a cererii nr. 57383/00
prezentată de Jacques SEUROT
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), în ședință din 18 mai 2004 în camera alcătuită din:
Dl. A.B. Baka, președinte,
Dl. J.-P. Costa,
Dl. L. Loucaides,
Dl. C. Bîrsan,
Dl. K. Jungwiert,
Dl. M. Ugrekhelidze,
Dna. A. Mularoni, judecători,
și Dna. S. Dollé, grefieră de secție,
Văzând cererea sus-menționată introdusă la 3 ianuarie 2000,
Văzând observațiile prezentate de guvernul pârât,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
FAPTE
Reclamantul, dl. Jacques Seurot, este cetățean francez, născut în 1941 și rezident la Dijon. Este reprezentat în fața Curții de Dna. J.-D. Gerbeau, avocat la Dijon.
A.
Circunstanțele cauzei
Faptele acestei cauze, conform expunerii părților, pot fi rezumate după cum urmează.
La 14 noiembrie 1996, un text redactat de reclamant a fost publicat în revista „Échanges", buletin informativ hebdomadar intern (destinat elevilor și părinților lor) al colegiului particular Saint François de Sales, instituție de învățământ particular sub contract de asociere cu Statul, în cadrul căreia reclamantul preda în calitate de profesor certificat de istorie și geografie.
Acest text, intitulat „Prea mult este prea mult", conținea în special următoarele fraze:
„Iluzionistii nu au prevăzut că în schimbul fugii îndărătnice a acestor blestemati francezi din Africa de Nord, horde musulmane inasimilabile ar debarca și ar invada cele mai izolate dintre cantonurile noastre."
„Sunt azi cinci milioane, construiesc peste tot moschei și când vorbesc de purtarea voalului... nu vă bucurați prea mult, este numai la gaminele lor arrogante murdare!"
La 9 și 13 decembrie 1996, Liga Internațională împotriva Rasismului și Antisemitismului și comitetul local al Mișcării împotriva Rasismului și pentru Prietenia între Popoare au depus plângere constituindu-se parte civilă pentru provocare la discriminare și ură rasială.
La 16 ianuarie 1997, procurorul Republicii a cerut deschiderea unei anchete judiciare.
La 9 aprilie 1997, un judecător instructor al tribunalului de mare jurisdicție de la Dijon l-a pus în examen pe reclamant și pe directorul colegiului.
Prin ordonanță din 1 septembrie 1997, reclamantul și directorul colegiului au fost trimiși în judecată în fața tribunalului coreccional, pe baza legii privind presa din 29 iulie 1881 și a codului penal, pentru provocare la discriminare și ură rasială, precum și pentru injurii adresate pe motiv de rasă unui grup de persoane de origine maghrebină.
Prin sentință din 10 decembrie 1997, tribunalul coreccional de la Dijon a subliniat că actul inițial de urmărire fixează irevocabil calificarea faptelor urmărite în materia delictului de presă și, prin urmare, a judecat că faptele de discriminare și injurie reprimate inculpaților nu intrau în cadrul strict al urmăririi după cum a fost circumscrisă de rechizitoriul introductiv. În consecință, reclamantul și directorul au fost achitați.
Părțile civile au apelat această sentință.
Prin hotărâre din 20 mai 1998, curtea de apel de la Dijon, considerând că este valabil sesizată doar de delictul de incitare la ură rasială, delict prevăzut la art. 24 alineatul 1 al legii din 29 iulie 1881, a declarat inculpaților vinovați și l-a condamnat pe reclamant la o amendă de cinci mii franci.
În decizia sa, Curtea a considerat în special:
„S-a constatat în sfârșit că nici unul din inculpați nu avea dorința de a provoca la ură; Jacques Seurot, care pune în cauză alte persoane, în special pe „pieds noirs", a vrut doar să realizeze un articol plin de umor exprimând regretul său asupra dispariției editorialului lui Aristarque; din partea sa [C.M.] încerca să completeze o pagină a gazetei; totuși elementul intențional al delictului este independent de mobilurile care au animat inculpații și este caracterizat atunci când interesații, respectiv profesor și director ai instituției, nu puteau, ținând seama de nivelul lor cultural, să nu-și dea seama că cuvintele publicate incitau la ură; (...)"
Reclamantul și directorul colegiului s-au pourvoi în casație. În memoria suplimentară, reclamantul a dezvoltat un unic mijloc de casație, subdivizat în trei ramuri și care privea schimbarea calificării operat de instanța de judecată, precum și două contradicții de motive.
Prin hotărâre din 7 septembrie 1999, Curtea de Casație a respins pourvuurile, considerând că curtea de apel a calificat în mod valid faptele și a motivat decizia sa pentru a declara delictul caracterizat în elementul său intențional. Ea a precizat în special:
„(...) Într-adevăr, delictul de provocare, prevăzut și pedepsit de art. 24, alineatul 6, al legii din 29 iulie 1881, exclusiv de orice bună-credință, este caracterizat atunci când, prin sensul și gravitatea sa, textul incriminat tinde să incite publicul la discriminare, ură sau violență împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane determinate (...)"
2.Procedura administrativă
Prin ordonanță din 27 noiembrie 1996, rectorul academiei de la Dijon l-a suspendat pe reclamant din funcțiuni.
În conformitate cu dispozițiile articolului 11 al decretului nr. 64-217 din 10 martie 1964, reclamantul a fost chemat în fața comisiei consultative mixte academice.
La 17 decembrie 1996, comisia consultativă a emis o opinie favorabilă rezilierii contractului de predare ce legau pe reclamant de Stat.
Prin ordonanță din 30 ianuarie 1997, ministrul Educației Naționale a reziliat contractul de predare al reclamantului, cu motivația că:
„publicarea în ziarul intern al instituției, distribuit tuturor elevilor, a unui articol al dlui. Seurot, conținând cuvinte cu caracter violent și grosolan rasist constituie o faptă gravă, incompatibilă cu funcția de profesor".
Prin sentință din 5 ianuarie 1999, tribunalul administrativ de la Dijon a respins cererea reclamantului de anulare a deciziei de reziliere a contractului, exprimând în special următoarele:
„Considerând că dl. Seurot, profesor de istorie și geografie, recunoaște că este autorul articolului pentru care i se face reproș; că, deși susține că acest scris aparține unei corespondențe private cu directorul colegiului, reclamantul recunoaște că nu a luat precauțiunile necesare pentru a evita difuzarea sa; că este invariabil constatat că reclamantul adresa regulat directorului instituției corespondențe sub forma unui editorial, semnate cu pseudonimul „Aristarque", și că exista o înțelegere între ei pentru a asigura publicarea lor în gazeta colegiului; că rezultă din actele dosarului că ziarul sus-menționat, difuzat la peste o mie de exemplare, se adresează în primul rând unui public cititor compus din elevii instituției; că, în articolul litigios, dl. Seurot a folosit expresii cu caracter violent și plin de ură; că autorul afișează, de altfel, poziții fără nuanță, de natură clar polemică, asupra unor probleme sociale și personalități politice; că, dacă autorul se apără susținând că nu a ținut discursuri pline de ură și rasiste indicând că, situate în context, aparțin unei viziuni dezamăgite a istoriei contemporane și exprimă un sentiment de compasiune atât către comunitatea franceză originară din Africa de Nord, cât și către fetele tinere de religie musulmană pe care le consideră forțate să poarte voalul, totuși asemenea cuvinte, cu atât mai mult expriminclusiv într-o publicație școlară adresată tineretului, depășesc libertatea de opinie recunoscută funcționarilor, lezează principiul neutralității predării și, în sfârșit, nu respectă obligația de rezervă; că, prin urmare, și ținând seama și de circumstanța dublă că dl. Seurot nu putea ignora nici eventualitatea de a vedea scrierile sale publicate, nici faptul că ar fi difuzate printr-o gazetă indisociabilă de exercitarea funcției sale de profesor, reclamantul s-a comportat culpabil în mod susceptibil de a-l expune pronunțării unei sancțiuni disciplinare; că, prin decizia de reziliere a contractului de predare de care beneficia, ministrul nu a viciat decizia sa de o eroare de drept".
La 12 februarie 2002, curtea administrativă de apel de la Lyon a confirmat sentința, considerând în special:
„(...) pe de o parte, prin enunțarea că interesatul a publicat în ziarul intern al instituției un articol conținând cuvinte cu caracter violent și grosolan rasist și că un fapt asemenea constituie o faptă gravă incompatibilă cu funcția de profesor, ministrul și-a motivat suficient decizia;
(...) pe de altă parte, în ceea ce privește forma și stilul date textului litigios, reclamantul nu poate susține în mod serios că era vorba de o scrisoare privată adresată doar șefului instituției și a cărei publicare și difuzare nu erau prevăzute;
(...) pe de a treia parte, rezultă din actele dosarului că, prin utilizarea unor termeni extrême și disprețuitori cu puternică conotație rasistă într-un text destinat a fi citit de elevi de gimnaziu, reclamantul a ținut discursuri incompatibile cu funcțiile sale de profesor (...)"
Prin hotărâre din 3 martie 2003, Consiliul de Stat a respins pourvuul în casație formulat de reclamant.
B.
Dreptul intern relevant
art. 24 al legii din 29 iulie 1881 privind presa, în redacția aplicabilă la data faptelor:
„Cei care, prin oricare din mijloacele enumerate la art. 23, vor fi provocat la discriminare, ură sau violență împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane din motiv de origine sau apartenență sau neapartenență la o etnie, o națiune, o rasă sau o religie determinată, vor fi pedepsiți cu închisoare de un an și o amendă de 300.000 F sau cu una dintre aceste două pedepse numai."
art. 11 al decretului din 10 martie 1964 modificat:
„Ministrul educației naționale poate, la cererea autorității academice care poate fi sesizată, în special de directorul instituției, să pronunțe după avizul comisiei prevăzute (...) și după ce interesatul a fost pus în măsura de a prezenta observațiile sale, rezilierea contractului profesorului sau retragerea avizului în caz de insuficiență profesională, behătuit constatat sau comportament incompatibil cu exercitarea funcțiilor în instituția considerată (...)"
Invocând articolele 10 și 17 ale Convenției, reclamantul invocă dreptul său la libertatea de exprimare, se plânge că a fost exagerat condamnat pentru un text publicat prin eroare și critică faptul că delictul prevăzut la art. 24 al legii din 29 iulie 1881 este exclusiv de orice bună-credință.
Reclamantul se plânge de o violare a dreptului său la libertatea de exprimare în privința articolelor 10 și 17 ale Convenției. Dispozițiile acestor articole se citesc după cum urmează, în părțile lor pertinente:
art. 10
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (...)
2.Exercitarea acestor libertăți, comportând datorii și responsabilități, poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) pentru siguranța publică, pentru apărarea ordinii și prevenirea crimei, pentru protecția sănătății sau moralei, [sau] pentru protecția reputației sau drepturilor altora, (...)"
art. 17
„Nici una din dispozițiile (...) Convenției nu poate fi interpretată ca implicând pentru un Stat, un grupament sau un individ, un anumit drept de a se angaja în o activitate sau de a comite un act vizând distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute în (...) Convenție sau la restricții mai ample ale acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute în [Convenție]."
Guvernul respinge teza reclamantului. Cu titlu principal, invită Curtea să considere cererea ca inadmisibilă în aplicarea articolului 17 al Convenției. Bazându-se în special pe jurisprudența Comisiei (în special Glimmerveen și a. c. Țări de Jos, decizie a Comisiei din 11 octombrie 1979, Decisions and Reports (DR) 18, p. 198 și Kühnen c. Germania, nr. 12194/86, decizie a Comisiei din 12 mai 1988, DR 56), el consideră că reclamantul a încercat să utilizeze art. 10 pentru a se angaja în activități contravenind literei și spiritului Convenției. Guvernul solicită prin urmare Curții să respingă cererea ca fiind incompatibilă cu dispozițiile Convenției.
Cu titlu subsidiair, privind excepția de inadmisibilitate pentru neepuizarea căilor de atac interne. El consideră că reclamantul nu a invocat nici explicit, nici implicit excepția pe care intenționează să o refere Curții în fața jurisdicțiilor penale de drept intern. Guvernul solicită prin urmare Curții să declare excepția inadmisibilă referitoare la condamnarea penală din care a fost victimă reclamantul.
Cu titlu foarte subsidiair, Guvernul contestă bunătatea excepției tirate din violare a articolului 10 al Convenției. Recunoscând că condamnarea penală a reclamantului și rezilierea contractului său de predare cu Statul constituie ingherințe ale autorităților publice în exercitarea libertății de exprimare recunoscute de art. 10 § 1 al Convenției, Guvernul consideră că deciziile luate împotriva reclamantului sunt justificate de anumite limite ale exercitării libertății de exprimare, autorizate de al doilea paragraf al articolului 10.
Guvernul expune că condițiile de aplicare ale acestui paragraf au fost îndeplinite. Ingherințele statului erau prevăzute de lege (art. 24 alineatul 6 al legii din 29 iulie 1881 cu privire la condamnarea penală, art. 11 al decretului din 10 martie 1964 cu privire la rezilierea contractului de predare). Ele vizau scopuri legitime: pe de o parte, pe plan penal, „apărarea ordinii și prevenirea crimei" și „protecția reputației sau drepturilor altora"; pe de altă parte, pe plan administrativ, garantarea protecției victimelor cuvintelor defamatoare sau discriminatorii și respectarea principiului egalității în fața serviciilor publice, corolar al principiului egalității în fața legii care implică neutralitatea serviciului public, indiferent de libertatea de opinie recunoscută funcționarilor. El consideră că motivele enunțate de jurisdicțiile interne erau atât pertinente, cât și suficiente. În fine, Guvernul consideră că ingherințele răspundeau criteriilor de necesitate și proporționalitate care rezultă din jurisprudența Curții. El indică faptul că sancțiunea penală era moderată și justificată de calitatea reclamantului. Privind rezilierea contractului care leagă pe reclamant de Stat, el consideră că administrația nu avea alt curs decât revocarea pentru a exclude orice reînnoire de fapte analoage, precauții particulare impunând in specie.
Reclamantul n-a dorit să răspundă observațiilor Guvernului.
Curtea reamintește mai întâi că, potrivit articolului 35 § 1 al Convenției, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Se pune deci mai întâi întrebarea dacă excepția de neepuizare ridicată de Guvern se dovedește bine-întemeiată. În acest sens, ea subliniază că orice reclamant trebuie să fi dat jurisdicțiilor interne ocazia pe care art. 35 § 1 o ține pentru a permite Statelor contractante: să evite sau să redreseze încălcările pretinse împotriva sa (a se vedea, printre altele, Cardot c. Franța, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36; Remli c. Franța, hotărâre din 12 aprilie 1994, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-II, § 33).
În specie, Curtea constată că, în cadrul procedurii penale, reclamantul a prezentat examinării Curții de Casație un unic mijloc, subdivizat în trei ramuri, care viza schimbarea calificării operat de instanța de judecată și două contradicții de motive. Or în acest unic mijloc de casație, reclamantul nu a invocat, explicit sau implicit, excepțiile ridicate în fața Curții.
Rezultă din aceasta că aceste excepții, în măsura în care privesc procedura dusă în fața jurisdicțiilor penale, trebuie să fie respinse pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
Cât privește fondul și doar cu privire la procedura administrativă, referitoare la rezilierea contractului de predare, Curtea reamintește că le revine în principal autorităților naționale, în special tribunalelor, să interpreteze și să aplice dreptul național (a se vedea, în special, Lehideux și Isorni c. Franța, hotărâre din 23 septembrie 1998, Colecția 1998-VII, p. 2885, § 50). Ea are doar sarcina de a verifica din unghiul articolului 10 deciziile pronunțate de jurisdicțiile naționale competente în virtutea puterii lor de apreciere. În fapt, trebuie să se convingă că autorități naționale s-au bazat pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente (a se vedea Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Colecția 1998-IV, § 48; Lehideux și Isorni, citat, p. 2885, § 51).
Dacă jurisprudența Curții a consacrat caracterul eminent și esențial al libertății de exprimare într-o societate democratică (a se vedea, printre altele, Handyside c. Regatul Unit, hotărâre din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, § 49; Lingens c. Austria, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, § 41; Jersild c. Danemarca, hotărâre din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, p. 23, § 31), ea i-a definit și limitele.
Astfel, Curtea a afirmat în special că „este de cea mai mare importanță să se lupte împotriva discriminării rasiale sub toate formele și manifestările sale" (Jersild, citat, p. 22, § 30). Ea se referă, de asemenea, cu titlu indicativ, la textul rezoluției Res(2002)8 a Comitetului Miniștrilor, privind statutul Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intolanței (ECRI) și care vizează să consolideze acțiunea acesteia, ținând seama de necesitatea de a duce la nivel european o acțiune fermă și susținută pentru a lupta împotriva fenomenelor de rasism, xenofobie, antisemitism și intolerență.
Curtea reamintește, de asemenea, că principiile fundamentale care rezultă din hotărârile sale referitoare la art. 10 se aplică și membrilor funcției publice, și mai general agenților publici, indiferent de natura raportului juridic dintre agent și administrație (a se vedea, pe acest punct, mutatis mutandis, Pellegrin c. Franța [GC], nr. 28541/95, § 63, CEDH 1999-VIII). Dacă apare legitim pentru Stat să le supună acestor agenți unei obligații de rezervă, aceștia rămân cu toate acestea indivizi care, ca atare, beneficiază de protecția articolului 10 al Convenției.
Revine deci și Curții, ținând seama de circumstanțele fiecărei cauze, să cerceteze dacă a fost respectat un echilibru just între dreptul fundamental al individului la libertatea de exprimare și interesul legitim al unui Stat democratic de a veghea ca funcția publică sa urmărească scopurile enunțate la art. 10 § 2. Rămâne că, din momentul în care dreptul la libertatea de exprimare a funcționarilor se află în joc, „datoriile și responsabilități" vizate de art. 10 § 2 revin un sens special care justifică să se lase autorităților Statului pârât o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă sau nu ingherința litigioasă este proporțională scopului enunțat (Ahmed și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 2 septembrie 1998, Colecția 1998-VI, p. 2380, § 61).
Privind mai special profesorii, aceștia fiind simbol al autorității pentru elevii săi în domeniul educației, datoriile și responsabilități speciale care le revin valabil și într-o oarecare măsură pentru activitățile lor în afara școlii (Vogt c. Germania, hotărâre din 26 septembrie 1995, seria A nr. 323, p. 29, § 60; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Dahlab c. Elveția (decizie), nr. 42393/98, CEDH 2001-V). Rezultă deci a fortiori același lucru pentru activitățile lor anexe exercitate în cadrul instituției școlare în care predau. Curtea constată, de altfel, că în recomandarea Rec(2002)12 privind educația la cetățenia democratică, Comitetul miniștrilor reamintește că o asemenea educație, pe parcursul întregii vieți și la fiecare nivel de scolaritate (primar, secundar, superior, formarea adulților), „constituie o componentă majoră a misiunii primare a Consiliului Europei, care constă în a promova o societate liberă, tolerantă și dreaptă". Or o asemenea educație la cetățenia democratică, indispensabilă pentru a lupta împotriva rasismului și xenofobiei, presupune mobilizarea unor actori responsabili, în special profesori (a se vedea punctul 4 din anexa la recomandarea Rec(2002)12).
În fine, Curtea reamintește că nu face nicio vorbă că orice cuvânt direcționat împotriva valorilor care susțin Convenția ar fi substrăi de art. 17 protecției articolului 10 (a se vedea, în special, Lehideux și Isorni, citat, p. 2884, § 47 și p. 2886, § 53; decizie Garaudy, citată anterior).
In specie, în opinia Curții, ținând seama de tonalitatea generală a textului litigios, reclamantul nu poate invoca dispozițiile articolului 17 al Convenției. Dimpotrivă, Curtea se întreabă dacă exprimarea opiniilor reclamantului nu ar trebui exclusă de protecția articolului 10 în virtutea articolului 17.
Cu toate acestea, nu consideră necesar să se pronunțe pe acest punct întrucât și această parte a excepției este, de asemenea, inadmisibilă.
Într-adevăr, Curtea constată că rezilierea contractului de predare poate fi considerată, Guvernul o recunoaște, ca o ingherință a autorităților publice în exercitarea libertății de exprimare recunoscute de art. 10 § 1 al Convenției. Această ingherință era „prevăzută de lege", și anume de art. 11 al decretului din 10 martie 1964, după cum a fost aplicabil la data faptelor. Curtea consideră, în plus, că această ingherință urmărea cel puțin unu dintre scopurile legitime prevăzute de Convenție, și anume „protecția reputației sau drepturilor altora".
În opinia Curții, conținutul scrierilor reclamantului este lipsit de orice ambiguitate. Ea consideră, în similar cu jurisdicțiile administrative, că articolul litigios, al cărui conținut reveste incontestabil caracter rasist, este incompatibil cu datoriile și responsabilități speciale care îi reveneau reclamantului. În orice caz, presupunând că acesta a avut cu adevărat voința să redacteze un text „plin de umor" nedestinat publicării, atât statutul său de profesor, de altfel de istorie, cât și riscul dovedit de difuzare a textului în cadrul instituției școlare ar fi trebuit să-l încurajeze pe acesta să dea dovadă de prudență și discernământ.
În aceste condiții, nu face nici o vorbă că motivele invocate de autoritățile interne erau atât pertinente, cât și suficiente.
În plus, și chiar ținând seama de gravitatea măsurii luate împotriva interesatului, aceasta nu poate fi în acest caz considerată ca fiind disproporționată.
De aici rezultă că, ținând seama de circumstanțele acestei cauze, Curtea consideră că ingherința putea fi considerată ca fiind „necesară într-o societate democratică" în sensul articolului 10 § 2 al Convenției.
Rezultă din aceasta că această parte a excepției trebuie să fie respinsă ca fiind în mod evident prost întemeiată, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
cererea inadmisibilă.
A.B. Baka
Grefieră
Președinte
de la requête n
o
57383/00
présentée par Jacques SEUROT
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 18 mai 2004 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 janvier 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Jacques Seurot, est un ressortissant français, né en 1941 et résidant à Dijon. Il est représenté devant la Cour par M
e
J.-D. Gerbeau, avocat à Dijon.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 14 novembre 1996, un texte rédigé par le requérant fut publié dans la revue «
Echanges
», bulletin d'information hebdomadaire interne (destiné aux élèves et à leurs parents) du collège privé Saint François de Sales, établissement d'enseignement privé sous contrat d'association avec l'Etat, au sein duquel le requérant enseignait en sa qualité de professeur certifié d'histoire et de géographie.
Ce texte, intitulé «
Trop, c'est trop
», contenait notamment les phrases suivantes
:
«
Les illusionnistes n'avaient pas prévu qu'en échange de la fuite éperdue de ces maudits Français d'Afrique du Nord, des hordes musulmanes inassimilables débarqueraient et investiraient les plus reculés de nos cantons.
»
«
Ils sont aujourd'hui cinq millions, construisent partout des mosquées et quand ils parlent de mettre les voiles ... ne vous réjouissez pas trop, ce n'est qu'à leurs sales gamines arrogantes
!
»
1.
La procédure pénale
Les 9 et 13 décembre 1996, la Ligue internationale contre le racisme et l'antisémitisme et le comité local du Mouvement contre le racisme et pour l'amitié entre les peuples déposèrent plainte en se constituant partie civile pour provocation à la discrimination et à la haine raciale.
Le 16 janvier 1997, le procureur de la République requit l'ouverture d'une information judiciaire.
Le 9 avril 1997, un juge d'instruction du tribunal de grande instance de Dijon mit en examen le requérant et le directeur du collège.
Par ordonnance du 1
er
septembre 1997, le requérant et le directeur du collège furent renvoyés devant le tribunal correctionnel, sur le fondement de la loi sur la presse du 29 juillet 1881 et du code pénal, pour provocation à la discrimination et à la haine raciale, ainsi que pour avoir injurié, en raison de leur race, un groupe de personnes d'origine maghrébine.
Par jugement du 10 décembre 1997, le tribunal correctionnel de Dijon rappela que l'acte initial de poursuite fixe irrévocablement la qualification des faits poursuivis en matière de délit de presse et, partant, jugea que les faits de discrimination et d'injure reprochés aux prévenus ne rentraient pas dans le strict cadre de la poursuite telle que circonstanciée par le réquisitoire introductif. En conséquence, le requérant et son directeur furent relaxés.
Les parties civiles interjetèrent appel de ce jugement.
Par arrêt du 20 mai 1998, la cour d'appel de Dijon, estimant n'être valablement saisie que du seul délit d'incitation à la haine raciale, délit prévu à l'article 24 alinéa 1 de la loi du 29 juillet 1881, déclara les prévenus coupables et condamna le requérant à cinq mille francs d'amende.
Dans sa décision, la Cour estima notamment :
«
Attendu enfin qu'il est constant que ni l'un ni l'autre des prévenus n'avaient le désir de provoquer à la haine
; que Jacques Seurot qui met en cause d'autres personnes, notamment les «
pieds noirs
», a seulement voulu réaliser un article humoristique traduisant son regret de la disparition de l'éditorial d'Aristarque
; que de son côté [C.M.] cherchait à remplir une page du journal
; que toutefois l'élément intentionnel du délit est indépendant des mobiles qui ont animé les prévenus et qu'il est caractérisé dès lors que les intéressés respectivement professeur et directeur de l'établissement ne pouvaient, compte tenu de leur niveau culturel, ignorer que les propos publiés provoquaient à la haine
; (...)
»
Le requérant et le directeur du collège se pourvurent en cassation. Dans son mémoire ampliatif, le requérant développa un moyen unique de cassation, subdivisé en trois branches et portant sur le changement de qualification opéré par la juridiction de jugement, ainsi que sur deux contradictions de motifs.
Par arrêt du 7 septembre 1999, la Cour de cassation rejeta les pourvois, estimant que la cour d'appel avait valablement qualifié les faits et motivé sa décision pour déclarer le délit caractérisé en son élément intentionnel. Elle précisa notamment
:
« (...)
Qu'en effet, le délit de provocation, prévu et réprimé par l'article 24, alinéa 6, de la loi du 29 juillet 1881, exclusif de toute bonne foi, est caractérisé lorsque, tant par son sens que par sa portée, le texte incriminé tend à inciter le public à la discrimination, à la haine ou à la violence envers une personne ou un groupe de personnes déterminées
(...)
»
2.
La procédure administrative
Par arrêté du 27 novembre 1996, le recteur de l'académie de Dijon suspendit le requérant de ses fonctions.
Conformément aux dispositions de l'article 11 du décret n
o
64-217 du 10
mars 1964, le requérant comparut devant la commission consultative mixte académique.
Le 17 décembre 1996, la commission consultative émit un avis favorable à la résiliation du contrat d'enseignement liant le requérant à l'Etat.
Par arrêté du 30 janvier 1997, le ministre de l'Education nationale résilia le contrat d'enseignement du requérant, aux motifs que
:
«
la publication dans le journal interne de l'établissement, distribué à l'ensemble des élèves, d'un article de M. Seurot, contenant des propos violemment et grossièrement racistes constitue une faute grave, incompatible avec la fonction d'enseignant
».
Par jugement du 5 janvier 1999, le tribunal administratif de Dijon rejeta la demande du requérant en annulation de la décision de résiliation du contrat, s'exprimant notamment comme suit
:
«
Considérant que M. Seurot, professeur d'histoire et de géographie, reconnaît être l'auteur de l'article dont il lui est fait grief
; que, s'il soutient que cet écrit relève d'une correspondance privée avec le directeur du collège, le requérant reconnaît n'avoir pas pris les précautions qui s'imposaient pour éviter sa diffusion
; qu'il est d'ailleurs constant que le requérant adressait régulièrement au directeur de l'établissement des correspondances ayant la forme d'un éditorial, signées du pseudonyme «
Aristarque
», et qu'un accord était intervenu entre eux pour assurer leur publication dans le journal du collège
; qu'il ressort des pièces du dossier que ledit journal, diffusé à plus d'un millier d'exemplaires, s'adresse en premier lieu à un lectorat composé des élèves de l'établissement
; que, dans l'article litigieux, M. Seurot a fait usage d'expressions violemment haineuses
; que l'auteur affiche, en outre, des prises de position sans nuance, de caractère nettement polémique, sur des problèmes de société et des personnalités politiques
; que si leur auteur se défend d'avoir tenu des propos haineux et racistes en indiquant que, situés dans leur contexte, ils relèvent d'une vision désabusée de l'histoire contemporaine et expriment un sentiment de compassion tant à l'égard de la communauté française originaire d'Afrique du Nord que des jeunes filles de
confession musulmane qu'il estime contraintes de porter le foulard, de tels propos, qui plus est exprimés dans une publication scolaire à l'adresse de la jeunesse, excèdent la liberté d'opinion reconnue aux fonctionnaires, portent atteinte au principe de neutralité de l'enseignement et, enfin, méconnaissent l'obligation de réserve
; qu'ainsi, et compte tenu également de la double circonstance que M. Seurot ne pouvait ignorer ni l'éventualité de voir ses écrits publiés, ni le fait qu'ils seraient diffusés par un journal indissociable de l'exercice de sa fonction d'enseignant, le requérant s'est livré à un comportement fautif de nature à l'exposer au prononcé d'une sanction disciplinaire
; qu'en décidant de résilier le contrat d'enseignement dont il bénéficiait, le ministre n'a pas entaché sa décision d'une erreur de droit
».
Le 12 février 2002, la cour administrative d'appel de Lyon confirma le jugement, considérant
notamment :
«
(...)
en premier lieu, qu'en énonçant que l'intéressé avait publié dans le journal interne de l'établissement un article contenant des propos violemment et grossièrement racistes et qu'un tel fait constituait une faute grave incompatible avec la fonction d'enseignant, le ministre a suffisamment motivé sa décision
;
(...) en deuxième lieu, qu'au regard de la forme et du style donnés au texte litigieux, le requérant ne saurait sérieusement soutenir qu'il s'agissait d'une lettre privée adressée au seul chef d'établissement et dont la publication et la diffusion n'étaient pas prévues
;
(...) en troisième lieu, qu'il ressort des pièces du dossier qu'en utilisant des termes outranciers et méprisants à forte connotation raciste dans un texte destiné à être lu par des collégiens, le requérant a tenu des propos incompatibles avec ses fonctions d'enseignant (...)
»
Par arrêt du 3 mars 2003, le Conseil d'Etat rejeta le pourvoi en cassation formé par le requérant.
B.
Le droit interne pertinent
Article 24 de la loi du 29 juillet 1881 sur la presse, dans sa rédaction applicable à l'époque des faits
:
«
Ceux qui, par l'un des moyens énoncés à l'article 23, auront provoqué à la discrimination, à la haine ou à la violence à l'égard d'une personne ou d'un groupe de personnes à raison de leur origine ou de leur appartenance ou de leur non
‑
appartenance à une ethnie, une nation, une race ou une religion déterminée, seront punis d'un emprisonnement d'un an et d'une amende de 300
000 F ou de l'une de ces deux peines seulement.
»
Article 11 du décret du 10 mars 1964 modifié
:
«
Le ministre de l'éducation nationale peut, sur la demande de l'autorité académique qui peut être saisie, notamment par le chef d'établissement, prononcer après avis de la commission prévue (...) et l'intéressé ayant été mis à même de présenter ces observations, la résiliation du contrat du maître ou le retrait d'agrément au cas d'insuffisance professionnelle, dûment constatée ou de comportement incompatible avec l'exercice des fonctions dans l'établissement considéré (...)
»
Invoquant les articles 10 et 17 de la Convention, le requérant invoque son droit à la liberté d'expression, se plaint d'avoir été excessivement condamné pour un texte publié par erreur et critique le fait que le délit prévu à l'article
24 de la loi du 29 juillet 1881 soit exclusif de toute bonne foi.
Le requérant se plaint d'une violation de son droit à la liberté d'expression au regard des articles 10 et 17 de la Convention. Leurs dispositions se lisent ainsi, dans leurs parties pertinentes
:
Article 10
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière. (...)
2.
L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, [ou] à la protection de la réputation ou des droits d'autrui, (...)
»
Article 17
«
Aucune des dispositions de la (...) Convention ne peut être interprétée comme impliquant pour un Etat, un groupement ou un individu, un droit quelconque de se livrer à une activité ou d'accomplir un acte visant à la destruction des droits ou libertés reconnus dans la (...) Convention ou à des limitations plus amples de ces droits et libertés que celles prévues à [la] Convention.
»
Le Gouvernement rejette la thèse du requérant. A titre principal, il invite la Cour à considérer la requête comme irrecevable en application de l'article
17 de la Convention. Se fondant notamment sur la jurisprudence de la Commission (notamment
Glimmerveen et a. c.
Pays-Bas
, décision de la Commission du 11 octobre 1979, Décisions et rapports (DR) 18, p. 198 et
Kühnen c. Allemagne
, n
o
12194/86, décision de la Commission du 12
mai
1988, DR 56), il estime que le requérant a tenté d'utiliser l'article 10 pour se livrer à des activités allant à l'encontre de la lettre et de l'esprit de la Convention. Le Gouvernement demande donc à la Cour de rejeter la requête comme étant incompatible avec les dispositions de la Convention.
A titre subsidiaire, s'agissant du grief tiré de l'article 10 de la Convention, en tant qu'il est dirigé contre la sanction pénale, le Gouvernement soulève une exception d'irrecevabilité pour non-épuisement des voies de recours internes. Il considère que le requérant n'a invoqué ni explicitement, ni en substance le grief dont il entend saisir la Cour devant les juridictions pénales de droit interne. Le Gouvernement demande donc à la Cour de déclarer le grief irrecevable concernant la condamnation pénale dont le requérant a fait l'objet.
A titre très subsidiaire, le Gouvernement conteste le bien-fondé du grief tiré de la violation de l'article 10 de la Convention. Tout en reconnaissant que la condamnation pénale du requérant et la résiliation de son contrat d'enseignement avec l'Etat constituent des ingérences des autorités publiques dans sa liberté d'expression, le Gouvernement estime que les décisions prises à l'encontre du requérant sont justifiées par certaines des limites à l'exercice de la liberté d'expression, autorisées par le deuxième paragraphe de l'article 10.
Le Gouvernement expose que les conditions d'application de ce paragraphe étaient remplies. Les ingérences étatiques étaient prévues par la loi (article 24 alinéa 6 de la loi du 29 juillet 1881 s'agissant de la condamnation pénale, article 11 du décret du 10 mars 1964 s'agissant de la résiliation du contrat d'enseignement). Elles visaient des buts légitimes
: d'une part, au plan pénal, la «
défense de l'ordre et [de] prévention du crime
» et la «
protection de la réputation ou des droits d'autrui
»
; d'autre part, au plan administratif, la garantie de protection aux victimes de propos diffamatoires ou discriminatoires et le respect du principe d'égalité devant les services publics, corollaire du principe d'égalité devant la loi qui implique la neutralité du service public, nonobstant la liberté d'opinion reconnue aux fonctionnaires. Il estime que les motifs énoncés par les juridictions internes étaient pertinents et suffisants. Enfin, le Gouvernement considère que les ingérences répondaient aux critères de nécessité et de proportionnalité tels que dégagés par la jurisprudence de la Cour. Il indique que la sanction pénale était modérée et justifiée par la qualité du requérant. Concernant la résiliation du contrat liant le requérant à l'Etat, il estime que l'administration n'avait pas d'autre choix que la révocation pour exclure tout renouvellement de faits analogues, des précautions particulières s'imposant en l'espèce.
Le requérant n'a pas souhaité répondre aux observations du Gouvernement.
La Cour rappelle tout d'abord qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes. Se pose donc en premier lieu la question de savoir si l'exception de non
‑
épuisement soulevée par le Gouvernement se révèle fondée en l'espèce. A cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que l'article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (voir, parmi beaucoup d'autres,
Cardot
c.
France
, arrêt du 19 mars 1991, série
A n
o
200, p. 19, §
36
;
Remli
c.
France
, arrêt du 12 avril 1994,
Recueil des arrêts et décisions
33).
En l'espèce, la Cour relève que, dans le cadre de la procédure pénale, le requérant a soumis à l'examen de la Cour de cassation un unique moyen, subdivisé en trois branches, portant sur le changement de qualification opéré par la juridiction de jugement et sur deux contradictions de motifs. Or dans ce moyen unique de cassation, le requérant n'a pas invoqué, expressément ou en substance, les griefs soulevés devant la Cour.
Il s'ensuit que ces griefs, en ce qu'ils concernent la procédure diligentée devant les juridictions pénales, doivent être rejetés pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
Quant au fond et s'agissant de la seule procédure administrative, afférente à la résiliation du contrat d'enseignement, la Cour rappelle qu'il
incombe au premier chef aux autorités nationales, notamment aux tribunaux, d'interpréter et d'appliquer le droit national (voir, notamment,
Lehideux et Isorni c. France
, arrêt du 23 septembre 1998,
Recueil
1998-VII, p. 2885, § 50). Elle a seulement pour tâche de vérifier sous l'angle de l'article
10 les décisions rendues par les juridictions nationales compétentes en vertu de leur pouvoir d'appréciation. Ce faisant, elle doit se convaincre que les autorités nationales se sont fondées sur une appréciation acceptable des faits pertinents (voir
Incal c.
Turquie,
arrêt du 9
juin 1998,
Recueil
1998
‑
IV, §
48
;
Lehideux et Isorni,
précité, p. 2885, § 51).
Si la jurisprudence de la Cour a consacré le caractère éminent et essentiel de la liberté d'expression dans une société démocratique (voir, parmi d'autres,
Handyside c.
Royaume
‑
Uni
, arrêt du 7
décembre 1976, série
A
n
o
24, § 49
;
Lingens c.
Autriche
, arrêt du 8
juillet 1986, série
A
n
o
103, §
41
;
Jersild c. Danemark
, arrêt du 23 septembre 1994, série A n
o
298, p.
23, § 31), elle en a également défini les limites.
Ainsi, la Cour a notamment déjà affirmé «
qu'il importe au plus haut point de lutter contre la discrimination raciale sous toutes ses formes et manifestations
» (
Jersild,
précité, p. 22, § 30). Elle renvoie également, à titre indicatif, au texte de la résolution Res(2002)8 du Comité des Ministres, relative au statut de la Commission européenne contre le racisme et l'intolérance (ECRI) et qui vise à renforcer l'action de celle-ci, compte tenu de la nécessité de mener à l'échelle européenne une action ferme et soutenue pour lutter contre les phénomènes de racisme, de xénophobie, d'antisémitisme et d'intolérance.
La Cour rappelle également que les principes fondamentaux qui se dégagent de ses arrêts relatifs à l'article 10
s'appliquent également aux membres de la fonction publique, et plus généralement aux agents publics, quelle que soit la nature du rapport juridique entre l'agent et l'administration (voir, sur ce point,
mutatis mutandis
,
Pellegrin c. France
[GC], n
o
28541/95, § 63, CEDH 1999-VIII). S'il apparaît légitime pour l'Etat de soumettre ces agents à une obligation de réserve, il s'agit néanmoins d'individus qui, à ce titre, bénéficient de la protection de l'article
10 de la Convention.
Il revient donc également à la Cour, en tenant compte des circonstances de chaque affaire, de rechercher si un juste équilibre a été respecté entre le droit fondamental de l'individu à la liberté d'expression et l'intérêt légitime d'un Etat démocratique à veiller à ce que sa fonction publique œuvre aux fins énoncées à l'article 10 § 2. Reste que, dès l'instant où le droit à la liberté d'expression des fonctionnaires se trouve en jeu, les «
devoirs et responsabilités
» visés à l'article
10 §
2 revêtent un sens spécial qui justifie qu'on laisse aux autorités de l'Etat défendeur une certaine marge d'appréciation pour déterminer si oui ou non l'ingérence litigieuse est proportionnée au but énoncé (
Ahmed et autres c. Royaume
‑
Uni
, arrêt du 2
septembre 1998,
Recueil
1998-VI, p. 2380, § 61).
Concernant plus spécialement les enseignants, ceux-ci étant symbole d'autorité pour ses élèves dans le domaine de l'éducation, les devoirs et responsabilités particuliers qui leur incombent valent aussi dans une certaine mesure pour leurs activités en dehors de l'école (
Vogt c. Allemagne
, arrêt du 26
septembre 1995, série A n
o
323,
p. 29, § 60
; voir aussi,
mutatis
mutandis
,
Dahlab c. Suisse
(déc.), n
o
42393/98, CEDH 2001-V). Il en va donc
a fortiori
de même pour leurs activités annexes exercées au sein même de l'établissement scolaire où ils enseignent. La Cour note d'ailleurs que, dans sa recommandation Rec(2002)12 relative à l'éducation à la citoyenneté démocratique, le Comité des ministres rappelle qu'une telle éducation, tout au long de la vie et à chaque niveau de scolarité (primaire, secondaire, supérieur, formation des adultes), «
est une composante majeure de la mission première du Conseil de l'Europe, qui est de promouvoir une société libre, tolérante et juste
». Or une telle éducation à la citoyenneté démocratique, indispensable pour lutter contre le racisme et la xénophobie, suppose la mobilisation d'acteurs responsables, notamment des enseignants (voir le point 4 de l'annexe à la recommandation Rec(2002)12).
Enfin, la Cour rappelle qu'il ne fait aucun doute que tout propos dirigé contre les valeurs qui sous-tendent la Convention se verrait soustrait par l'article 17 à la protection de l'article 10 (voir, notamment,
Lehideux
et
Isorni,
précité, p. 2884, § 47 et p. 2886, § 53
; décision
Garaudy,
précitée).
En l'espèce, de l'avis de la Cour, compte tenu de la tonalité générale du texte litigieux, le requérant ne saurait se prévaloir des dispositions de l'article 17 de la Convention. Au contraire, la Cour se demande si l'expression des opinions du requérant ne devrait pas être exclue de la protection de l'article 10 en vertu de l'article 17.
Toutefois, elle n'estime pas nécessaire de se prononcer sur ce point dès lors que cette partie du grief est également irrecevable.
En effet, la Cour relève que la résiliation du contrat d'enseignement peut être considérée, le Gouvernement le reconnaît, comme une ingérence des autorités publiques dans l'exercice de la liberté d'expression reconnue par l'article 10 § 1 de la Convention. Cette ingérence était «
prévue par la loi
», à savoir par l'article 11 du décret du 10 mars 1964, telle qu'applicable au moment des faits. La Cour estime en outre que cette ingérence poursuivait au moins l'un des buts légitimes prévus par la Convention, à savoir «
la protection de la réputation ou des droits d'autrui
».
Aux yeux de la Cour, la teneur des écrits du requérant est exempte de toute ambiguïté. Elle considère, à l'instar des juridictions administratives, que l'article litigieux, dont le contenu revêt incontestablement un caractère raciste, est incompatible avec les devoirs et responsabilités particuliers qui incombaient au requérant. En tout état de cause, à supposer que ce dernier ait réellement eu la volonté de rédiger un texte «
humoristique
» non destiné à la publication, tant son statut d'enseignant, au demeurant en histoire, que le risque avéré de diffusion du texte au sein de l'établissement scolaire auraient dû l'inciter à faire preuve de
prudence et de discernement.
Dans ces conditions, il ne fait aucun doute que les motifs invoqués par les autorités internes étaient à la fois pertinents et suffisants.
En outre, et même en tenant compte de la gravité de la mesure prise à l'encontre de l'intéressé, elle ne saurait en l'occurrence être regardée comme disproportionnée.
Dès lors, eu égard aux circonstances de l'espèce, la Cour estime que l'ingérence pouvait passer pour «
nécessaire dans une société démocratique
» au sens de l'article 10 § 2 de la Convention.
Il s'ensuit que cette partie du grief doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président