conformément à la marge d'appréciation plus large qui lui est reconnue pour examiner la nécessité d'une ingérence dans l'exercice de la liberté d'expression. Il insiste en ce sens sur le contexte dans lequel ces propos furent publiés et particulièrement sur les troubles existant entre les forces de sécurité et les membres du PKK à l'époque des faits
; il renvoie sur ce point à l'affaire
Zana c.
Turquie
(arrêt du 25
novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VII).
Le Gouvernement relève ensuite que la qualité de la requérante, figure intellectuelle médiatique, était de nature à accroître la portée des propos litigieux.
Enfin, le Gouvernement souligne que la peine de la requérante, devenue non advenue en application de l'article 1 de la loi n
o
4454, doit être considérée comme satisfaisant à l'exigence de proportionnalité posée par la Convention.
La requérante ne se prononce pas.
A la lumière de l'ensemble des arguments des parties, la Cour estime que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour n'a en outre relevé aucun motif d'irrecevabilité.
D.
Grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint que sa cause n'a pas été entendue dans un délai raisonnable. Dans sa partie pertinente, l'article 6 est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
Le Gouvernement conteste la thèse de la requérante.
A la lumière de l'ensemble des arguments des parties, la Cour estime que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour n'a en outre relevé aucun autre motif d'irrecevabilité.
E.
Griefs tirés des articles 8 et 14 de la Convention
Invoquant les articles 8 et 14 de la Convention, la requérante allègue avoir été soumise à une procédure discriminatoire pour s'être exprimée sur la question kurde, et se plaint des conséquences sur sa vie privée des modalités de conduite de cette procédure.
La Cour relève que la requérante n'apporte aucune précision quant à ses griefs et que son argumentation apparaît en ce sens nullement étayée. Il s'ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
recevables, tous moyens de fond réservés, les griefs de la requérante tirés de la durée de la procédure engagée à son encontre et de l'atteinte à sa liberté d'expression
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président