De fapt, reclamantul, dl Karel Des Fours Walderode, avea dublă naționalitate cehă și austriacă. Născut în 1904, a decedat la 6 februarie 2000. La 25 februarie 2000, văduva sa, Johanna Kammerlander, s-a substituit lui în cadrul procedurii în fața Curții. Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Mama vitregă și cei doi frați vitregi ai persoanei interesate, toți cetățeni germani, dețineau proprietăți imobiliare în fostul Cehoslovacia. În 1945, bunurile au fost confiscate în temeiul decretelor prezidențiale nr. 12/1945 și nr. 108/1945, care au intrat în vigoare la 21 iunie 1945 și, respectiv, la 25 octombrie 1945. Mama vitregă a reclamantului a murit în 1955 și și-a lăsat proprietatea asupra reclamantului, la care drepturile sale asupra succesiunii fiilor săi morți au fost transferate prin urmare, nu dobândise niciodată cetățenia cehoslovacă. Reclamantul a părăsit Cehoslovacia în 1949 și și-a pierdut naționalitatea cehoslovacă și s-a întors în această țară în 1991 și a obținut naționalitatea cehă în august 1992. Procedura de restituire la 14 iulie 1992, reclamantul a solicitat restituirea bunurilor confiscate de la soacra sa și de la frații săi vitregi în temeiul decretului prezidențial nr. 12/1945 și dintre cei ce fuseseră vînduți de tatăl său înainte de al doilea război mondial. El a invocat Legea din 1991 privind proprietatea funciară, care pretindea că moștenise bunurile. La 6 februarie 1995, biroul funciar din Jablonec nad Nisou, pe baza unor dovezi documentare, a respins cererea reclamantului pe motiv că soacra și frații vitregi ai acestuia nu s-au dovedit loiali statului Cehoslovac în timpul ocupației germane și nu au obținut cetățenia cehoslovacă după cel de-al doilea război mondial. Pe baza articolului 2 alineatul (1) din Legea privind restituirea din 1992, s-a considerat că reclamantul nu era proprietarul bunurilor, deoarece soacra și frații vitregi ai acestuia nu respectaseră condițiile de restituire și că cererea persoanei în cauză, cu condiția ca aceasta să se refere la fostele bunuri ale tatălui său, nu se încadra în domeniul de aplicare al legislației privind restituirea. La 16 aprilie 1996, după examinarea unui număr mare de dovezi documentare și audierea părților la litigiu, Tribunalul Municipal a confirmat decizia biroului funciar, declarând în special că, în temeiul articolului 819 din Codul civil general din 1811 un moștenitor nu ar dobândi o succesiune decât în momentul partajării sale. Momentul achiziționării unei succesiuni și momentul decesului unui testator nu coincideau, de fapt, de la decesul unui testator până la momentul împărțirii succesiunii, bunurile trebuiau considerate ca fiind o ereditate de fond (ereditas jacens) Potrivit instanței, bunurile imobile puteau fi confiscate în mod legal în perioada cuprinsă între decesul unui testator și acceptarea succesiunii de către un moștenitor. Tribunalul a declarat că bunurile în cauză fuseseră confiscate ex lege în temeiul decretului prezidențial nr. 12/1945 pentru frații vitregi ai reclamantului, cetățeni germani, care erau deja morți, dar erau încă proprietarii teoretici. Întrucât proprietarii originari, inclusiv soacra reclamantului, nu dobândiseră din nou cetățenia cehă, astfel cum se prevedea la art. 2 alineatul (1) din Legea privind restituirea din 1992, reclamantul nu putea trece pentru a avea dreptul la restituire. La 5 iunie 1997, Curtea Constituțională a respins recursul reclamantului pentru nefondare. În special, Comisia a declarat că, potrivit codului civil din 1811 aplicabil la momentul faptelor, un moștenitor ar dobândi succesiunea în schimbul acesteia. În cazul de față, momentul achiziției succesiunii și momentul decesului probei nu coincideau. Pentru ca succesiunea să fie transferată unui moștenitor, trebuia inițiată o procedură specială în fața instanțelor naționale la inițiativa instanței. În caz contrar, succesiunea rămânea la baza până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Moștenitorii care doreau să dobândească succesiunea trebuiau să depună o cerere în cadrul acestei proceduri. Se considera că succesiunea rămânea în posesia testatorului până la achiziționarea sa de către un moștenitor. Curtea Constituțională a constatat că, în speță, confiscarea a avut loc după moartea fraților vitregi ai reclamantului. Cu toate acestea, succesiunea nu fusese încă decontată de autoritățile naționale. Prin urmare, reclamantul nu dobândise bunurile în cauză. În plus, având în vedere că frații vitregi nu au putut pretinde restituirea bunurilor în temeiul Legii privind proprietatea funciară și că soacra sa era de origine germană și nu dobândise niciodată cetățenia cehoslovacă, reclamantul însuși nu putea solicita restituirea în temeiul legii respective. Alte proceduri În 1995, reclamantul a inițiat în Germania o procedură privind succesiunea bunurilor revendicate în cadrul acțiunii de restituire menționate anterior. La 7 iunie 1995 au fost emise două certificate de succesiune conform cărora el era legatarul universal al fraților săi vitregi. La 3 martie 1995, administrația germană competentă a eliberat un document care atestă faptul că frații vitregi ai reclamantului nu au servit în unitățile hitleriană ale SS. Reclamantul deținea proprietăți imobiliare la Hrubý Rohožec. Ei i-au fost confiscați în temeiul decretului prezidențial nr. 12/1945. În august 1945, autoritatea locală a recunoscut confiscarea și l-a autorizat pe cel interesat să sesizeze comisia funciară națională de la Praga. La 2 noiembrie 2001, Comitetul pentru drepturile omului al Națiunilor Unite, după ce a examinat comunicarea (n 747/1997) a reclamantului privind proprietatea Hrubý Rohožec, a considerat că Republica Cehă a încălcat art. 26 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, coroborat cu art. 2. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul susținea că instanțele naționale nu au întocmit faptele în detaliu și nici nu au apreciat în mod corespunzător dovezile și nu au luat în considerare anumite observații și dovezi prezentate de acesta. În plus, acestea nu ar fi examinat suficient cazul său, în special aspectele legate de aplicarea Decretului nr. 12/1945 la bunuri care constituiau o ereditate de fond și s-a plâns că cererea sa de restituire ar fi fost considerată doar la un nivel de jurisdicție. Acesta denunța faptul că Curtea Constituțională s-a îndepărtat de jurisprudență, concluzionând legalitatea confiscării, în timp ce anterior nu fusese efectuată nicio procedură privind bunurile în cauză. În cele din urmă, acesta a susținut că instanțele naționale nu au examinat suficient argumentul său cu privire la neconstituționalitatea legislației cehe cu privire la restituire și nu și-au întemeiat deciziile pe jurisprudența internă. 1, reclamantul susținea că drepturile sale patrimoniale și succesoare nu încetaseră să existe și că, prin urmare, avea o speranță legitimă de a obține bunurile revendicate în cadrul procedurii de restituire. În opinia sa, confiscarea s-a analizat prin privarea de facto a drepturilor sale de proprietate și a reprezentat o încălcare continuă și nejustificată a drepturilor sale patrimoniale și succesoare. Partea interesată se plângea, de asemenea, că a fost discriminată în exercitarea drepturilor sale garantate prin convenție, încălcând art. 14 coroborat cu art. 6 alineatul (1) din convenție și cu art. 1 din Protocolul nr. (1) Comitetul susținea că legile privind restituirea discriminează persoanele care nu dețineau cetățenia cehă și străinii și susținea, de asemenea, că legea din 1992 privind restituirea și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 30/1996 erau discriminatorii și că dreptul său la egalitate de tratament în fața unei instanțe a fost ignorat deoarece era de limbă germană și părăsise Cehoslovacia în 1949. ÎN DREPT printr-o decizie din 4 martie 2003, Curtea a declarat cererea inadmisibilă. Curtea a analizat mai întâi obiecțiunile întemeiate pe art. 6 alineatul (1) din convenție. Comisia a considerat că cererea de restituire formulată de solicitant a fost examinată de instanțele naționale în cursul unei ședințe publice, la care persoana interesată, asistată de consiliul său, a fost prezentă și a avut în mare măsură posibilitatea de a-și expune cauza și de a răspunde argumentelor părții adverse. Comisia a considerat că motivele pe care instanțele naționale și-au întemeiat concluziile au fost suficiente pentru a exclude faptul că stabilirea și evaluarea elementelor de probă au fost afectate de infracțiune sau de arbitrare. Curtea a constatat că autoritățile naționale au examinat cauza reclamantului din perspectiva Legii privind proprietatea asupra terenului și a Legii privind restituirea și a concluzionat că o parte din bunuri fuseseră confiscate de stat, în temeiul Decretului prezidențial nr. 12/1945, iar una a fost cedată de tatăl reclamantului unor terțe părți înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Instanțele naționale consideraseră că decretul prezidențial nr. 12/1945 a fost aplicat corect soacrei și fratelui vitreg al reclamantului. Potrivit acestora, toate dispozițiile juridice germane adoptate pe teritoriul fostei Cehoslovacia în timpul ocupației germane au fost anulate prin Legea nr. 195/1946, care a pronunțat continuitatea ordinii juridice cehoslovacea pe teritoriul fostului Cehoslovacia. Prin urmare, reclamantul nu ar fi putut dobândi succesiunea fraților săi vitregi la moartea acestora, astfel cum se prevedea în legislația germană în vigoare la momentul respectiv. De fapt, conform legislației cehoslovacă aplicabile la momentul respectiv, în special codul civil general, pentru a dobândi o succesiune, un potențial moștenitor trebuia să depună o cerere în cadrul unei proceduri de succesiune inițiată la inițiativa instanței, însă nu a fost inițiată nici o astfel de procedură. Prin urmare, reclamantul nu a achiziționat niciodată bunurile înainte de confiscarea lor în temeiul Decretului prezidențial nr. 12/1945. Curtea a subliniat constatarea autorităților naționale potrivit căreia, deși proprietarii originari au decedat, bunurile considerate a constitui o ereditate preexistentă puteau fi confiscate în temeiul Decretului prezidențial nr. 12/1945, și au fost, de altfel, și că reclamantul nu avea dreptul de a solicita restituirea bunurilor în cauză, proprietarii originari nerespectând condițiile prevăzute în Legea privind restituirea. În ceea ce privește al doilea motiv al reclamantului potrivit căruia cauza nu fusese examinată decât la un grad de jurisdicție, dat fiind că hotărârea Tribunalului Municipal era nesustenabilă de apel, Curtea a amintit că art. 6 alineatul (1) din convenție nu obliga statele contractante să creeze cursuri de apel și că această dispoziție nu garanta un drept de apel împotriva hotărârilor. În ceea ce privește cauza privind lipsa de imparțialitate a instanțelor interne, Curtea nu a menționat niciun element de natură să pună sub semnul întrebării imparțialitatea instanțelor naționale care au intervenit în cauză. Aceasta a adăugat că reclamantul nu a invocat acest motiv la nivel intern. Cu condiția ca reclamantul să se fi plâns că procedura ar fi excedat în mod vădit în termen rezonabil mai mic decât cel prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție, Curtea a considerat că nu era cazul, având în vedere caracterul relativ complex al procedurii în ansamblul său. În ceea ce privește argumentul părții interesate potrivit căruia instanțele naționale nu și-au examinat suficient neconstituționalitatea bazată pe presupusa neconstituționalitate a legilor cehe privind restituirea, Curtea a observat că art. 6 alineatul (1) din convenție nu garanta un rezultat determinat al procedurii în cauză sau un drept de acces la o instanță abilitată să cenzureze sau să anuleze o lege. În plus, reclamantul a susținut încălcarea drepturilor sale de proprietate și de succesiune din cauza privării continue a bunurilor sale. În această privință, Curtea a constatat că, în urma confiscării intervenite în 1945, bunurile fuseseră atribuite diferitelor persoane juridice care le utilizaseră și că membrii de familie ai reclamantului nu aveau nicio posibilitate concretă de a exercita niciun drept asupra acestor bunuri. Prin urmare, familia reclamantului a fost privată de acestea cu mult înainte de 18 martie 1992, data intrării în vigoare a convenției și a protocoalelor sale cu privire la Republica Cehă. Curtea exclude orice încălcare continuă a Convenției care a fost atribuită Republicii Cehe și care ar putea avea efecte asupra limitelor temporale ale competenței Curții. Aceasta concluzionează că nu era competentă rațională temporizată pentru a examina circumstanțele în care familia reclamantului a fost privată de bunurile sale. În ceea ce privește motivul reclamantului privind o încălcare a drepturilor patrimoniale ale reclamantului care ar fi fost săvârșită în cadrul procedurii de restituire, Curtea nu a fost convinsă că cererea se referă la bunuri actuale În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 sau în sensul că reclamantul are, cel puțin, o speranță legitimă de a-și vedea cererea de restituire primită și executată. Prin urmare, ea a declarat această cauză incompatibilă rațională cu dispozițiile Convenției În măsura în care reclamantul se plângea de discriminare, Curtea a considerat nefondată afirmația că a făcut obiectul unei diferențe de tratament deoarece era de limbă germană și părăsise Cehoslovacia în 1949. În măsura în care persoana interesată aprecia Legea din 1992 privind restituirea și art. 2 alineatul (2) din Legea nr. 30/1996 discriminatorii în măsura în care o împiedicau să recupereze bunurile rudelor sale, Curtea a reamintit că art. 6 din Convenție nu asigură prin sine drepturile și obligațiile cu caracter civil nici un conținut material determinat în ordinea juridică a statelor contractante și că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează, ca atare, dreptul de a dobândi bunuri; aceasta conduce la o concluzie similară cu privire la motivul reclamantului potrivit căruia a făcut obiectul unei discriminări în exercitarea drepturilor sale de proprietate din cauza respingerii cererii sale la nivel intern. Printr-o scrisoare din 4 aprilie 2003, văduva reclamantului, care s-a substituit soțului său decedat în procedura în fața Curții, a contestat decizia Curții, susținând că aceasta s-a bazat în mod eronat pe constatările autorităților naționale, fără a lua în considerare documentele prezentate de persoana în cauză și care dovediu că instanțele cehe au pronunțat în diverse cauze de restituire a hotărârilor în sensul contrar celor menționate în speță. Comisia a formulat următoarele argumente: deși bunurile au fost confiscate în temeiul Decretului prezidențial nr. 12/1945 la data intrării sale în vigoare, acestea nu au putut deveni proprietatea statului în mod legal, deoarece procedura de confiscare nu s-a încheiat printr-un ordin de confiscare adoptat de o autoritate administrativă competentă. Bunurile care aparțineau în perioada faptelor defuncților frați vitregi ai reclamantului constituiau o ereditate esențială. Confiscarea lor era posibilă, cu condiția ca un reprezentant să fi existat un tutore sau un moștenitor. În caz contrar, ordinul de confiscare să fi fost retroactiv nul. Într-o scrisoare din 25 noiembrie 2003, văduva reclamantului, care a încercat să își susțină argumentele, a pus sub semnul întrebării imparțialitatea juristului grefei care lucrase la caz. Ea a subliniat faptul că soțul juristului, care era consilier juridic al președintelui Republicii Cehe, era un oponent cunoscut al restituirii bunurilor către emigranții de limbă germană și a apărat statul în cazuri importante de restituire. Deși nici Convenția, nici regulamentul Curții nu prevăd revizuirea deciziilor Curții, aceasta, în interesul justiției, a examinat cererea văduvei reclamantului, având în vedere circumstanțele speciale ale cauzei. Curtea ia notă de afirmațiile regretabile formulate cu privire la o avocată temporară a grefei, care a intervenit în prelucrarea cererii, dar care nu mai este utilizată la Curte. Cu toate acestea, această persoană nu a participat la luarea deciziei care a fost pronunțată și nu a avut nicio influență asupra rezultatului cauzei. În ceea ce privește textul deciziei, văduva reclamantului nu a prezentat niciun fapt nou care ar putea influența în vreun fel raționamentul sau concluziile adoptate sau care ar putea conduce la modificarea acestora. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, confirmă Decizia sa din 4 martie 2003 cu privire la cererea nr. 40057/98 respinge cererea văduvei reclamantului de redeschidere a cauzei.
(...)
Le requérant, M. Karel Des Fours Walderode, avait la double nationalité tchèque et autrichienne. Né en 1904, il est décédé le 6 février 2000. Le 25
février 2000, sa veuve, M
me
Johanna Kammerlander, s'est substituée à lui dans le cadre de la procédure devant la Cour.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été soumis par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
La belle-mère et les deux demi-frères de l'intéressé, tous ressortissants allemands, possédaient des biens immobiliers dans l'ex-Tchécoslovaquie. En 1945, les biens furent confisqués en vertu des décrets présidentiels n
o
12/1945 et n
o
108/1945, entrés en vigueur le 21 juin 1945 et le 25 octobre 1945 respectivement.
La belle-mère du requérant décéda en 1955. Elle laissa ses biens immobiliers au requérant, auquel ses droits sur la succession de ses défunts fils furent donc par là même transférés. Elle n'avait jamais acquis la nationalité tchécoslovaque.
Le requérant quitta la Tchécoslovaquie en 1949, perdant ainsi sa nationalité tchécoslovaque. Il retourna dans ce pays en 1991 et obtint la nationalité tchèque en août 1992.
La procédure en restitution
Le 14 juillet 1992, le requérant demanda la restitution des biens qui avaient été confisqués à sa belle-mère et à ses demi-frères en vertu du décret présidentiel n
o
12/1945 et de ceux qui avaient été vendus par son père avant la Seconde Guerre mondiale. Il invoqua la loi de 1991 sur la propriété foncière, faisant valoir qu'il avait hérité des biens.
Le 6 février 1995, le bureau foncier de Jablonec nad Nisou, sur la base de preuves documentaires, rejeta la demande du requérant au motif que la belle-mère et les demi-frères de celui-ci ne s'étaient pas montrés loyaux envers l'Etat tchécoslovaque durant l'occupation allemande et n'avaient pas obtenu la nationalité tchécoslovaque après la Seconde Guerre mondiale. S'appuyant sur l'article 2 § 1 de la loi de 1992 sur la restitution, il estima que le requérant n'était pas le propriétaire des biens, étant donné que sa belle-mère et ses demi-frères n'avaient pas satisfait aux conditions de restitution et que la demande de l'intéressé, pour autant qu'elle concernait les anciens biens de son père, ne relevait pas du champ d'application de la législation sur la restitution.
Le 16 avril 1996, après avoir examiné un grand nombre de preuves documentaires et entendu les parties au litige, le tribunal municipal confirma la décision du bureau foncier. Il déclara notamment qu'en vertu de l'article 819 du code civil général de 1811 un héritier n'acquérait une succession qu'au moment de son partage. Le moment de l'acquisition d'une succession et celui du décès d'un testateur ne coïncidaient donc pas. En fait, à partir du décès d'un testateur jusqu'au moment du partage de la succession, les biens devaient être considérés comme constituant une hérédité jacente (
hereditas jacens
). Selon le tribunal, des biens immobiliers pouvaient légalement être confisqués au cours de la période allant du décès du testateur à l'acceptation de la succession par un héritier. Le tribunal déclara que les biens en question avaient été confisqués
ex lege
en application du décret présidentiel n
o
12/1945 aux demi-frères du requérant, citoyens allemands, qui étaient déjà décédés mais demeuraient les propriétaires théoriques. Etant donné que les propriétaires originaires, dont la belle-mère du requérant, n'avaient pas acquis de nouveau la nationalité tchèque ainsi que le prévoyait l'article 2 § 1 de la loi de 1992 sur la restitution, le requérant ne pouvait passer pour avoir droit à la restitution.
Le 5 juin 1997, la Cour constitutionnelle rejeta le recours du requérant pour défaut de fondement. Elle déclara en particulier que, d'après le code civil de 1811 applicable à l'époque des faits, un héritier acquérait la succession au partage de celle-ci. En l'espèce, le moment de l'acquisition de la succession et celui du décès du testateur ne coïncidaient pas. Pour que la succession fût transférée à un héritier, une procédure spéciale devait être engagée devant les juridictions nationales à l'initiative du tribunal. A défaut, la succession demeurait jacente jusqu'au prononcé d'une décision de justice. Les héritiers qui souhaitaient acquérir la succession devaient déposer une demande dans le cadre de cette procédure. La succession était réputée demeurer en possession du testateur jusqu'à son acquisition par un héritier. La Cour constitutionnelle constata qu'en l'espèce la confiscation était intervenue après le décès des demi-frères du requérant. Toutefois, la succession n'avait pas encore été réglée par les autorités nationales. Dès lors, le requérant n'avait pas acquis les biens en question. En outre, étant donné que ses demi-frères n'avaient pu prétendre à la restitution des biens en vertu de la loi sur la propriété foncière et que sa belle-mère était d'origine allemande et n'avait jamais acquis la nationalité tchécoslovaque, le requérant lui-même ne pouvait pas demander la restitution en vertu de ladite loi.
Autres procédures
a)
En 1995, le requérant engagea en Allemagne une procédure relative à la succession des biens revendiqués dans le cadre de l'action en restitution susmentionnée. Le 7 juin 1995 furent émis deux certificats de succession selon lesquels il était le légataire universel de ses demi-frères.
b)
Le 3 mars 1995, l'administration allemande compétente délivra un document certifiant que les demi-frères du requérant n'avaient pas servi dans les unités hitlériennes de SS.
c)
Le requérant était propriétaire de biens immobiliers sis à
Hrubý Rohožec
. Ils lui furent confisqués en application du décret présidentiel n
o
12/1945. En août 1945, l'autorité locale de l'époque reconnut la confiscation et autorisa l'intéressé à saisir la commission foncière nationale à Prague.
d)
Le 2 novembre 2001, le Comité des droits de l'homme des Nations unies, ayant examiné la communication (n
o
747/1997) du requérant concernant la propriété de
Hrubý Rohožec
, a estimé que la République tchèque
avait méconnu l'article 26 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques, lu conjointement avec l'article 2.
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant alléguait que les juridictions nationales n'avaient pas établi les faits de manière approfondie ni apprécié correctement les éléments de preuve, et n'avaient pas pris en compte certaines observations et preuves qu'il avait présentées. En outre, elles n'auraient pas suffisamment examiné son affaire, en particulier les questions relatives à l'application du décret n
o
12/1945 à des biens qui constituaient une hérédité jacente. Il se plaignait que sa demande de restitution n'eût été considérée qu'à un degré de juridiction.
Il dénonçait le fait que la Cour constitutionnelle se fût écartée de sa jurisprudence en concluant à la légalité de la confiscation, alors qu'aucune procédure concernant les biens en question n'avait été conduite auparavant. Enfin, il soutenait que les tribunaux nationaux n'avaient pas suffisamment examiné son grief relatif à l'inconstitutionnalité des lois tchèques sur la restitution et n'avaient pas fondé leurs décisions sur la jurisprudence interne.
2.
Sur le terrain de l'article 1 du Protocole n
o
1, le requérant faisait valoir que ses droits patrimoniaux et successoraux n'avaient pas cessé d'exister et qu'il avait donc une espérance légitime d'obtenir les biens revendiqués dans le cadre de la procédure en restitution. Selon lui, la confiscation s'analysait en une privation de fait de ses droits de propriété et constituait une atteinte continue et injustifiée à ses droits patrimoniaux et successoraux.
3.
L'intéressé se plaignait également d'avoir subi une discrimination dans la jouissance de ses droits garantis par la Convention, en violation de l'article 14 combiné avec l'article 6 § 1 de la Convention et avec l'article 1 du Protocole n
o
1.Il soutenait que les lois sur la restitution opéraient une discrimination à l'égard des personnes qui ne possédaient pas la nationalité tchèque et à l'égard des étrangers. Il alléguait en outre que la loi de 1992 sur la restitution et l'article 2 § 2 de la loi n
o
30/1996 étaient discriminatoires et que son droit à l'égalité de traitement devant un tribunal avait été méconnu car il était de langue allemande et avait quitté la Tchécoslovaquie en 1949.
1.
Par une décision du 4 mars 2003, la Cour déclara la requête irrecevable.
a)
La Cour analysa d'abord les griefs tirés de l'article 6 § 1 de la Convention. Elle estima que la demande de restitution formée par le requérant avait été examinée par les juridictions nationales au cours d'une audience publique, à laquelle l'intéressé, assisté de son conseil, était présent et avait largement eu la possibilité d'exposer sa cause et de répondre aux arguments de la partie adverse. Elle considéra que les motifs sur lesquels les juridictions nationales avaient fondé leurs conclusions étaient suffisants pour exclure que l'établissement et l'appréciation des éléments de preuve eussent été entachés d'iniquité ou d'arbitraire.
La Cour observa que les autorités nationales avaient examiné l'affaire du requérant sous l'angle de la loi sur la propriété foncière et sous celui de la loi sur la restitution et conclut qu'une partie des biens avait été confisquée
ex lege
par l'Etat, en vertu du décret présidentiel n
o
12/1945, et qu'une autre avait été cédée par le père du requérant à des tiers avant la Seconde Guerre mondiale. Les juridictions nationales avaient estimé que le décret présidentiel n
o
12/1945 avait été correctement appliqué à la belle-mère et aux demi-frères du requérant. Selon elles, l'ensemble des dispositions juridiques allemandes adoptées sur le territoire de l'ex-Tchécoslovaquie durant l'occupation allemande avaient été annulées par la loi n
o
195/1946, qui prononçait la continuité de l'ordre juridique tchécoslovaque sur le territoire de l'ex-Tchécoslovaquie. Le requérant ne pouvait donc pas avoir acquis la succession de ses défunts demi-frères à la mort de ceux-ci comme le prévoyait le droit allemand en vigueur à l'époque. En fait, d'après la législation tchécoslovaque alors applicable, en particulier le code civil général, pour acquérir une succession, un héritier potentiel devait présenter une demande dans le cadre d'une procédure de succession engagée à l'initiative du tribunal. Or aucune procédure de la sorte n'avait été entamée. Le requérant n'avait donc jamais acquis les biens avant leur confiscation en application du décret présidentiel n
o
12/1945.
La Cour releva le constat des autorités nationales selon lequel, bien que les propriétaires originaires fussent décédés, les biens réputés constituer une hérédité jacente pouvaient être confisqués en vertu du décret présidentiel n
o
12/1945, et l'avaient d'ailleurs été, et que le requérant n'était pas en droit de demander la restitution des biens en question, les propriétaires originaires n'ayant pas rempli les conditions énoncées dans la loi sur la restitution.
Quant au deuxième grief du requérant d'après lequel la cause n'avait été examinée qu'à un degré de juridiction, puisque le jugement du tribunal municipal était insusceptible d'appel, la Cour rappela que l'article 6 § 1 de la Convention n'astreignait pas les Etats contractants à créer des cours d'appel et que cette disposition ne garantissait pas un droit d'appel contre des jugements.
S'agissant du grief relatif au défaut d'impartialité des juridictions internes, la Cour ne nota aucun élément de nature à jeter le doute sur l'impartialité des tribunaux nationaux qui étaient intervenus dans l'affaire. Elle ajouta que le requérant n'avait pas soulevé ce grief au niveau interne.
Pour autant que le requérant se plaignait que la procédure eût manifestement excédé le «
délai raisonnable
» visé à l'article 6 § 1 de la Convention, la Cour estima qu'il n'en était rien, eu égard au caractère relativement complexe de la procédure dans son ensemble.
En ce qui concernait l'argument de l'intéressé selon lequel les juridictions nationales n'avaient pas suffisamment examiné sa doléance tirée de l'inconstitutionnalité alléguée des lois tchèques sur la restitution, la Cour observa que l'article 6 § 1 de la Convention ne garantissait pas une issue déterminée de la procédure en question ou un droit d'accès à un tribunal habilité à censurer ou annuler une loi.
b)
Le requérant alléguait en outre la violation de ses droits de propriété et de succession à raison de la privation continue de ses biens. A cet égard, la Cour constata qu'à la suite de la confiscation intervenue en 1945 les biens avaient été attribués à différentes personnes morales qui les avaient utilisés et que les membres de la famille du requérant n'avaient eu aucune possibilité concrète d'exercer un quelconque droit sur ces biens. Dès lors, la famille du requérant avait été privée de ceux-ci bien avant le 18 mars 1992, date d'entrée en vigueur de la Convention et de ses Protocoles à l'égard de la République tchèque. La Cour exclut toute violation continue de la Convention qui fût imputable à la République tchèque et susceptible de déployer des effets sur les limites temporelles de la compétence de la Cour. Elle conclut qu'elle n'était pas compétente
ratione temporis
pour examiner les circonstances dans lesquelles la famille du requérant avait été privée de ses biens.
Quant au grief du requérant relatif à une violation des droits patrimoniaux du requérant qui aurait été commise dans le cadre de la procédure en restitution, la Cour ne fut pas convaincue que la demande portât sur des «
biens actuels
» au sens de l'article 1 du Protocole n
o
1 ou que le requérant eût pour le moins une «
espérance légitime
» de voir sa demande en restitution accueillie et exécutée. Par conséquent, elle déclara ce grief incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention
.
c)
Pour autant que le requérant se plaignait d'une discrimination, la Cour jugea non fondée l'allégation selon laquelle il avait fait l'objet d'une différence de traitement parce qu'il était de langue allemande et avait quitté la Tchécoslovaquie en 1949. Dans la mesure où l'intéressé estimait la loi de 1992 sur la restitution et l'article 2 § 2 de la loi n
o
30/1996 discriminatoires en ce qu'ils l'empêchaient de recouvrer les biens de ses proches, la Cour rappela que l'article 6 de la Convention n'assure par lui-même aux droits et obligations de caractère civil aucun contenu matériel déterminé dans l'ordre juridique des Etats contractants et que l'article 1 du Protocole n
o
1 ne garantit pas, en tant que tel, un droit d'acquérir des biens. Elle aboutit à une conclusion analogue concernant le grief du requérant selon lequel il avait fait l'objet d'une discrimination dans la jouissance de ses droits de propriété en raison du rejet de sa demande au niveau interne.
2.
Par une lettre du 4 avril 2003, la veuve du requérant, qui s'est substituée à son défunt mari dans la procédure devant la Cour, a contesté la décision de la Cour, soutenant que celle-ci s'était appuyée à tort sur les constats des autorités nationales sans prendre en compte les documents que l'intéressée avait soumis et qui prouvaient que les juridictions tchèques avaient rendu dans diverses affaires de restitution des décisions dans le sens contraire de celles dont il est question en l'espèce. Elle a formulé les arguments suivants.
a)
Même si les biens ont été confisqués
ex lege
en vertu du décret présidentiel n
o
12/1945 à la date de son entrée en vigueur, ils n'ont pas pu devenir légalement propriété de l'Etat car la procédure en confiscation ne s'est pas terminée par une décision de confiscation adoptée par une autorité administrative compétente.
b)
Les biens qui appartenaient à l'époque des faits aux défunts demi-frères du requérant constituaient une hérédité jacente. Leur confiscation était possible, sous réserve qu'il y eût un représentant – un tuteur ou un héritier. A défaut, la décision de confiscation était rétroactivement nulle.
Dans une lettre du 25 novembre 2003, la veuve du requérant, tentant d'étayer ses arguments, a mis en cause l'impartialité de la juriste du greffe qui avait travaillé sur l'affaire. Elle a souligné que l'époux de la juriste, qui était conseiller juridique du président de la République tchèque, était un opposant notoire à la restitution de biens aux émigrés de langue allemande et avait défendu l'Etat dans d'importantes affaires de restitution.
Bien que ni la Convention ni le règlement de la Cour ne prévoient la révision des décisions de la Cour, celle-ci, dans l'intérêt de la justice, a examiné la demande de la veuve du requérant, eu égard aux circonstances particulières de l'affaire.
La Cour note les allégations regrettables formulées au sujet d'une juriste temporaire du greffe, qui est intervenue dans le traitement de la requête mais qui n'est plus employée à la Cour. Toutefois, cette personne n'a pas participé à la prise de la décision qui a été rendue et n'a eu aucune influence sur l'issue de l'affaire.
La Cour a procédé à un nouvel examen de la décision. Elle constate que celle-ci était pleinement motivée et a recueilli l'unanimité. En ce qui concerne le texte de la décision, la veuve du requérant n'a présenté aucun fait nouveau qui puisse d'une quelconque façon influer sur le raisonnement ou les conclusions adoptés ou conduire à les modifier.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Confirme
sa décision du 4 mars 2003 sur la requête n
o
40057/98
;
Rejette
la demande de la veuve du requérant tendant à la réouverture de l'affaire.