cererei nr. 48568/99
prezentată de Berta SCHMIDTOVÁ
împotriva Republicii Cehe
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), întrunită la 5 martie 2002 într-un colegiu compus din
DD. J.-P. Costa, președintele,
Doamnele W. Thomassen, A. Mularoni, judecători,
și Doamna S. Dollé, grefierea de secțiune,
Având în vedere petiția menționată mai sus introdusă la 22 februarie 1999 și înregistrată la 4 iunie 1999,
După deliberare, adoptă următoarea hotărâre:
Reclamanta, Berta Schmidtová, este cetățeană cehă și germană, născută în 1920 și rezidentă în Brno (Republica Cehă). Ea este reprezentată în fața Curții de D. J. Havel.
Faptele din cauză, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1945, P.K., soțul reclamantei, i se confiscă clădiri și terenuri agricole situate pe teritoriul cadastral al orașului Brno, în virtutea decretului prezidențial nr. 12/1945 (în 1956, aceste bunuri au fost în plus naționalizate, dar decretul de naționalizare a fost declarat nul de Curtea Constituțională, datorită lipsei de semnătură de la ministrul Construcțiilor). P.K. fiind decedat în 1951 în timpul căsătoriei cu reclamanta, aceasta a avut dreptul la restituirea bunurilor confiscate, conform legii nr. 243/1992 care reglementează anumite chestiuni legate de legea nr. 229/1991 privind terenurile.
La 21 decembrie 1992, reclamanta, bazând se pe art. 9-1 din legea nr. 229/1991, și-a valabilizat pretențiile (nароky) privind restituirea bunurilor situate în Brno în fața registrului funciar al orașului Brno (pozemkový úřad magistrátu města Brna). În același timp, a invitat persoanele în posesia bunurilor săi să le restituie și să conchidă cu ea, în termenul acordat de 60 de zile, acorduri de restituire (necesitând aprobarea registrului funciar).
La 20 ianuarie 1994, registrul funciar al orașului Brno a aprobat acordul de restituire a unui lot de teren situat în cartierul Královo Pole, încheiat la 6 decembrie 1993 între reclamantă și persoana în posesia acestui bun, Benzina, întreprindere de stat. Astfel, reclamanta a devenit proprietara acestui teren.
La 22 august 1994, aceeași autoritate administrativă a emis două decizii, în sensul articolului 9-4 din legea nr. 229/1991, prin care a hotărât asupra dreptului de proprietate al reclamantei asupra mai multor loturi de teren situate în cartierele Bohunice și Štýřice și posedante de Brněnské cihelny, întreprindere de stat. Registrul funciar a decis în ambele cazuri că reclamanta nu era proprietara acestor bunuri deoarece acestea ar fi fost naționalizate în 1946, adică nu fuseră transferate Statului în perioada prevăzută de art. 4-1 din legea nr. 229/1991, și anume între 25 februarie 1948 și 1 februarie 1990. Registrul funciar a conchis că reclamanta nu era persoana cu drepturi în sensul legii nr. 229/1991.
În urma contestației depuse de reclamantă vizând reexaminarea acestor două decizii administrative, curtea regională din Brno (krajský soud) le-a confirmat la 7 august 1995.
În același timp, la 1 februarie 1995, registrul funciar a întrerupt procedura administrativă cu motivul că reclamanta nu îndeplinise toate condițiile pentru a-și valorifica în mod regulat drepturile. Procedura a fost întreruptă până la decizia Ministerului de Interne (ministerstvo vnitra) asupra chestiunii preliminare de a ști dacă P.K., soțul reclamantei, și-a păstrat naționalitatea cehă conform decretului nr. 33/45.
La 13 iunie 1995, departamentul afacerilor interne al orașului Brno (odbor vnitřních věcí magistrátu města Brna) a informat registrul funciar că conform investigației sale, P.K. și-a păstrat naționalitatea cecoslovacă în virtutea articolului 1-3 al decretului nr. 33/1945.
La 21 iunie 1995, registrul funciar din Brno nu a aprobat acordul încheiat la 13 martie 1995 între orașul Brno ca persoană în posesia bunurilor și reclamantă, acord privind restituirea terenurilor situate pe teritoriul cadastral al Lískovec. El a considerat că condițiile prevăzute de legile nr. 229/1991 și 243/1992 nu fuseră îndeplinite, mai ales deoarece soțul reclamantei nu redobândise naționalitatea cehă după confiscare și deoarece reclamanta nu îndeplinea condiția rezidenvei permanente, aflând se foarte rar în domiciliul său stabil din Brno.
La 10 iulie 1995, același registru nu a aprobat acordul de restituire încheiat la 18 iulie 1994 între Zetor, întreprindere de stat, ca persoană în posesia bunurilor și reclamantă ca persoană cu drepturi. Hotărârea privea un teren de pășune și o pădure situate la Bystrc. Registrul funciar a considerat că certificatul de naționalitate cehă al P.K. din 23 aprilie 1946 nu era un document autentic și că scrisoarea departamentului afacerilor interne din 13 iunie 1995 nu schimba nimic. După aceea, el și-a reafirmat argumentul că reclamanta nu îndeplinea condiția rezidenvei permanente de facto, și a adăugat că nu era soția P.K. în sensul articolului 2-2c) din legea nr. 243/1992 (cu motivul că căsătoria nu mai exista la momentul nașterii pretențiilor). Registrul funciar a conchis că reclamanta nu era persoană cu drepturi în sensul legii nr. 229/1991, și deci nu putea aproba acordul depus.
La 12 septembrie 1995, registrul funciar central din cadrul Ministerului Agriculturii (ústřední pozemkový úřad ministerstva zemědělství) a anulat, la propunerea reclamantei, decizia din 1 februarie 1995, considerând că registrul funciar din Brno nu trebuie să pună la îndoială certificatul din 1946 care atestă naționalitatea cehă a soțului reclamantei.
La 10 iulie 1996, decizia registrului funciar din Brno redată la 10 iulie 1995 a fost anulată, în urma apelului reclamantei, de registrul funciar central care a trimis cauza înapoi registrului funciar din orașul Brno considerând că reclamanta îndeplinea condițiile pentru restituirea bunurilor confiscate.
La 21 martie 1996, Ministerul de Interne i-a adus la cunoștință reprezentantului reclamantei că în urma investigației efectuate de departamentul afacerilor interne al orașului Brno (autoritate competentă în această chestiune din cauza ultimului domiciliu stabil al P.K.), continuitatea naționalității cehe a soțului reclamantei a fost dovedită.
La 4 aprilie 1996, Curtea Constituțională a anulat deciziile curții regionale din 7 august 1995 subliniind că acestea încălcaseră dreptul reclamantei la protecție judiciară. Ea a constatat că concluzia curții regionale că bunurile fuseră naționalizate, nu corespundea realității. Potrivit Curții Constituționale, soarta bunurilor depindea în 1945 de proprietar. Prin urmare, dacă soțul reclamantei fusese desemnat ca o persoană cu naționalitate germană și dacă nu se aplica nici o excepție, proprietatea sa ar fi fost supusă unei confiscări în virtutea decretului nr. 12/1945. Procesul de naționalizare, precedat de confiscare al cărei efecte erau mai drastice, doar îndeplinise lucrurile într-un mod evident neconstitucional. Din aceste motive, Curtea Constituțională a conchis că pretențiile reclamantei trebuia examiniate potrivit legii nr. 229/1991 combinate cu legea nr. 243/1992 (după cum fu invocat de reclamantă).
La 12 august 1996, curtea regională, acționând în urma contestației reclamantei și respectând opinia Curții Constituționale, a anulat, pentru vicii de procedură, decizia registrului funciar din 11 noiembrie 1995, trimitând cauza la un nou examen. În același timp, a anulat cele două decizii emise de registrul funciar la 22 august 1994.
La 3 octombrie 1996, aceeași curte a anulat deciziile registrului funciar din 21 iunie și respectiv 10 iulie 1995, considerând că acesta din urmă nu respecta principiile fundamentale ale procedurii administrative și că concluziile sale nu erau conforme legii. Ea a trimis aceste cauze înapoi registrului funciar, ordonând acestuia să stabilească clar starea faptelor și să hotărască asupra tuturor pretențiilor de restituire ale reclamantei.
La 8 august 1996, cei trei descendenți (F.K., B.S., T.K.) ai primei căsătorii a soțului reclamantei și-au valabilizat pretențiile (nароky) de restituire în fața registrului funciar al orașului Brno. Deși cererea lor, introdusă după expirarea termenului acordat (și anume 15 iulie 1996), se referea la bunurile „naționalizate" care nu existau, și deși reprezentantul copiilor nu dispunea până la 4 noiembrie 1996 de plenarele lor plenare, registrul funciar a inclus copiii printre părțile la procedură ca persoane cu drepturi conform legii privind terenurile.
La 6 iunie 1997, registrul funciar nu a aprobat acordul de restituire încheiat între Zetor și reclamantă la 18 iulie 1994. La 14 iulie 1997, nici nu a aprobat acordul de restituire încheiat între orașul Brno și reclamantă la 27 ianuarie 1995. Ambele decizii negative se bazau pe legea privind terenurile și subliniază că pretențiile copiilor rămâneau nedecise.
Reclamanta a contestat aceste decizii în fața curții regionale care le-a anulat la 6 aprilie 1998, trimitând cauzele înapoi registrului funciar. Curtea a subliniat că legea nr. 243/1992 conținea o reglementare specială care predomina pe cea din legea privind terenurile. Ea a constatat, de asemenea, că nu putea pronunța asupra pretențiilor copiilor, datorită lipsei unui dosar complet.
La 22 iunie 1998, registrul funciar, insistând asupra poziției sale, nu a aprobat acordul încheiat între Zetor și reclamantă la 18 iulie 1994, cu motivul că descendenții P.K. erano părți la procedură (chiar dacă nu provaseră încă naționalitatea cehă) și că nu fusese încă hotărât asupra pretențiilor lor. Cu toate acestea, în același zi, registrul a aprobat un alt acord încheiat între reclamantă și orașul Brno la 13 martie 1995 și privind restituirea terenurilor agricole din Starý Lískovec, subliniind că descendenții P.K. nu erau proprietari ai terenurilor în cauză deoarece nu și-au valabilizat pretențiile în termenul acordat de art. 11a)-2 al legii 243/1992. Această ultimă decizie a fost atacată de descendenții P.K.
La 24 iunie 1998, registrul funciar nu a aprobat acordul din 22 decembrie 1994 încheiat între Brněnské papírny și reclamantă privind restituirea terenurilor din Bystrc, și nici acordul din 27 ianuarie 1995 încheiat între orașul Brno și reclamantă privind restituirea altor terenuri din Bystrc, ambele pentru același motiv ca pretențiile copiilor nu fuseră încă reglementate.
La 29 septembrie 1998, registrul funciar din Brno a constatat că cei trei descendenți ai soțului reclamantei erau proprietari ai unei optime din terenurile din Bystrc, aparținând persoanelor în posesia bunurilor inclusiv Zetor, Brněnské papírny și oraș Brno. A considerat că modul în care descendenții și-au valabilizat dreptul nu era contrar codului de procedură administrativă.
La 5 octombrie 1998, registrul funciar central a respins apelul depus de unu dintre descendenți împotriva deciziei emise de registrul funciar la 22 iunie 1998, considerând că dreptul seu la restituire a încetat să existe odată cu expirarea termenului acordat.
La 21 octombrie 1998, registrul funciar din Brno a constatat că cei trei descendenți ai P.K. (considerați ca părti la procedură) nu erau proprietari ai trei pătrimi din terenurile (situate în Královo Pole, Lískovec, Bohunice, Brněnské Ivanovice, Husovice și Židenice și posedante de orașul Brno, Brněnské cihelny, České dráhy, Universitatea Tehnică din Brno, Prototypa s.a., Hotărârea drumurilor și autostrăzilor, spitalul facultății din Brno, Universitatea Agricolă din Brno și oficiul de district din Brno-venkov), datorită lipsei de a respecta termenul legal pentru a prezenta pretențiile de restituire. A decis să pronunțe separat asupra pretențiilor reclamantei asupra o pătrime din aceste terenuri.
La 4 noiembrie 1998, registrul funciar din Brno a hotărât că reclamanta era proprietara unei pătrimi din terenurile din Královo Pole posedante de Brněnské cihelny, cu motivul că decizia din 21 octombrie 1998 asupra celorlalte trei pătrimi nu era încă definitivă.
La 5 noiembrie 1998, el a constatat că fiecare descendent al P.K. era proprietar al unei optime din anumite terenuri din Bystrc posedante de orașul Brno și Zetor, excluzând dreptul lor de proprietate asupra altor terenuri posedante de persoane fizice. La 10 noiembrie 1998, a decis că reclamanta era proprietara unei pătrimi din terenuri, descendenții nu fiind considerați ca persoane cu drepturi conform legii privind terenurile.
La 29 noiembrie 1998, reclamanta a sesizat curtea regională cu un apel împotriva deciziei registrului funciar din 5 noiembrie 1998.
La 14 ianuarie 1999, reclamanta a cerut curții regionale să accelereze examinarea acestor contestații, ținând cont de vârsta și starea sa de sănătate. La 14 aprilie 1999, președinta curții a tratat această cerere ca o plângere privind întârzierile procedurii și a considerat-o justificată. Ea a susținut că aceasta era o cauză complexă și că curtea, suferind de lipsă de judecători, trebuia să examineze un mare număr de cauze.
La 16 martie 1999, registrul funciar a constatat că copiii nu erau proprietari ai terenurilor în cauză, datorită lipsei de a respecta termenul acordat.
La 22 martie 1999, a decis că reclamanta era proprietara unei pătrimi din terenurile din Bohunice, Lískovec și Štýřice, posedante de orașul Brno, liceul de poliție din Brno, Universitatea T.G. Masaryk din Brno și Brněnské cihelny. Decizia acoperia doar o pătrime din terenuri deoarece decizia privind pretențiile descendenților nu era încă definitivă.
La 20 aprilie 1999, reclamanta a contestat această ultimă decizie prin apel depus în fața curții regionale.
La 19 mai 1999, el a constatat că reclamanta și doi dintre copii erau fiecare proprietari ai unei pătrimi din imobilele respective.
Toate deciziile registrului funciar au fost contestate de reclamantă și copii. Reclamanta se bazat pe decizia Curții Constituționale din 4 aprilie 1996 care pronunțase asupra confiscării bunurilor soțului seu și asupra aplicării legii nr. 243/1992, precum și pe faptul că era singura persoană cu drepturi care și-a valabilizat pretențiile în termenul legal.
La 1 iulie 1999, reclamanta s-a plâns în fața curții regionale de desfășurarea cazului săi în fața registrului funciar, de rezultatul acestei proceduri, precum și de procedura primarului orașului Brno (starosta města Brno). La 21 iulie 1999, președinta curții a informat-o că nu era competentă pentru a asigura accelerarea cazului. Ea a constatat că cele trei contestații ale reclamantei, prezentate respectiv la 3 noiembrie 1998, 17 decembrie 1998 și 22 aprilie 1999, erau încă în curs de examinare.
La 6 august 1999, reclamanta a reluat din nou examinarea cazului seu.
La 20 martie 2000, curtea regională din Brno a pronunțat asupra contestației descendenților P.K. împotriva deciziei registrului funciar din Brno din 22 iunie 1998 (ea a reamintit că competența sa fusese acordată de decizia Curții Supreme din 19 august 1998 definitivă la 20 ianuarie 1999, având în vedere că nici unu dintre descendenți nu rezida în Republica Cehă). Ea a anulat decizia atacată (inclusiv partea privind aprobarea acordului de restituire) pentru numeroase vicii de procedură și a evocând, de asemenea, absența posibilă a imparțialității angajaților registrului funciar și caracterul incomplet al dosarului administrativ. Potrivit informațiilor furnizate de reclamantă (fără trimitere a documentelor relevante), curtea regională a emis la 20 martie 2000 cinci decizii prin care a anulat toate deciziile anterioare ale registrului funciar, decizii care fuseră atacate prin contestație, și a trimis cauza reclamantei înapoi autorității administrative. Aceste decizii ale curții regionale au devenit definitive la 19 mai 2000 și cauza s-a întors deci la foarte început.
Nefiind mulțumită de aceste decizii, reclamanta a introdus, la 8 mai 2000, un recurs constituțional.
Potrivit informațiilor reclamantei, registrul funciar a recunoscut recent dreptul seu de proprietate asupra tuturor bunurilor litigioase, copiii - încă considerați ca părti la procedura administrativă - nefiind valabilizat pretențiile lor la timp. Aceștia din urmă având contestat această decizie în fața curții regionale, procedura este încă în curs de examinare.
Legea nr. 243/1992 privind chestiunile legate de legea nr. 229/1991 privind terenurile
Conform articolului prim, scopul acestei legi este atenuarea consecințelor anumitor prejudicii patrimoniale survenite în urma aplicării anumitor legi sau pe baza altor motive, pe teritoriul Republicii Cehe.
art. 2 stipulează că, persoană cu drepturi este cetățeanul Republicii Federale Cehe și Slovace care a pierdut proprietatea în aplicarea decretelor prezidențiale nr. 12/1945 sau 108/1945, care nu s-a făcut vinovat față de Statul cecoslovac, care a redobândit naționalitatea conform legilor nr. 245/1948, 194/1949 sau 34/1953 sau prin decretul prezidențial nr. 33/1945, și al cărui proprietate, în măsura prevăzută de o lege specifică, a fost transferată Statului.
Conform paragrafului 2, este persoană cu drepturi și cetățeanul Republicii Cehe care a pierdut proprietatea, în măsura prevăzută de o lege specifică, în perioada cuprinsă între 29 septembrie 1938 și 8 mai 1945, și al cărui drepturi de proprietate au născut conform decretului prezidențial nr. 5/1945 sau legii nr. 128/1946, dacă această persoană nu i s-a restituit proprietatea și nu a fost despăgubit deși ar fi trebuit.
Conform celui de-al treilea paragraf, dacă persoana menționată în paragrafele 1 sau 2 a murit înainte de expirarea termenului prevăzut de art. 11 a), sau dacă a fost declarată moartă înainte de expirarea acestui termen, sunt persoane cu drepturi, sub condiția de a fi cetățeni ai Republicii Federale Cehe și Slovace, persoane fizice conform acestei ordini: a) moștenitor testamentar care a dobândit întreg moștenirea, b) moștenitor testamentar care a dobândit proprietatea în măsura corespunzând cotei sale din moștenire, c) copii și soț ai persoanei menționate la primul paragraf, toți în cote egale, d) părinți ai persoanei menționate la primul paragraf, e) frați și surori ai persoanei menționate la primul paragraf, sau copii ai celui dintre ei care a murit.
Persoana cu drepturi, menționată la primul paragraf, poate valabiliza pretențiile sale privind revendicarea imobilului dacă este la 31 ianuarie 1996 cetățean al Republicii Cehe în virtutea legilor nr. 245/1948, nr. 194/1949, nr. 34/1953 sau a decretului prezidențial nr. 33/1945, și nu a pierdut, la 1 ianuarie 1990, naționalitatea astfel dobândită.
În virtutea articolului 3, vor fi restituiți persoanelor cu drepturi imobilele transferate Statului sau altei persoane morale în condițiile prevăzute de art. 2 paragrafele 1 și 2. O lege specifică (vezi §9 din legea nr. 229/1991) prevede modul de valabilizare a pretențiilor.
Conform articolului 4, persoanele obligate sunt Statul sau persoanele morale prevăzute de o lege specifică (vezi §5 din legea nr. 229/1991).
Legea nr. 229/1991 privind terenurile
art. 9 din această lege prevede modul de valabilizare a pretențiilor. El stipulează că persoana cu drepturi valabilizează pretențiile sale în fața registrului funciar și invită, în același timp, persoana obligată la restituire a imobilului. Persoana obligată conchide cu persoana cu drepturi un acord de restituire în termenul de 60 de zile de la cerere.
Conform paragrafului 2, acordul precizat este supus aprobării registrului funciar, aprobare acordată sub forma unei decizii administrative.
Paragraful 3 stipulează că tribunalul reexaminează, la cererea unei părti la procedură, decizia registrului funciar prin care acesta nu a aprobat acordul. Dacă tribunalul nu aprobă nici el acordul, trimite cauza registrului funciar pentru o decizie pe fond.
Conform paragrafului 4, dacă în aplicarea primului paragraf acordul nu este încheiat, registrul funciar va pronunța asupra dreptului de proprietate al persoanei cu drepturi.
Deciziile registrului funciar emise în aplicarea paragrafelor 3, 4 și 5 pot fi contestate prin apel în fața tribunalului.
Sunt părti la procedură conform acestei dispoziții persoana cu drepturi, care a valabilizat pretențiile sale privind restituirea unui imobil în fața registrului funciar, persoana obligată și registrul funciar.
Procedura conform paragrafului 2 începe pe ziua în care acordul încheiat conform primului paragraf ajunge la registrul funciar. Procedura conform paragrafului 4 începe la data expirării termenului prevăzut de primul paragraf, sau în momentul în care una din părti face cunoscut că acordul nu va fi încheiat.
1.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge că autoritățile naționale competente nu ar fi examinat cauza sa în mod echitabil, imparțial și într-un termen rezonabil.
2.Ea consideră, de asemenea, că absența jurisdicțiilor administrative în sistemul judiciário ceh a limitat exercitarea dreptului suo la un recurs efectiv, garantat de art. 13 din Convenție.
3.Invocând art. 14 din Convenție combinat cu art. 6 § 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1, se plânge de discriminarea cetățenilor „de a doua categorie" având dubla naționalitate.
4.În plus, fără alte precizări, reclamanta alege încălcarea articolului 17 din Convenție.
5.Invocând în final art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta consideră că durata excesivă a procedurii atrage cu sine încălcarea dreptului suo la respectarea bunurilor cu motivul că este astfel privată de posibilitatea de a-și exploata proprietatea.
1.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge că autoritățile naționale competente nu ar fi examinat cauza sa într-un termen rezonabil.
În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să pronunțe asupra admisibilității plângerii și consideră necesar să o aducă la cunoștință guvernului defensor, în aplicarea articolului 54 § 3 b) al regulamentului seu.
2.Sub unghiul aceleiași dispoziții combinate cu art. 13 din Convenție, reclamanta susține că cauza sa nu ar fi fost examinată în mod echitabil și imparțial. Ea consideră, de asemenea, că absența jurisdicțiilor administrative în sistemul judiciário ceh a limitat exercitarea dreptului suo la un recurs efectiv.
Curtea observă că procedura civilă angajată de reclamantă este în prezent încă în curs de examinare în fața instanțelor naționale. Totuși, ea consideră necesar să ia în considerare întreaga procedură pentru a pronunța asupra conformității sale cu prescripțiile articolelor 6 și 13 din Convenție.
Rezultă că la etapa actuală a procedurii în fața jurisdicțiilor interne, prezentarea acestor plângeri pare prematură. Reclamanta nu poate deci, în starea actuală, să se plângă în acest sens de nici o încălcare a Convenției. Îi este liber să sesizeze din nou Curtea dacă consideră în continuare, la sfârșitul procedurii civile pe care a angajat-o, că este victimă a încălcărilor susținute.
În plus, plângerea privind absența jurisdicțiilor administrative în sistemul judiciário ceh nu a fost niciodată adusă în fața Curții Constituționale.
Rezultă că această parte a cererei trebuie respinsă ca lipsind de temei evident, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
3.Invocând art. 14 din Convenție combinat cu art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de discriminarea cetățenilor „de a doua categorie" având dubla naționalitate. Ea susține, de asemenea, încălcarea articolului 17 din Convenție.
În lumina celor de mai sus, și ținând cont de ansamblu elementelor în posesia sa, Curtea nu observă nici o aparență de încălcare a articolului 14 din Convenție.
Rezultă că această parte a cererei trebuie respinsă ca lipsind de temei evident, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
4.Invocând în final art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta consideră că durata excesivă a procedurii atrage cu sine încălcarea dreptului suo la respectarea bunurilor cu motivul că este astfel privată de posibilitatea de a-și exploata proprietatea.
În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să pronunțe asupra admisibilității plângerii și consideră necesar să o aducă la cunoștință guvernului defensor, în aplicarea articolului 54 § 3 b) al regulamentului seu.
Pentru aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Ajourneaza
examinarea plângerilor reclamantei privind lungimea procedurii în sensul articolului 6 § 1 din Convenție și efectelor posibile ale lungimii acestei proceduri asupra drepturilor reclamantei garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1;
Declară
petiția inadmisibilă pentru surplus.
Grefierea Președintele
de la requête n° 48568/99
présentée par Berta SCHMIDTOVÁ
contre la République tchèque
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
5 mars 2002 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 février 1999 et enregistrée le 4 juin 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, Berta Schmidtová, est une ressortissante tchèque et allemande, née en 1920 et résidant à Brno (République tchèque). Elle est représentée devant la Cour par M. J. Havel.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
En 1945, P.K., mari de la requérante, se vit confisquer ses bâtiments et terres agricoles situés sur le territoire cadastral de la ville de Brno, en vertu du décret présidentiel n° 12/1945 (en 1956, ces biens furent en plus nationalisés mais le décret de nationalisation fut déclaré nul par la Cour constitutionnelle, faute d’être signé par le ministre de la Construction). P.K. étant décédé en 1951 durant son mariage avec la requérante, celle-ci eut le droit à la restitution des biens confisqués, au sens de la loi n° 243/1992 qui réglemente certaines questions liées à la loi n° 229/1991 sur les terres.
Le
21 décembre 1992
, la requérante, s’appuyant sur l’article 9-1 de la loi n° 229/1991, fit valoir auprès du registre foncier de la ville de Brno (
pozemkový úřad
magistrátu města Brna
) ses prétentions (
nároky
) quant à la restitution des biens situés à Brno. En même temps, elle invita les personnes en possession de ses biens à les lui restituer et à conclure avec elle, dans le délai imparti de 60 jours, des accords de restitution (nécessitant l’approbation du registre foncier).
Le 20 janvier 1994, le registre foncier de la ville de Brno approuva l’accord de restitution d’un lot de terrain situé dans le quartier de Královo Pole, conclu le 6 décembre 1993 entre la requérante et la personne en possession de ce bien, Benzina, entreprise d’Etat. Ainsi, la requérante devint propriétaire de ce terrain.
Le 22 août 1994, la même autorité administrative rendit deux décisions, au sens de l’article 9-4 de la loi n° 229/1991, où elle statua sur le droit de propriété de la requérante portant sur plusieurs lots de terrain situés dans les quartiers de Bohunice et de Štýřice et possédés par Brněnské cihelny, entreprise d’Etat. Le registre foncier décida dans les deux cas que la requérante n’était pas propriétaire de ces biens car ceux-ci auraient été nationalisés en 1946, c’est-à-dire qu’ils n’avaient pas été transférés à l’Etat pendant la période prévue par l’article 4-1 de la loi n° 229/1991, à savoir entre le 25
février 1948 et le 1
er
février 1990. Le registre foncier conclut que la requérante n’était pas la personne ayant droit au sens de la loi n° 229/1991.
Suite au recours interjeté par la requérante visant le réexamen de ces deux décisions administratives, la cour régionale de Brno
(krajský soud)
les confirma le 7 août 1995.
Entre-temps, le 1
er
février 1995, le registre foncier interrompit la procédure administrative au motif que la requérante n’avait pas rempli toutes les conditions pour faire valoir régulièrement ses droits. La procédure fut interrompue jusqu’à la décision du ministère de l’Intérieur
(ministerstvo vnitra)
sur la question préalable de savoir si P.K., mari de la requérante, avait gardé la nationalité tchèque selon le décret n° 33/45.
Le 13 juin 1995, le département des affaires intérieures de la ville de Brno
(odbor vnitřních věcí magistrátu města Brna)
fit savoir au registre foncier que selon son enquête, P.K. avait conservé la nationalité tchécoslovaque en vertu de l’article 1-3 du décret n° 33/1945.
Le 21 juin 1995, le registre foncier de Brno n’approuva pas l’accord conclu le 13 mars 1995 entre la ville de Brno en tant que personne en possession des biens et la requérante, accord portant sur la restitution des terres situées sur le territoire cadastral de Lískovec. Il considéra que les conditions prévues par les lois n
os
229/1991 et 243/1992 n’étaient pas remplies, notamment parce que le mari de la requérante n’avait pas acquis à nouveau la nationalité tchèque après la confiscation et parce que la requérante ne remplissait pas la condition de résidence permanente, ne se trouvant que très rarement dans son domicile fixe à Brno.
Le 10 juillet 1995, le même registre n’approuva pas l’accord de restitution conclu le 18 juillet 1994 entre Zetor, entreprise d’Etat, en tant que personne en possession des biens et la requérante en tant que personne ayant droit. L’accord concernait un terrain de pâturage et une forêt situés à Bystrc. Le registre foncier considéra que le certificat de nationalité tchèque de P.K. du 23 avril 1946 n’était pas un document authentique et que la lettre du département des affaires intérieures du 13 juin 1995 n’y changeait rien. Ensuite, il réitéra son argument que la requérante ne remplissait pas la condition de résidence permanente
de facto,
et ajouta qu’elle n’était pas épouse de P.K. au sens de l’article 2-2c) de la loi n° 243/1992 (au motif que le mariage n’existait plus au moment de la naissance de la prétention). Le
registre foncier en conclut que la requérante n’était pas la personne ayant droit au sens de la loi n° 229/1991, et qu’il ne pouvait pas, dès lors, approuver l’accord soumis.
Le 12 septembre 1995, le registre foncier central auprès du ministère de l’Agriculture
(ústřední pozemkový úřad ministerstva zemědělství)
annula, sur proposition de la requérante, la décision du 1
er
février 1995, considérant que le registre foncier de Brno n’avait pas à mettre en doute le certificat de 1946, attestant la nationalité tchèque du mari de la requérante.
Le 10 juillet 1996, la décision du registre foncier de Brno rendue le 10
juillet 1995 fut annulée, sur appel de la requérante, par le registre foncier central qui renvoya l’affaire devant le registre foncier de la ville de Brno considérant que la requérante remplissait les conditions de restitution des biens confisqués.
Le 21 mars 1996, le ministère de l’Intérieur porta à la connaissance du représentant de la requérante que suite à l’enquête effectuée par le département des affaires intérieures de la ville de Brno (autorité compétente pour cette question du fait du dernier domicile fixe de P.K.), la continuité de la nationalité tchèque du mari de la requérante fut prouvée.
Le 4 avril 1996, la Cour constitutionnelle annula les décisions de la cour régionale du 7 août 1995 relevant qu’elles avaient porté atteinte au droit de la requérante à la protection judiciaire. Elle constata que la conclusion de la cour régionale que les biens avaient été nationalisés, ne correspondait pas à la réalité. Selon la Cour constitutionnelle, le sort des biens dépendait en 1945 du propriétaire. Par conséquent, si le mari de la requérante avait été désigné comme une personne de nationalité allemande et si aucune exception ne s’appliquait, sa propriété aurait fait l’objet d’une
confiscation
en vertu du décret n° 12/1945. Le processus de
nationalisation
, précédé par la confiscation dont les effets étaient plus drastiques, n’avait fait qu’accomplir l’affaire d’une manière manifestement non constitutionnelle. Pour ces motifs, la Cour constitutionnelle conclut que les prétentions de la requérante devaient être examinées au regard de la loi n° 229/1991 combinée avec la loi
n° 243/1992 (telles qu’invoquées par la requérante).
Le 12 août 1996, la cour régionale, agissant suite au recours de la requérante et respectant l’avis de la Cour constitutionnelle, annula, pour vices de procédure, la décision du registre foncier du 11 novembre 1995, renvoyant l’affaire à un nouvel examen. En même temps, elle annula les deux décisions rendues par le registre foncier le 22 août 1994.
Le 3 octobre 1996, la même cour annula les décisions du registre foncier des 21 juin et 10 juillet 1995 respectivement, considérant que ce dernier ne respectait pas les principes fondamentaux de procédure administrative et que ses conclusions n’étaient pas conformes à la loi. Il renvoya ces affaires devant le registre foncier, lui ordonnant d’établir clairement l’état des faits et de décider sur la totalité des prétentions de restitution de la requérante.
Le 8 août 1996, les trois descendants (F.K., B.S., T.K.) du premier mariage du mari de la requérante firent valoir leurs prétentions (
nároky)
de restitution auprès du registre foncier de la ville de Brno. Bien que leur demande, introduite après l’expiration du délai imparti (à savoir le 15 juillet 1996), portât sur les biens «
nationalisés
» qui n’existaient pas, et bien que le représentant des enfants ne disposât pas jusqu’au 4 novembre 1996 de leurs pleins pouvoirs, le registre foncier inclut les enfants parmi les parties à la procédure en tant que personnes ayant droit selon la loi sur les terres.
Le 6 juin 1997, le registre foncier n’approuva pas l’accord de restitution conclu entre Zetor et la requérante le 18 juillet 1994. Le 14 juillet 1997, il n’approuva pas non plus l’accord de restitution conclu entre la ville de Brno et la requérante le 27 janvier 1995. Les deux décisions négatives se basaient sur la loi sur les terres et relevèrent que les prétentions des enfants restaient non décidées.
La requérante attaqua ces décisions devant la cour régionale qui les annula le 6 avril 1998, renvoyant les affaires devant le registre foncier. La cour souligna que la loi n° 243/1992 contenait une réglementation spéciale qui primait celle de la loi sur les terres. Elle constata également ne pas pouvoir se prononcer sur les prétentions des enfants, faute de dossier complet.
Le 22 juin 1998, le registre foncier, insistant sur sa position, n’approuva pas l’accord conclu entre Zetor et la requérante le 18 juillet 1994, au motif que les descendants de P.K. étaient parties à la procédure (même s’ils n’avaient pas encore prouvé leur nationalité tchèque) et qu’il ne fut pas encore décidé de leurs prétentions. Le même jour cependant, le registre approuva un autre accord conclu entre la requérante et la ville de Brno le 13 mars 1995 et portant sur la restitution des terres agricoles à Starý Lískovec, en relevant que les descendants de P.K. n’étaient pas propriétaires des terres en question car ils n’avaient pas fait valoir leurs prétentions dans le délai imparti par l’article 11a)-2 de la loi 243/1992. Cette dernière décision fut attaquée par les descendants de P.K.
Le 24 juin 1998, le registre foncier n’approuva pas l’accord du 22
décembre 1994 passé entre Brnĕnské papírny et la requérante sur la restitution des terres à Bystrc, ni l’accord du 27 janvier 1995 passé entre la ville de Brno et la requérante sur la restitution d’autres terres à Bystrc, les deux au même motif que les prétentions des enfants n’avaient pas encore été réglées.
Le 29 septembre 1998, le registre foncier de Brno constata que les trois descendants du mari de la requérante étaient propriétaires d’un huitième des terres à Bystrc, appartenant aux personnes en possession des biens dont Zetor, Brnĕnské papírny et la ville de Brno. Il considéra que la façon dont les descendants avaient fait valoir leur droit n’était pas contraire au code de procédure administrative.
Le 5 octobre 1998, le registre foncier central rejeta l’appel interjeté par l’un des descendants contre la décision rendue par le registre foncier le 22
juin 1998, considérant que son droit à la restitution cessa d’exister avec l’expiration du délai imparti.
Le 21 octobre 1998, le registre foncier de Brno constata que les trois descendants de P.K. (considérés comme parties à la procédure) n’étaient pas propriétaires des trois quarts des terres (situées à Královo Pole, Lískovec, Bohunice, Brnĕnské Ivanovice, Husovice et Židenice et possédées par la ville de Brno, Brnĕnské cihelny, České dráhy, l’Université technique de Brno, Prototypa s.a., la Direction des routes et autoroutes, l’hôpital de la faculté de Brno, l’Université agricole de Brno et l’office de district de Brno-venkov), faute d’avoir respecté le délai légal pour présenter leurs prétentions de restitution. Il décida de statuer séparément sur la prétention de la requérante à un quart de ces terres.
Le 4 novembre 1998, le registre foncier de Brno statua que la requérante était propriétaire d’un quart des terres à Královo Pole possédées par Brnĕnské cihelny, au motif que la décision du 21
octobre 1998 sur les trois quarts restants n’était pas encore passée en force de chose jugée.
Le 5 novembre 1998, il constata que chaque descendant de P.K. était propriétaire d’un huitième de certaines terres à Bystrc possédées par la ville de Brno et Zetor, en excluant leur droit de propriété sur d’autres terres possédées par des personnes physiques. Le 10 novembre 1998, il décida que la requérante était propriétaire d’un quart des terres, les descendants n’étant pas considérés comme personnes ayant droit selon la loi sur les terres.
Le 29 novembre 1998, la requérante saisit la cour régionale d’un appel dirigé contre la décision du registre foncier du 5 novembre 1998.
Le 14 janvier 1999, la requérante demanda à la cour régionale d’accélérer l’examen de ces recours, tenant compte de son âge et de son état de santé. Le 14 avril 1999, la présidente de la cour traita cette demande comme une plainte concernant des retards de la procédure et la jugea justifiée. Elle fit valoir qu’il s’agissait d’une affaire complexe et que la cour, souffrant d’un manque de juges, devait examiner un grand nombre d’affaires.
Le 16 mars 1999, le registre foncier constata que les enfants n’étaient pas propriétaires des terres en question, faute d’avoir respecté le délai imparti.
Le 22 mars 1999, il décida que la requérante était propriétaire d’un quart des terres à Bohunice, Lískovec et Štýřice, possédées par la ville de Brno, l’école secondaire de police de Brno, l’Université T.G. Masaryk de Brno et Brnĕnské cihelny. La décision ne porta que sur un quart des terres car la décision concernant les prétentions des descendants n’était pas encore passée en force de chose jugée.
Le 20 avril 1999, la requérante attaqua cette dernière décision par un recours interjeté devant la cour régionale.
Le 19 mai 1999, il constata que la requérante et deux des enfants étaient chacun propriétaires d’un quart des immeubles concernés.
Toutes les décisions du registre foncier furent attaquées par la requérante et les enfants. La requérante s’appuyait sur la décision de la Cour constitutionnelle du 4 avril 1996 qui s’était prononcée sur la confiscation des biens de son mari et sur l’application de la loi n° 243/1992, ainsi que sur le fait qu’elle était la seule personne ayant droit qui avait fait valoir ses prétentions dans le délai légal.
Le 1
er
juillet 1999, la requérante se plaignit auprès de la cour régionale du déroulement de son affaire devant le registre foncier, du résultat de cette procédure ainsi que du procédé du maire de la ville de Brno
(starosta města Brno)
. Le 21 juillet 1999, la présidente de la cour l’informa qu’elle n’était pas compétente pour assurer l’accélération de l’affaire. Elle constata que les trois recours de la requérante, présentés respectivement les 3 novembre 1998, 17 décembre 1998 et 22 avril 1999, étaient toujours pendants.
Le 6 août 1999, la requérante relança de nouveau l’examen de son affaire.
Le 20 mars 2000, la cour régionale de Brno statua sur le recours des descendants de P.K. dirigé contre la décision du registre foncier de Brno du 22 juin 1998 (elle rappela que sa compétence fut donnée par la décision de la Cour suprême du 19 août 1998 passée en force de chose jugée le 20
janvier 1999, vu le fait qu’aucun des descendants ne résidait en République tchèque). Elle annula la décision attaquée (y compris la partie portant sur l’approbation de l’accord de restitution) pour de nombreux vices de procédure et évoqua également l’absence possible de l’impartialité des employés du registre foncier et le caractère incomplet du dossier administratif. Selon les informations fournies par la requérante (sans envoi de documents pertinents), la cour régionale rendit le 20 mars 2000 cinq décisions par lesquelles elle annula toutes les décisions précédentes du registre foncier, décisions qui avaient été attaquées par un recours, et renvoya la cause de la requérante devant l’autorité administrative. Ces décisions de la cour régionale passèrent en force de chose jugée le 19
mai
2000 et l’affaire se retrouva donc au tout début.
N’étant pas satisfaite de ces décisions, la requérante introduisit, le 8
mai
2000, un recours constitutionnel.
Selon les informations de la requérante, le registre foncier reconnut récemment son droit de propriété sur tous les biens litigieux, les enfants – toujours considérés comme parties à la procédure administratives – n’ayant pas fait valoir leurs prétentions à temps. Ces derniers ayant attaqué cette décision auprès de la cour régionale, la procédure est toujours pendante.
B.
Le droit interne pertinent
Loi n° 243/1992 sur les questions liées à la loi n° 229/1991 sur les terres
Selon son article premier, le but de cette loi est d’atténuer les conséquences de certains torts patrimoniaux survenus suite à l’application de certaines lois ou sur la base d’autres motifs, sur le territoire de la République tchèque.
L’article 2 stipule que, est personne ayant droit, le citoyen de la République fédérale tchèque et slovaque qui a perdu sa propriété en application des décrets présidentiels n° 12/1945 ou 108/1945, qui ne s’est pas rendu coupable contre l’Etat tchécoslovaque, qui a acquis à nouveau la nationalité selon les lois n° 245/1948, 194/1949 ou 34/1953 ou par le décret présidentiel n° 33/1945, et dont la propriété, dans l’étendue prévue par une loi spécifique, a été transférée à l’Etat.
D’après le paragraphe 2, est ayant droit aussi, le citoyen de la République tchèque qui a perdu sa propriété, dans l’étendue prévue par une loi spécifique, dans la période allant du 29 septembre 1938 au 8 mai 1945, et qui a vu naître ses prétentions de propriété en vertu du décret présidentiel n°
5/1945 ou de la loi n° 128/1946, si cette personne ne s’est pas vu rendre la propriété et si elle n’a pas été indemnisée bien qu’elle aurait dû l’être.
Selon le troisième paragraphe, si la personne mentionnée dans le paragraphe 1 ou 2 est décédée avant l’expiration du délai prévu par l’article
11 a), ou si elle a été déclarée morte avant l’expiration de ce délai, sont ayants droit, à condition d’être citoyens de la République fédérale tchèque et slovaque, les personnes physiques selon cet ordre
: a) héritier testamentaire qui a acquis la totalité de l’héritage, b) héritier testamentaire qui a acquis la propriété dans la mesure correspondant à sa part de l’héritage, c) enfants et mari de la personne mentionnée au premier paragraphe, tous à part égale, d) parents de la personne mentionnée au premier paragraphe, e) frères et sœurs de la personne mentionnée au premier paragraphe, ou les enfants de celui d’entre eux qui est décédé.
La personne ayant droit, mentionnée au premier paragraphe, peut faire valoir sa prétention à la revendication de l’immeuble si elle est au 31 janvier 1996 citoyen de la République tchèque en vertu des lois n° 245/1948, n°
194/1949, n° 34/1953 ou du décret présidentiel n° 33/1945, et qui n’a pas perdu, au 1
er
janvier 1990, la nationalité ainsi acquise.
En vertu de l’article 3, seront restitués aux personnes ayants droit les immeubles transférés à l’Etat ou à une autre personne morale dans les conditions prévues par l’article 2 paragraphes 1 et 2. Une loi spécifique (voir le paragraphe 9 de la loi n° 229/1991) prévoit la façon de faire valoir la prétention.
Selon l’article 4, sont les personnes obligées l’Etat ou les personnes morales prévues par une loi spécifique (voir le paragraphe 5 de la loi n°
229/1991).
Loi n° 229/1991 sur les terres
L’article 9 de cette loi prévoit la façon de faire valoir la prétention. Il stipule que la personne ayant droit fait valoir sa prétention auprès du registre foncier et invite, en même temps, la personne obligée à la restitution de l’immeuble. La personne obligée conclut avec l’ayant droit un accord de restitution dans le délai de 60 jours à compter de la demande.
Selon le paragraphe 2, l’accord précité est soumis à l’approbation du registre foncier, approbation délivrée sous la forme d’une décision administrative.
Le paragraphe 3 stipule que le tribunal réexamine, sur demande d’une partie à la procédure, la décision du registre foncier par laquelle ce dernier n’a pas approuvé l’accord. Si le tribunal n’approuve pas non plus l’accord, il renvoie l’affaire au registre foncier pour une décision au fond.
Selon le paragraphe 4, si en application du premier paragraphe l’accord n’est pas conclu, le registre foncier statuera sur le droit de propriété de la personne ayant droit.
Les décisions du registre foncier rendues en application des paragraphes
3, 4 et 5 peuvent être attaquées par un recours devant le tribunal.
Sont parties à la procédure selon cette disposition la personne ayant droit, qui a fait valoir sa prétention à la restitution d’un immeuble auprès du registre foncier, la personne obligée et le registre foncier.
La procédure selon le paragraphe 2 commence le jour où l’accord conclu selon le premier paragraphe parvient au registre foncier. La procédure selon le paragraphe 4 commence au moment de l’écoulement du délai prévu par le premier paragraphe, ou au moment où une des parties fait savoir que l’accord ne sera pas conclu.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de ce que les autorités nationales compétentes n’auraient pas examiné son affaire équitablement, impartialement et dans un délai raisonnable.
2.
Elle estime également que l’absence des juridictions administratives dans le système judiciaire tchèque a limité l’exercice de son droit de recours effectif, garanti par l’article 13 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 6 § 1 et l’article 1 du Protocole n° 1, elle se plaint de la discrimination des citoyens «
de deuxième catégorie
» ayant la double nationalité.
4.
Par ailleurs, sans d’autres précisions, la requérante allègue la violation de l’article 17 de la Convention.
5.
Invoquant en dernier lieu l’article 1 du Protocole n° 1, la requérante estime que la durée excessive de la procédure entraîne la violation de son droit au respect des biens au motif qu’elle est ainsi privée de la possibilité d’exploiter sa propriété.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de ce que les autorités nationales compétentes n’auraient pas examiné son affaire dans un délai raisonnable.
En l’état actuel du dossier la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité du grief et estime nécessaire de le porter à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 54 §
3
b) de son règlement.
2.
Sous l’angle de la même disposition combinée avec l’article 13 de la Convention, la requérante allègue que son affaire n’aurait pas été considérée équitablement et impartialement. Elle estime également que l’absence des juridictions administratives dans le système judiciaire tchèque a limité l’exercice de son droit de recours effectif.
La Cour relève que la procédure civile engagée par la requérante est à l’heure actuelle encore pendante devant les instances nationales. Or, elle estime nécessaire de prendre en considération l’ensemble de la procédure afin de statuer sur sa conformité aux prescriptions des articles 6 et 13 de la Convention.
Il s’ensuit qu’au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, la présentation de ces griefs apparaît prématurée. La requérante ne saurait donc, en l’état, se plaindre à cet égard d’une quelconque violation de la Convention. Il lui est loisible de saisir à nouveau la Cour si elle estime toujours, à l’issue de la procédure civile qu’elle a entamée, qu’elle est victimes des violations alléguées.
Par ailleurs, le grief relatif à l’absence des juridictions administratives dans le système judiciaire tchèque n’a jamais été porté devant la Cour constitutionnelle.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n° 1, la requérante se plaint de la discrimination des citoyens «
de deuxième catégorie
» ayant la double nationalité. Elle allègue également la violation de l’article 17 de la Convention.
A la lumière de ce qui précède, et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour ne relève aucune apparence de violation de l’article 14 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.
Invoquant en dernier lieu l’article 1 du Protocole n° 1, la requérante estime que la durée excessive de la procédure entraîne la violation de son droit au respect des biens au motif qu’elle est ainsi privée de la possibilité d’exploiter sa propriété.
En l’état actuel du dossier la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité du grief et estime nécessaire de le porter à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 54 §
3
b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs de la requérante tirés de la longueur de la procédure au sens de l’article 6 § 1 de la Convention et des répercussions possibles de la longueur de cette procédure sur les droits de la requérante garantis par l’article 1 du Protocole n° 1 ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.Costa
Greffière
Président