ZICH et 16 AUTRES contre la REPUBLIQUE TCHEQUE

A DOUA SECȚIE

HOTĂRÂRE PARȚIALĂ

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

petiei nr. 48548/99

depuse de František ZICH și 16 alții

împotriva Republicii Cehești

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), ședindu-se pe 27 august 2002 într-o cameră compusă din

D-nii J.-P. Costa, președinte,

Gaukur Jörundsson,

C. Bîrsan,

K. Jungwiert,

V. Butkevych,

Doamnele W. Thomassen,

A. Mularoni,

judecători,

și Doamna S. Dollé, greffiera secției,

Având în vedere petiția sus-menționată introdusă pe 17 mai 1999,

După deliberări, dă următoarea hotărâre:

ÎN FAPT

Reclamanții, František Zich născut în 1950, Petr Housa născut în 1964, Jan Vít născut în 1950, Henrieta Vítová născută în 1960, Oldřich Večeřa născut în 1923, Luboš Macho născut în 1968, Pavel László născut în 1945, Milada Voráčková născută în 1948, Tomáš Čuba născut în 1969, Zdeněk Kurka născut în 1936, Dana Kučerová născută în 1946, Miroslav Havlák născut în 1951, Daniela Hajzlerová născută în 1959, Zdeněk Diviš născut în 1946, Alena Nováková născută în 1966, Eva Binderová născută în 1959 și Bohumil Binder născut în 1959, sunt cetățeni cehi rezidând la Praga. Sunt reprezentați în fața Curții de Doamnele M.Cílínková și M.Ehlová, avocate la barourile cehești.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanții sunt membri ai unei cooperative de locuințe (Bytové družstvo Žižkov) (denumită în continuare „cooperativa") care era proprietară unui imobil situat la Praga 3. Construit în 1937, imobilul a fost, în anii șaizeci, cedat Statului de către proprietarii originali din cauza unei dificultăți economice. În 1981, casa a fost achiziționată de predecesorul cooperativei, care a încheiat un acord economic (hospodářská smlouva) cu Statul. Cooperativa ar fi procedat la lucrări extinse de reconstrucție și modernizare, printre altele, datorită lucrărilor efectuate de membri ai cooperativei care locuiesc în imobil.

În iunie 1991, proprietarii originali au invitat, fără succes, cooperativa să restituie imobilul.

Pe 3 octombrie 1991, succesorii proprietarilor originali (denumiți în continuare „demandanții") au intentat o acțiune în fața tribunalului de cartier din Praga 3 (obvodní soud), tendindu-se ca tribunalul să ordone cooperativei să încheie cu ei un acord privind restituirea imobilului în cauză. Se considerau a fi persoanele habilitare la restituire în virtutea legii privind reabilitările extrajudiciare, susținând că cesiunea imobilului către Stat a avut loc în circumstanțele prevăzute de art. 6-1 d) și h) din acea lege.

Cooperativa s-a opus acestei cereri, susținând că restituirea in natura ar încălca drepturile membrilor săi și ar crea o nouă daună materială, și a invitat demandanții să se mulțumească cu o compensație financiară prevăzută de art. 13 din legea privind reabilitările extrajudiciare. A fost de opinie că tribunalul ar trebui să stabilească mai întâi dacă pretenția demandanților era legitimată de dificultatea alergată la cesiunea imobilului către Stat. Potrivit articolului 93-1 din codul de procedură civilă, reclamanții s-au alăturat procedurii în calitate de participanți secundari, împărtășind opinia cooperativei.

În cursul anului 1992, reclamanții au invitat cooperativa, în temeiul articolului 24 din legea privind transformarea cooperativelor, să încheie un acord prin care aceasta le-ar transfera dreptul de proprietate asupra apartamentelor pe care le locuiesc.

Pe 23 martie 1994, tribunalul de cartier a satisfăcut acțiunea demandanților și a ordonat cooperativei să încheie un acord de restituire a imobilului, în mod ca demandanții să devină coproprietari ai săi. Tribunalul a luat în considerare numeroase probe scrise prezentate de demandanți pentru a-și susține calitatea de persoane habilitare, precum și depozițiile demandanților. Rezultă din hotărârea ulterioară a Curții Supreme (Nejvyšší soud) că tribunalul l-a audiat, de asemenea, pe reclamantul K.V. A tras din aceste probe concluzia că starea de dificultate (stav tísně) a demandanților a fost stabilită, că aceștia erau persoanele habilitare la restituire în sensul articolului 3 din legea privind reabilitările extrajudiciare și că cooperativa era persoana obligată în sensul articolului 4 al acelei legi. Tribunalul a refutat, pe de altă parte, obiecțiunile aduse de cooperativă și reclamanți, statuând că:

„Cu privire la dauna cauzată membrilor cooperativei dacă cererea de restituire este satisfăcută (...), este adevărat că prin cesiunea imobilului (care este până în acel moment deținut de cooperativă ca persoană morală) către persoanele habilitare, aceștia vor putea dispune de dreptul lor de proprietate în condițiile prevăzute de articolele 123 și urm. din codul civil. Apartamentele de cooperativă vor pierde caracterul de cooperativă și locatarii acestor apartamente nu vor mai putea invoca drepturile pe care le-ar conferi legislația privind apartamentele de cooperativă. Trebuie aici să se refere la art. 11 din legea privind reabilitările extrajudiciare care prevede o fel de compensație financiară între Stat și persoana obligată, în cazul de față cooperativa, în caz de realizare a restituirii bunului deținut de cooperativă, și apoi la art. 12-4 din aceea lege care protejează drepturile locatarilor din apartamentele situate în imobilele restituite (...)."

Tribunalul a refutat, de asemenea, obiecțiunile lor cu privire la contradicția dispozițiilor legale (aplicând principiul lex posterior derogat priori), valorificarea imobilului (dacă ar fi fost stabilită, persoanele habilitare ar fi rambursat diferența de valoare) și schimbarea caracterului acestuia (imobilul având întotdeauna rolul de locuință).

Cooperativa și reclamanții au declarat apel împotriva acestei sentințe, reprochând tribunalului că a încălcat drepturile lor și că nu a ținut seama de consecințele deciziei sale. Au susținut că cooperativa era o societate comercială ai cărei asociați erau numai persoane fizice, și că, ca atare, era exclusă din cercul persoanelor obligate la restituire în virtutea articolului 4-1 din legea privind reabilitările extrajudiciare.

Pe 12 ianuarie 1996, curtea municipală din Praga (městský soud) a confirmat sentința tribunalului de prim nivel, observând că acesta din urmă a stabilit suficient starea faptelor și a apreciat probele și că concluzia sa juridică era bine întemeiată. Curtea a observat că, potrivit terminologiei juridice constante, o cooperativă nu era o societate comercială, cei doi termeni fiind diferiți și neputând fi interpretați arbitrar la aplicarea legii privind reabilitările extrajudiciare. A concluzionat că, dacă legiuitorul nu includease expresamente cooperativa în excepțiile prevăzute de art. 4-1 din acea lege, curtea nu putea suplini competența sa printr-o decizie într-un caz concret.

Curtea municipală declarând admisibil un eventual caz de casație, cooperativa și reclamanții au profitat pentru a depune caz de casație pe 17 aprilie 1996, susținând că tribunalele nu judecaseră cauza lor în mod corect. Au susținut că cooperativa nu era persoana obligată la restituire în sensul articolului 4-1 din legea privind reabilitările extrajudiciare și că caracterul ei ar fi trebuit evaluat potrivit legii privind cooperativismul, în vigoare până la 31 decembrie 1991. Au susținut că se agea de o cooperativă de persoane fizice care au dobândit, de bună credință și în virtutea legilor privind cooperativismul și transformarea cooperativelor, drepturi specifice (inclusiv dreptul la transferul apartamentului în proprietatea lor). În sfârșit, au reproșat tribunalelor că au neglijat chestiunea privind preluarea drepturilor și obligațiilor relevante de către noii proprietari.

Pe 12 mai 1997, cooperativa a informat proprietarii originali că nu va restituii imobilul litigios înainte de decizia finală și de reglementarea financiară.

Pe 21 iulie 1997, cooperativa din Žížkov a cerut biroului cadastral din Praga (katastrální úřad) să rectifice datele înscrise în registrul imobiliar, notând că înscrierea nu putea fi efectuată pe baza acordului de restituire deoarece un asemenea acord nu fusese încheiat, din lipsă de semnătură din partea cooperativei. Cu toate acestea, biroul cadastral le-a spus că înscrierea fusese efectuată în conformitate cu deciziile judiciare și acordul, de care reclamanții s-au plâns, pe 30 august 1997, în fața Curții Supreme.

Pe 11 februarie 1998, Curtea Supremă a respins cazul de casație al cooperativei și al reclamanților. Curtea a observat că, potrivit interpretării conținute în avisul nr. 34/1993, publicat în Colecția deciziilor și avizelor judiciare, obligația de a restituii bunul care fusese cedat Statului în condițiile prevăzute de art. 6 din legea privind reabilitările extrajudiciare se aplica și în cazul cooperativei care achiziționase bunul de la Stat. A estimat că nu existau, în cazul de față, circumstanțe speciale care să justifice o altă concluzie juridică.

Pe 7 mai 1998, cooperativa și opt reclamanți, și anume František Zich, Petr Housa, Luboš Macho, Tomáš Čuba, Miroslav Havlák, Daniela Hajzlerová, Zdeněk Diviš și Alena Nováková, au inițiat o plângere constituțională, plângând-se, în special, de încălcarea dreptului lor de proprietate. Au susținut că cooperativa a suferit o expropiere, fără compensație, de iure și de facto, datorată unei greșeli de interpretare a articolului 22-1 din legea privind transformarea cooperativelor. Potrivit lor, tribunalele nu reușiră să remedieze, în mod satisfăcător, lipsa formulării în textul articolului 4 din legea privind reabilitările extrajudiciare. Au afirmat că cooperativa era compusă numai din persoane fizice și că, ținând seama de sistematica codului comercial, ar trebui adoptată o abordare per analogiam legis între cooperativă și societate comercială și o interpretare extensivă a articolului 4 al acelei legi. Au susținut că tribunalele au aplicat art. 3-1 din legea privind transformarea cooperativelor, fără a ține seama de dispoziția „de blocare" conținută în art. 22-1 din acea lege care exclude aplicarea în cazul de față a articolului 3 și altele. Din acest motiv, reclamanții au suferit o daună materială, având deja plătit cotă-parte la construcția imobilului și continuând să ramburseze creditele lor, deoarece nu puteau obține din partea Statului nicio compensație, cu excepția rambursării prețului de achiziție al imobilului în virtutea articolului 11 din legea privind reabilitările extrajudiciare, preț al cărui valoare reală era în prezent neglijabilă. În acest context, au spus că au dobândit toate drepturile lor înainte de intrarea în vigoare a acestei ultime legi, în virtutea codului civil al acelei perioade și a legii privind cooperativismul. După opinia lor, principiul egalității tuturor formelor de proprietate, precum și principiul protecției drepturilor dobândite ex lege, au fost încălcate de deciziile tribunalelor de drept comun, proporționalitatea și justificarea unei asemenea încălcări fiind de evaluat de Curtea Constituțională.

Pe 19 noiembrie 1998, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins pentru lipsă evidentă de fundament plângerea constituțională (ústavní stížnost) a cooperativei și a celor opt reclamanți precitați. A observat că plângerea era bazată pe dezacordul reclamanților cu interpretarea, prea restrictivă după opinia lor, a termenului „persoană obligată la restituire", adoptată de tribunale. Cu toate acestea, curtea a notat că sistematica codului comercial era univocă în distincția sa între persoanele morale care pot fi societăți comerciale și cooperative. Din aceasta rezultă că cei doi termeni au o valoare egală și reprezintă două feluri de persoană morală. În consecință, tribunalele de drept comun nu au comis nicio eroare dacă nu includeau cooperativa în categoria societăților comerciale compuse din asociați ca persoane fizice. A concluzionat spunând că jurisprudența tribunalelor cu privire la interpretarea termenului „persoană obligată" și cu privire la obligația unei cooperative de a restituii un bun era constantă. Cu toate acestea, restituirea imobilului proprietarilor originali nu ar fi un motiv pentru ca membri cooperativei să nu o mai fie și pentru a-i împiedica să locuiască în apartamentele situate în imobil.

Pe 27 ianuarie 1999, ministerul Finanțelor (ministerstvo financí) a informat pe primul reclamant că în ziua restituirii imobilului, dreptul de chirie al unui apartament de cooperativă fusese înlocuit cu dreptul de chirie al unui apartament privat, proprietarii fiind noii coproprietari.

Pe 23 martie 1999, aceștia din urmă au cerut tribunalului de cartier să-și dea consimțământul pentru încetarea chiriei primului reclamant, dată fiind faptul că acesta nu plătea chiria. Se pare că s-au retras de la acțiunea lor după ce primul reclamant a plătit suma datorată.

Ulterior, primul reclamant a întreținut o vastă corespondență cu numeroase autorități naționale, plângând-se de dauna cauzată de deciziile judiciare și cerând conservarea drepturilor și obligațiilor sale față de cooperativă. A cerut, de asemenea, să se inițieze o procedură disciplinară împotriva președintelui camerei Curții Supreme care a decis în cauza sa, dar cererea sa a fost respingă ca nefondată.

B.

Dreptul intern relevant

Carta Drepturilor și Libertăților Fundamentale (legea constituțională nr. 2/1993)

art. 11 dă fiecăruia dreptul la proprietate. Dreptul de proprietate are același conținut legal și este protejat identic pentru toți. Potrivit paragrafului 4, exproprierea sau restricția forțată a dreptului de proprietate este posibilă numai în interes public și în virtutea legii și cu compensație.

Codul de Procedură Civilă

În virtutea articolului 93-1, poate participa la procedură în calitate de participant secundar, alături de demandant sau de pârât, cel pentru care rezultatul procedurii prezintă un interes juridic.

Legea nr. 87/1991 privind reabilitările extrajudiciare

Potrivit articolului 3-1, este habilitat a cere restituirea bunurilor sale transferate Statului în cazurile prevăzute la art. 6, orice persoană fizică cetățean al Republicii Federative Cehoslovace.

Conform articolului 4, sunt obligate să restituie bunurile confiscate Statul și/sau orice persoană morală care le deținea la data intrării în vigoare a acestei legi, cu excepția întreprinderilor cu participare străină și a societăților comerciale ai căror asociați sunt numai persoane fizice. Potrivit paragrafului 2, este, de asemenea, obligată să restituie bunurile orice persoană fizică care le-a dobândit de la Stat ilegal sau cu avantaj ilegal.

În virtutea articolului 6, obligația de a restituii bunul se aplică în cazurile în care bunul a fost transferat Statului, printre altele, (d) printr-un contract de donație încheiat de donator în stare de dificultate și (h) prin refuzul moștenirii efectuat în cursul procedurii de moștenire și în stare de dificultate.

art. 11 prevede că, dacă o persoană diferită de Stat este cea care restituie bunul, aceasta are dreptul la rambursarea prețului de achiziție pe care l-a plătit. Poate face valabil acest drept în fața organului administrativ competent.

Potrivit articolului 12-4, cel care locuiește într-un apartament pe care l-a valorificat prin propriile sale mijloace și în conformitate cu dispozițiile privind construcția, are dreptul la o compensație dacă este obligat să plece din acel apartament.

art. 13-1 prevede, în special, că persoana habilitat nu poate fi deasigurată financiar decât atunci când restituirea bunurilor imobiliare este imposibilă. Al treilea paragraf prevede că cererea de deasigurare trebuie depusă în termen de un an care curge din data intrării în vigoare a acestei legi sau din data notificării deciziei judiciare respingând o cerere de restituire.

Legea nr. 42/1992 privind transformarea cooperativelor

art. 3-1 prevede că Statul și cooperativa au dreptul la o reglementare de compensații pentru bunuri imobiliare, eventual pentru deprecierea lor, și pentru vite vii și moarte.

Potrivit articolului 22, transformarea cooperativelor constă în adaptarea statutului lor juridic la codul comercial; dispozițiile articolelor 2, 3, 5-13 și 30 nu se aplică acestuia.

În virtutea articolului 24, membri ai unei cooperative de locuințe care sunt locatari ai apartamentelor pot invita cooperativa, în termen de șase luni de la intrarea în vigoare a acestei legi (anume pe 28 ianuarie 1992), să încheie un acord prin care cooperativa le transferă, fără plată, dreptul de proprietate asupra apartamentului. Acest drept încetează să existe după expirarea termenului menționat.

Legea nr. 72/1994 privind posesia apartamentelor

art. 23 prevede că un apartament care se află într-un imobil deținut de o cooperativă și care este în locație de o persoană fizică - membru al cooperativei, nu poate fi transferat decât acestui membru al cooperativei. Cooperativa este obligată să încheie un acord privind transferul apartamentului cu persoana fizică - membru al cooperativei care este locatar al apartamentului și care a invitat-o, în virtutea articolului 24 din legea nr. 42/1992, sau care o invită înainte de 30 iunie 1995 să încheie un asemenea acord. Hotărârea trebuie încheiat înainte de 31 decembrie 1995, cu excepția unui acord contrar al părților.

PRETENȚIE

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plânge de faptul că cauza lor nu a fost ascultată echitabil, de un tribunal independent și imparțial, și de faptul că au suferit o daună materială.

ÎN DREPT

Curtea constată mai întâi că Jan Vít, Henrieta Vítová, Oldřich Večeřa, Pavel László, Milada Voráčková, Zdeněk Kurka, Dana Kučerová, Eva Binderová și Bohumil Bindera nu au, în cadrul procedurii de restituire, sesizat Curtea Constituțională cu o plângere constituțională. Ei nu au, prin urmare, satisfăcut condiția epuizării căilor de atac interne, stabilită la art. 35 § 1 din Convenție.

Din aceasta rezultă că această parte a cererei trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturi și obligații de natură civilă (...)"

Ei denunță deciziile judiciare presupus arbitrare și reproșează tribunalelor că au comis anumite vițiuri de procedură și că au adoptat o interpretare prea restrictivă a dispoziei legale relevante. Susțin, de asemenea, că, deși au fost formal admitți ca participanți secundari la procedură, nu au fost tratați ca atare din punct de vedere procedural, tribunalele având în considerare numai probele prezentate de partea adversă, ignorând drepturile și interesele lor protejate.

2.1. Curtea observă mai întâi că reclamanții nu au în niciun fel susținut plângerea lor privind imparțialitatea și independența tribunalelor. Ținând seama de argumentele avansate de reclamanți, Curtea consideră că nu se ridică nicio problemă distinctă de plângerea trată ca inechitate a procedurii și că un examen din acest unghi este cel mai corespunzător.

2.2. Privind plângerea că reclamanții nu au fost tratați ca participanți secundari și că nu au fost auziți în fața tribunalelor naționale, Curtea observă că reclamanții au omis să o ridice, în mod explicit sau chiar în substanță, în cadrul procedurii în fața Curții Constituționale. Ei nu au, prin urmare, satisfăcut condiția epuizării căilor de atac interne, stabilită la art. 35 § 1 din Convenție.

Din aceasta rezultă că această parte a cererei trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.

2.3. Plângând-se de inechitatea procedurii judiciare, reclamanții consideră că deciziile judiciare pronunțate în cauza lor sunt arbitrare, interpretarea adoptată de tribunale a dispoziei articolului 4 din legea privind reabilitările extrajudiciare fiind, după opinia lor, prea restrictivă.

Curtea reamintește că nu are sarcina de a se substitui jurisdicțiilor interne. Le revine, în primul rând, autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, sarcina de a interpreta legislația internă. Observă, de asemenea, că, potrivit jurisprudenței sale constante reflectând un principiu legat de buna administrare a justiției, deciziile judiciare trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeie. Extinderea acestei datorii poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată la lumina circumstanțelor fiecărui caz.

În cazul de față, Curtea observă că reclamanții nu au ridicat în mod explicit plângerea aceasta în fața Curții Constituționale, aceasta din urmă neavând deci să se pronunțe. Chiar presupunând că reclamanții au ridicat-o cel puțin în substanță și că au satisfăcut astfel condiția epuizării căilor de atac interne, plângerea trebuie respingă din alte motive expuse mai jos.

Într-adevăr, Curtea observă că cauza reclamanților a fost examinată succesiv de patru instanțe judiciare care au motivat suficient deciziile. În interpretarea dispoziei litigioase, s-au bazat pe terminologia juridică constantă, pe sistematica codului comercial, precum și pe avisul publicat al Curții Supreme. La lumina acestor circumstanțe, Curtea nu poate considera deciziile lor ca arbitrare și interpretarea lor ca incompatibilă cu cerințele Convenției. În sfârșitul, plângerea reclamanților vizând mai ales rezultatul procedurii, Curtea reamintește că nu are sarcina de a reexamina fondul cauzei ca a patra instanță.

Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă să cunoască acuzațiile formulate, Curtea nu observă nicio apariție de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale.

Din aceasta rezultă că această parte a cererei trebuie respingă pentru lipsă evidentă de fundament, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

„Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu încalcă dreptul pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general (...)"

În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și consideră necesar să comunice această parte a cererei guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 § 3 b) din regulament.

Din aceste considerente, Curtea, unanim,

Amână

examinarea plângerii celor opt reclamanți, František Zich, Petr Housa, Luboš Macho, Tomáš Čuba, Miroslav Havlák, Daniela Hajzlerová, Zdeněk Diviš și Alena Nováková,

trată din încălcarea în dreptul lor la respectarea bunurilor;

Declară

petiția neadmisibilă pentru restul.

S. Dollé

J.-P. Costa

Greffiera

Președintele

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 48548/99

présentée par František ZICH et 16 autres

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le

27 août 2002 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

Gaukur

Jörundsson

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

W.

Thomassen

,

A.

Mularoni

,

juges

,

et

de

M

me

S. Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 17 mai 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, František Zich né en 1950, Petr Housa né en 1964, Jan Vít né en 1950, Henrieta Vítová née en 1960, Oldřich Večeřa né en 1923, Luboš Macho né en 1968, Pavel László né en 1945, Milada Voráčková née en 1948, Tomáš Čuba né en 1969, Zdeněk Kurka né en 1936, Dana Kučerová née en 1946, Miroslav Havlák né en 1951, Daniela Hajzlerová née en 1959, Zdeněk Diviš né en 1946, Alena Nováková née en 1966, Eva Binderová née en 1959 et Bohumil Binder né en 1959, sont des citoyens tchèques résidant à Prague. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

M.Cílínková et M

e

M.Ehlová, avocates au barreau tchèque.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants sont membres d’une coopérative de logement

(Bytové družstvo Žižkov)

(ci-après «

la coopérative

») qui était propriétaire d’un immeuble sis à Prague 3. Construit en 1937, l’immeuble fut, dans les années soixante, cédé à l’Etat par ses propriétaires d’origine en raison de leur gêne économique. En 1981, la maison fut acquise par le prédécesseur de la coopérative, ayant conclu un accord économique

(hospodářská smlouva)

avec l’Etat. La coopérative aurait procédé à de vastes travaux de reconstruction et de modernisation, entre autres grâce à des travaux effectués par les membres de la coopérative habitant l’immeuble.

En juin 1991, les propriétaires d’origine invitèrent, sans succès, la coopérative à la restitution de l’immeuble.

Le 3 octobre 1991, les successeurs des propriétaires d’origine (ci-après «

les demandeurs

») intentèrent une action auprès du tribunal d’arrondissement de Prague 3

(obvodní soud)

, tendant à ce que le tribunal ordonne à la coopérative de conclure avec eux un accord sur la restitution de l’immeuble en question. Ils se considéraient être les personnes habilitées à

la restitution en vertu de la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires, alléguant que la cession de l’immeuble à l’Etat avait eu lieu dans les circonstances prévues par l’article 6-1 d) et h) de ladite loi.

La coopérative s’opposa à cette demande, alléguant que la restitution

in natura

porterait atteinte aux droits de ses membres et créerait un nouveau tort patrimonial, et invita les demandeurs à se contenter d’une compensation financière prévue par l’article 13 de la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires. Il fut d’avis que le tribunal devrait avant tout établir si la prétention des demandeurs était légitimée par la gêne alléguée lors de la cession de l’immeuble à l’Etat. Selon l’article 93-1 du code de procédure civile, les requérants se joignirent à la procédure en qualité de participants secondaires, partageant l’opinion de la coopérative.

Au cours de l’année 1992, les requérants invitèrent la coopérative, en vertu de l’article 24 de la loi sur la transformation des coopératives, à

conclure un accord par lequel elle leur transférerait le droit de propriété sur les appartements qu’ils habitaient.

Le 23 mars 1994, le tribunal d’arrondissement satisfit à l’action des demandeurs et ordonna à la coopérative de conclure un accord de restitution de l’immeuble, de façon à ce que les demandeurs deviennent ses copropriétaires. Le tribunal prit en compte de nombreuses preuves écrites soumises par les demandeurs pour étayer leur qualité de personnes habilitées, ainsi que des dépositions des demandeurs. Il résulte de l’arrêt ultérieur de la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

que le tribunal entendit également le requérant K.V. Il tira de ces preuves la conclusion que l’état de gêne

(stav tísně)

chez les demandeurs était établi, que ces derniers étaient les personnes habilitées à la restitution au sens de l’article 3 de la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires et que la coopérative était la personne obligée au sens de l’article 4 de ladite loi. Le tribunal réfuta en revanche les objections faite par la coopérative et les requérants, en statuant que

:

«

En ce qui concerne le tort causé aux membres de la coopérative si la demande de restitution est satisfaite (...), il est vrai que par la cession de l’immeuble (qui est jusqu’à ce moment possédé par la coopérative en tant que personne morale) aux personnes habilitées, ces dernières pourront disposer de leur droit de propriété dans les conditions prévues par l’article 123 et s. du code civil. Les appartements de coopérative perdront leur caractère de coopérative et les locataires de ces appartements ne pourront plus invoquer les droits que leur confère la législation sur les appartements de coopérative. Il faut ici renvoyer à l’article 11 de la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires qui prévoit une sorte de compensation financière entre l’Etat et la personne obligée, en l’espèce la coopérative, en cas de réalisation de la restitution du bien possédé par la coopérative, et puis à l’article 12-4 de ladite loi qui protège les droits des locataires dans les appartements situés dans les immeubles restitués (...).

»

Le tribunal réfuta également leurs objections concernant la contradiction des dispositions légales (appliquant le principe

lex posterior derogat priori)

, la valorisation de l’immeuble (si elle était établie, les personnes habilitées rembourseraient la différence de valeur) et le changement de son caractère (l’immeuble ayant toujours servi au logement).

La coopérative et les requérants interjetèrent appel de ce jugement, reprochant au tribunal d’avoir porté atteinte à leurs droits et de ne pas avoir tenu compte des conséquences de sa décision. Ils firent valoir que la coopérative était une société commerciale dont les associés étaient uniquement les personnes physiques, et qu’en tant que telle, elle était exclue du cercle des personnes obligées à la restitution en vertu de l’article 4-1 de la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires.

Le 12 janvier 1996, la cour municipale de Prague

(městský soud)

confirma le jugement du tribunal de première instance en relevant que ce dernier avait suffisamment établi l’état des faits et apprécié les preuves et que sa conclusion juridique était bien fondée. La cour releva que selon la terminologie juridique constante, une coopérative n’était pas une société commerciale, les deux termes étant distincts et ne pouvant pas être interprétés arbitrairement lors de l’application de la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires. Elle en conclut que si le législateur n’avait pas expressément inclus la coopérative dans les exceptions prévues par l’article 4-1 de ladite loi, la cour ne pouvait pas suppléer sa compétence par une décision dans une affaire concrète.

La cour municipale ayant déclaré admissible un éventuel pourvoi en cassation, la coopérative et les requérants en tirèrent parti pour se pourvoir en cassation le 17 avril 1996, alléguant que les tribunaux n’avaient pas jugé leur affaire de façon correcte. Ils firent valoir que la coopérative n’était pas la personne obligée à la restitution au sens de l’article 4-1 de la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires et que son caractère aurait dû être évalué selon la loi sur le coopératisme, en vigueur jusqu’au 31 décembre 1991. Ils alléguèrent qu’il s’agissait ici d’une coopérative de personnes physiques qui avaient acquis, de bonne foi et en vertu des lois sur le coopératisme et sur la transformation des coopératives, des droits spécifiques (y compris le droit au transfert de l’appartement dans leur propriété). Enfin, ils reprochèrent aux tribunaux d’avoir négligé la question concernant la reprise des droits et obligations pertinentes par les nouveaux propriétaires.

Le 12 mai 1997, la coopérative fit savoir aux propriétaires d’origine qu’elle n’allait pas restituer l’immeuble litigieux avant la décision finale et le règlement financier.

Le 21 juillet 1997, la coopérative de Žížkov demanda à l’office cadastral de Prague

(katastrální úřad)

de rectifier les données inscrites au cadastre immobilier notant que l’inscription ne pouvait pas être effectuée sur la base de l’accord de restitution car un tel accord n’avait pas été conclu, faute de signature par la coopérative. Cependant, l’office cadastral leur fit savoir que l’inscription avait été effectuée conformément aux décision judiciaires et à

l’accord, ce dont les requérants se plaignirent, le 30 août 1997, auprès de la Cour suprême.

Le 11 février 1998, la Cour suprême rejeta le pourvoi en cassation de la coopérative et des requérants. La cour releva que selon l’interprétation contenue dans son avis n° 34/1993, publié dans le Recueil des décisions et avis judiciaires, l’obligation de restituer le bien qui avait été cédé à l’Etat dans les conditions prévues par l’article 6 de la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires s’appliquait aussi dans le cas de la coopérative qui avait acquis le bien de la part de l’Etat. Elle estima qu’il n’y avait pas, en l’occurrence, de circonstances particulières justifiant une autre conclusion juridique.

Le 7 mai 1998, la coopérative et huit requérants, à savoir František Zich, Petr Housa, Luboš Macho, Tomáš Čuba, Miroslav Havlák, Daniela Hajzlerová, Zdeněk Diviš et Alena Nováková, introduisirent un recours constitutionnel, se plaignant notamment de la violation de leur droit de propriété. Ils firent valoir que la coopérative avait subi une expropriation, sans compensation,

de iure

et

de facto

, due à une mauvaise interprétation de l’article 22-1 de la loi sur la transformation des coopératives. Selon eux, les tribunaux ne réussirent pas à remédier, de manière satisfaisante, au manque de formulation dans le texte de l’article 4 de la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires. Ils affirmèrent que la coopérative était composée uniquement de personnes physiques et que, compte tenu de la systématique du code de commerce, une approche

per analogiam legis

entre la coopérative et la société commerciale et une interprétation extensive de l’article 4 de ladite loi devraient être adoptées. Ils arguèrent que les tribunaux avaient appliqué l’article 3-1 de la loi sur la

transformation des coopératives, sans tenir compte de la disposition «

de blocage

» contenue dans l’article 22-1 de cette loi qui exclut l’application au cas d’espèce de l’article 3 entre autres. De ce fait, les requérants subirent un préjudice matériel, ayant déjà payé leur part à la construction de l’immeuble et continuant à rembourser leurs crédits, car ils ne pouvaient obtenir de la part de l’Etat aucune compensation, à l’exception du remboursement du prix d’achat de l’immeuble en vertu de l’article 11 de la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires, prix dont la valeur réelle était actuellement négligeable. Dans ce contexte, ils dirent avoir acquis tous leurs droits avant l’entrée en vigueur de cette dernière loi, en vertu du code civil de l’époque et de la loi sur le coopératisme. A leur avis, le principe de l’égalité de toutes les formes de propriété ainsi que le principe de la protection des droits acquis

ex lege

furent violés par les décisions des tribunaux de droit commun, la proportionnalité et la justification d’une telle atteinte étant à évaluer par la Cour constitutionnelle.

Le 19 novembre 1998, la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

rejeta pour défaut manifeste de fondement le recours constitutionnel

(ústavní stížnost)

de la coopérative et des huit requérants précités. Elle releva que le recours était fondé sur le désaccord des requérants avec l’interprétation, trop restrictive à leur avis, du terme «

personne tenue

à restituer », adoptée par les tribunaux. Cependant, la cour nota que la systématique du code de commerce était univoque dans sa distinction entre les personnes morales que peuvent être les sociétés commerciales et les coopératives. Il en résulte que les deux termes ont une valeur égale et représentent deux sortes de personne morale. Par conséquent, les tribunaux de droit commun n’avaient commis aucune erreur s’ils n’avaient pas inclus la coopérative dans la catégorie des sociétés commerciales composées d’associés en tant que personnes physiques. Elle conclut en disant que la jurisprudence des tribunaux quant à l’interprétation du terme «

personne obligée

» et quant à

l’obligation d’une coopérative de restituer un bien était constante. Cependant, la restitution de l’immeuble à ses propriétaires d’origine ne serait pas un motif pour que les membres de la coopérative ne le soient plus et pour qu’ils soient empêchés de loger dans les appartements situés dans l’immeuble.

Le 27 janvier 1999, le ministère des Finances

(ministerstvo financí)

fit savoir au premier requérant que le jour de la restitution de l’immeuble, le droit de bail d’un appartement de coopérative avait été remplacé par le droit de bail d’un appartement privé, les bailleurs étant les nouveaux copropriétaires.

Le 23 mars 1999, ces derniers demandèrent au tribunal d’arrondissement de donner son consentement à la cessation du bail du premier requérant, étant donné que celui-ci ne payait pas son loyer. Il semble qu’ils se désistèrent de leur action après que le premier requérant eut réglé la somme due.

Par la suite, le premier requérant entretint une vaste correspondance avec de nombreuses autorités nationales, se plaignant du tort causé par les décisions judiciaires et demandant la conservation de ses droits et obligations vis-à-vis de la coopérative. Il demanda par ailleurs d’entamer une procédure disciplinaire à l’encontre du président de la chambre de la Cour suprême ayant décidé dans son affaire, mais sa demande fut rejetée comme non-fondée.

B.

Le droit interne pertinent

Charte des droits et libertés fondamentaux (loi constitutionnelle n°

2/1993)

L’article 11 donne à chacun le droit à la propriété. Le droit de propriété a la même teneur légale et est protégé identiquement pour tous. Selon le paragraphe 4, l’expropriation ou la restriction forcée du droit de propriété n’est possible que dans l’intérêt public et ceci en vertu de la loi et contre indemnisation.

Code de procédure civile

En vertu de l’article 93-1, peut participer à la procédure en tant que participant secondaire, à côté du demandeur ou du défendeur, celui pour qui le résultat de la procédure présente un intérêt juridique.

Loi n° 87/1991 sur les réhabilitations extrajudiciaires

Au sens de l’article 3-1, est habilitée à demander la restitution de ses biens transférés à l’Etat dans les cas prévus à l’article 6, toute personne physique ressortissant de la République fédérative tchèque et slovaque.

Selon l’article 4, sont obligées de restituer les biens confisqués l’Etat et/ou toute personne morale qui les détenait à la date de l’entrée en vigueur de cette loi, à l’exception des entreprises à participation étrangère et des sociétés commerciales dont les associés sont uniquement les personnes physiques. Selon le paragraphe 2, est également tenue de restituer les biens toute personne physique qui les a acquis de la part de l’Etat illégalement ou avec un avantage illégal.

En vertu de l’article 6, l’obligation de restituer le bien s’applique dans les cas où le bien a été transféré à l’Etat, entre autres, (d) par un contrat de donation conclu par le donateur dans l’état de gêne et (h) par le refus de l’héritage effectué pendant la procédure d’héritage et dans l’état de gêne.

L’article 11 dispose que si c’est une personne différente de l’Etat qui restitue le bien, elle a droit au remboursement du prix d’achat qu’elle avait payé. Elle peut faire valoir ce droit auprès de l’organe administratif compétent.

Selon l’article 12-4, celui qui loge dans un appartement qu’il avait valorisé par ses propres moyens et conformément aux dispositions de construction, a droit à une compensation s’il est obligé de quitter cet appartement.

L’article 13-1 stipule en particulier que la personne habilitée ne peut être dédommagée financièrement que lorsque la restitution des biens immobiliers est impossible. Le troisième paragraphe dispose que la demande en dédommagement doit être déposée dans un délai d’un an qui court à compter de la date de l’entrée en vigueur de cette loi ou à partir de la notification de la décision judiciaire rejetant une demande de restitution.

Loi n° 42/1992 sur la transformation des coopératives

L’article 3-1 dispose que l’Etat et la coopérative ont droit à un règlement de compensations pour les biens immobiliers, éventuellement pour leur dé-valorisation, et pour le cheptel vif et mort.

Selon l’article 22, la transformation des coopératives consiste à adapter leur statut juridique au code de commerce

; les dispositions des articles 2, 3, 5-13 et 30 ne s’y appliquent pas.

En vertu de l’article 24, les membres d’une coopérative de logement qui sont locataires des appartements peuvent inviter la coopérative, dans un délai de six mois à compter de l’entrée en vigueur de cette loi (à savoir le 28

janvier 1992), à conclure un accord par lequel la coopérative leur transfère, à titre gratuit, le droit de propriété sur l’appartement. Ce droit cesse d’exister après l’expiration dudit délai.

Loi n° 72/1994 sur la possession des appartements

L’article 23 dispose qu’un appartement qui se trouve dans un immeuble possédé par la coopérative et qui est en location d’une personne physique - membre de la coopérative, ne peut être transféré qu’à ce membre de la coopérative. La coopérative est obligée de passer un accord sur le transfert de l’appartement avec la personne physique - membre de la coopérative qui est locataire de l’appartement et qui l’a invitée, en vertu de l’article 24 de la loi n° 42/1992, ou qui l’invite avant le 30 juin 1995 à passer un tel accord. L’accord doit être conclu avant le 31 décembre 1995, sauf un accord contraire des parties.

GRIEF

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que leur cause n’a pas été entendue équitablement, par un tribunal indépendant et impartial, et de ce qu’ils ont subi un tort patrimonial.

EN DROIT

La Cour constate tout d’abord que Jan Vít, Henrieta Vítová, Oldřich Večeřa, Pavel László, Milada Voráčková, Zdeněk Kurka, Dana Kučerová, Eva Binderová et Bohumil Bindera n’ont pas, dans le cadre de la procédure de restitution, saisi la Cour constitutionnelle d’un recours constitutionnel. Ils n’ont, dès lors, pas satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes, posée à l’article 35 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Ils dénoncent les décisions judiciaires prétendument arbitraires et reprochent aux tribunaux d’avoir commis certains vices de procédure et d’avoir adopté une interprétation trop restrictive de la disposition légale pertinente. Ils allèguent également que bien qu’ils aient été formellement admis comme participants secondaires à la procédure, ils n’ont pas été traités ainsi du point de vue procédural, les tribunaux ayant pris en compte uniquement les preuves soumises par la partie adverse, tout en négligeant leurs droits et intérêts protégés.

2.1. La Cour note en premier lieu que les requérants n’ont en rien étayé leur grief concernant l’impartialité et l’indépendance des tribunaux. Compte tenu des arguments avancés par les requérants, la Cour estime qu’il ne se pose aucune question distincte du grief tiré de l’iniquité de la procédure et qu’un examen sous cet angle est le plus approprié.

2.2. Quant au grief tiré du fait que les requérants n’ont pas été traités comme participants secondaires et qu’ils n’ont pas été entendus devant les tribunaux nationaux, la Cour observe que les requérants ont omis de le soulever, expressément ou même en substance, dans le cadre de la procédure devant la Cour constitutionnelle. Ils n’ont, dès lors, pas satisfait à

la condition de l’épuisement des voies de recours internes, posée à l’article 35 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

2.3. Se plaignant de l’iniquité de la procédure judiciaire, les requérants estiment que les décisions judiciaires rendues dans leur affaire sont arbitraires, l’interprétation adoptée par les tribunaux de la disposition de l’article 4 de la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires étant à leur avis trop restrictive.

La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, par exemple, l’arrêt

Miragall Escolano et autres c. Espagne

, n

o

38366/97 et s., 25 janvier 2000, § 33). Elle note également que, selon sa jurisprudence constante reflétant un principe lié à la bonne administration de la justice, les décisions judiciaires doivent indiquer de manière suffisante les motifs sur lesquels elles se fondent. L’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce (voir, par exemple, l’arrêt

García Ruiz c. Espagne

du 21

janvier 1999,

Recueil des arrêts et décisions

1999-I, § 26).

Dans le cas d’espèce, la Cour observe que les requérants n’ont pas expressément soulevé ce grief devant la Cour constitutionnelle, cette dernière ne s’étant donc pas prononcée. Même à supposer que les requérants l’aient soulevé au moins en substance et qu’ils aient ainsi satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes, le grief doit être rejeté pour d’autres motifs exposés ci-dessous.

En effet, la Cour observe que l’affaire des requérants a été successivement examinée par quatre instances judiciaires qui ont suffisamment motivé leurs décisions. Dans leur interprétation de la disposition litigieuse, elles se sont fondées sur la terminologie juridique constante, sur la systématique du code de commerce ainsi que sur l’avis publié de la Cour suprême. A la lumière de ces circonstances, la Cour ne saurait considérer leurs décisions comme arbitraires et leur interprétation comme incompatible avec les exigences de la Convention. Enfin, le grief des requérants visant surtout le résultat de la procédure, la Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de réexaminer le fond de l’affaire en tant que quatrième instance.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général (...)

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à

l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief des huit requérants, František Zich, Petr Housa, Luboš Macho, Tomáš Čuba, Miroslav Havlák, Daniela Hajzlerová, Zdeněk Diviš et Alena Nováková,

tiré de l’atteinte dans leur droit au respect des biens

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P.

C

OSTA

Greffière

Président