cererii nr. 43905/04
prezentată de Barbora HAŠKOVCOVÁ și Tereza VĚŘÍŠOVÁ
împotriva Republicii Cehe
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a cincea), pronunțând sentința pe 7 decembrie 2010 într-o cameră compusă din:
Peer Lorenzen,
președinte,
Renate Jaeger,
Karel Jungwiert,
Mark Villiger,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Zdravka Kalaydjieva,
Ganna Yudkivska,
judecători,
și Claudia Westerdiek,
grefierer de secțiune,
Ținând seama de cererea mai sus menționată introdusă pe 19 noiembrie 2004,
Ținând seama de decizia parțială din 25 august 2009,
Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de răspunsurile prezentate de reclamante,
După deliberare, pronunță hotărârea următoare:
Reclamantele, d-nele Barbora Haškovcová și Tereza Věříšová, sunt cetățene cehe, născute respectiv în 1975 și 1970 și rezidente la Praha. Au fost reprezentate în fața Curții de d-l J. Camrda, avocat la Benešov.
Guvernul ceh ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d-l V.A. Schorm.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În aplicarea legii nr. 87/1991 privind reabilitarea extrajudiciară ("legea nr. 87/1991"), reclamantele au primit fiecare, printr-un acord din 14 octombrie 1992, 1/16 dintr-o clădire situată la Praga. Restul de 14/16 au fost atribuite tatălui lor. Potrivit lor, nici o cerere concurență de restitutie nu a fost prezentată. După decesul tatălui lor, pe 9 octombrie 1993, fiecare dintre surori a moștenit o parte suplimentară de 7/16.
Printr-o hotărâre din 12 iulie 1994, care a devenit definitivă pe 1 noiembrie 1994, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a anulat condiția de reședință permanentă impusă cererilor de restitutie. Pe 30 octombrie 1995, unchiul reclamantelor (fratele decedatului) a introdus o acțiune pentru obținerea de 3/8 din părțile deținute de reclamante (3/16 fiecare), susținând că nu a putut prezenta cererea de restitutie înainte de 1 aprilie 1992 din motiv că reședința sa permanentă se afla în străinătate.
Prin hotărârea nr. 2/1997, adoptată pe 4 decembrie 1996 și devenită definitivă pe 15 ianuarie 1997, Curtea Constituțională a anulat partea din art. 5 § 5 din legea nr. 87/1991 care limitase la un an (de la data intrării în vigoare a legii în cauză) posibilitatea pentru o persoană cu drept la restitutie de a cere restitutia unui bun unei alte persoane cu drept care se restitusese deja bunul litigios.
Pe 24 septembrie 1997, tribunalul de prim-instanță din Praga 2 (obvodní soud) a respins cererea formulată de unchiul reclamantelor pe motiv că acestea nu se încadrau în categoriile prevăzute de legea privind reabilitarea extrajudiciară, persoanele obligate la restitutie fiind Statul, persoane juridice în cazurile expresamente prevăzute, și persoane fizice doar dacă se restitusesera imobile în mod ilegal.
Pe 26 februarie 1998, tribunalul municipal din Praga (městský soud), în apelul demandantului, a anulat sentința de prim-instanță, estimând că primii judecători făcuseră o aplicare eronată a dreptului, și a trimis cauza înapoi tribunalului de prim-instanță care, pe 15 ianuarie 1999, a respins din nou cererea de restitutie formulată de unchiul reclamantelor, pe motiv că acesta nu estabelisese că era o persoană cu drept în virtutea legii privind reabilitarea extrajudiciară.
Printr-o hotărâre din 21 iunie 1999, tribunalul municipal a confirmat decizia de respingere modificând totodată baza acesteia. A estimat că unchiul demonstrase suficient din punct de vedere juridic că putea invoca legea în cauză. A judecat totuși că reclamantele nu erau obligate să returneze bunul litigios din motiv că această obligație nu putea fi transmisă de tatăl lor. Considerând că această chestiune nu era suficient lămurită de jurisprudența națională, tribunalul a admis un recurs în casație privind interpretarea articolului 5 § 5 din legea nr. 87/1991 și chestiunea dacă obligația de a returna bunul, în sensul acestui articol, putea fi transmisă de persoana care primise bunul moșteniaselor sale.
Pe 11 octombrie 2000, Curtea Supremă (Nejvyšší soud), în recursul în casație (dovolání) al demandantului, a anulat hotărârea tribunalului municipal remarcând că obligația de a încheie un acord privind restitutia bunului, în sensul legii nr. 87/1991, era transmisă moșteniaselor.
Cauza a fost în consecință trimisă înapoi tribunalului municipal care, pe 28 noiembrie 2000, a anulat sentința tribunalului de prim-instanță din 15 ianuarie 1999, bazandu-se pe motivele hotărârii de casație cât și pe faptul că demandantul ar fi putut prezenta cererea de restitutie în termenele legale dacă condiția de reședință permanentă nu ar fi existat. A observat că faptul că demandantul prezentase cererea doar serviciului locuințelor din Praga (obvodní bytový podnik) și nu reclamantelor era fără efect asupra soluționării litigiului. Tribunalul s-a declarat incompetent să cunoască de fond al litigiului în starea prezentă și a ordonat un nou examen al fondului de către tribunalul de prim-instanță.
Urmare al ședinței din 28 noiembrie 2001, desfășurate în absența uneia dintre reclamante (potrivit spuselor lor, niciunul din ele nu era prezentă), care era scuzată, tribunalul de prim-instanță a acceptat cererea unchiului și a ordonat fiecărei reclamante să-i restituie 3/16 din imobilul în cauză. Interesele reclamantelor erau în continuare apărate de avocatul lor.
Persoanele în cauză au apelat această sentință, susținând că ședința s-a desfășurat în absența lor și că tribunalul le-a privat, zece ani după achiziție, prin cale succesorală și de bună credință, de bunuri de valoare considerabilă în care investiseră bani, și aceasta fără a ține seama de faptul că îl indemnizaseră pe demandant prin cale a unui acord privind parțile într-o altă succesiune. De altfel, estimau că hotărârea Curții Supreme fusese pronunțată în încălcarea principiului de protecție a proprietății și a celui de protecție a drepturilor dobândite de bună credință.
Pe 11 aprilie 2002, tribunalul municipal a confirmat sentința de prim-instanță, constatând că jurisdicția inferioară era legată de hotărârea Curții Supreme și că reclamantele trebuiau să returneze părțile litigioase unchiului lor deoarece tatăl lor ar fi fost obligat la o restitutie similară, demandantul fiind împiedicat de condiția de reședință permanentă să prezinte cererea la timp. Tribunalul a judecat că dreptul la un proces echitabil nu fusese încălcat din fapt absența reclamantelor, cum se cuvenea, scuzate, avocatul lor fiind prezent. A refuzat să țină seama de argumentul conform căruia unchiul fusese deja indemnitot prin cesionarea de părți într-o altă cauză succesorală, existența unui asemenea acord nefiind stabilit și cauza în cauză nefiind închisă. Argumentul reclamantelor conform căruia imobilul câștigase valoare datorită investițiilor lor nu a fost reținut, chestiunea unui eventual îmbogățire fără cauză trebuind să fie reglementată separat și nefiind în sfera legii nr. 87/1991.
Reclamantele au formulat un recurs în casație, în cadrul căruia au repetat argumentele invocate în fața jurisdicțiilor inferioare, în particular acelea privind dreptul la protecție a proprietății și drepturile dobândite de bună credință. Au insistat asupra faptului că la data decesului tatălui lor, condiția de reședință permanentă era în vigoare și că, prin urmare, obligația de a returna bunul nu putea fi născută din patrimoniul tatălui lor. Estimau că o asemenea obligație nu putea, a fortiori, fi transmisă moșteniaselor nici născută ulterior din propriul patrimoniu și că dreptul lor la protecție a proprietății fusese încălcat, la fel ca și principiul fundamental al oricărui stat de drept conform căruia modificările ordinii juridice nu putini avea niciodată efect retroactiv nefavorabil cetățenilor.
Pe 27 noiembrie 2003, Curtea Supremă a respins recursul constatând că din decizia curții de apel nu rezulta că aceasta examinase o chestiune juridică contrar dreptului material sau tratase o chestiune de importanță crucială care nu fusese încă rezolvată de practica judiciară a Curții Supreme.
Pe 20 mai 2004, Curtea Constituțională a respins recursul constituțional (ústavní stížnost) al reclamantelor pentru defect de fondament. Persoanele în cauză susțin că hotărârea le-a fost comunicată pe 27 mai 2004.
Pe 17 septembrie 2004, reclamantele au încheiat cu unchiul lor un contract prin care-i riscumpărau părțile din imobil în cauză, ceea ce a făcut obiectul unei înscrisuri în cadastru pe 28 decembrie 2004.
B.
Dreptul și practica internă relevantă
1.
Legea nr. 87/1991 privind reabilitarea extrajudiciară (cum era în vigoare înainte de 1 noiembrie 1994)
Conform articolului 3 § 1, avea dreptul să ceară restitutia bunurilor sale transferate Statului în cazurile prevăzute orice persoană fizică cetățeană a Republicii Federale Cehe și Slovace rezidentă permanent pe teritoriul acestui Stat. art. 3 § 4 prevedea că dacă persoana cu drept la restitutie fusese decedată înainte de expirarea termenului stabilit pentru a prezenta prețtenții, acestea erau transmise moșteniasului cu condiția ca acesta să îndeplinisca condițiile de naționalitate și reședință permanentă menționate.
Conform articolului 4, erau obligate la restitutie de bunuri confiscate: Statul și/sau orice persoană juridică care deținea aceste bunuri la data intrării în vigoare a legii. Conform § 2, era de asemenea obligată la restitutie a bunurilor în cauză orice persoană fizică care le-a achiziționat pentru Stat în mod ilegal sau derivând un beneficiu ilegal.
art. 5 § 2 stabilea un termen de șase luni de la data intrării în vigoare a legii (1 aprilie 1991) pentru persoana cu drept de a somma persoana obligată la restitutie să-și îndeplinisca obligația; dacă acest termen nu era respectat, prețtenții persoanei cu drept deveneau nule. Potrivit articolului 5 § 4, dacă persoana obligată la restitutie nu satisfacuse somaț, persoana cu drept putea deschide acțiune în fața tribunalului, în termenul de un an de la data intrării în vigoare a legii.
Potrivit articolului 5 § 5, dacă bunul fusese restituito, persoanele ale căror prețtenții prezentate în termenul stabilit de art. 5 § 2 nu fusesera satisfacute putea în fața tribunalului opune aceste prețtenții persoanelor care se restituisesera bunul în cauză, în termenul de un an de la data intrării în vigoare a legii.
art. 7 § 1 prevedea că persoana cu drept avea doar dreptul să-i fie restituit bunul în starea în care se afla la data notificării cererii scrise de restitutie persoanei obligate. Potrivit § 4, persoana care se restitui imobil apreciat al cărui valoare depășea prețul inițial de cumpărare era obligată să ramburseze persoanei deposedare diferența dintre cele două prețuri, determinată conform reglementării aplicabile la data intrării în vigoare a legii.
art. 13 § 1 prevedea în special că persoana cu drept nu putea fi indemnitota financiar decât când restitutia imobilului era imposibilă.
2.
Jurisprudența națională
a)
Hotărârea Curții Constituționale nr. 164/1994 din 12 iulie 1994 (devenită definitivă pe 1 noiembrie 1994)
1.
Prin această hotărâre, Curtea a suprimat condiția de reședință permanentă pe teritoriul Republicii Cehe pe care art. 3 §§ 1 și 4 din legea nr. 87/1991 o impunea cererilor de restitutie și care, potrivit acestei înalte jurisdicții, era în contradicție cu, în special, art. 1 din Protocolul nr. 1. Termenele prevăzute de art. 5 §§ 2 și 4 fiind scurse, a anulat partea acestor dispoziții care stabilea ca dies a quo ziua intrării în vigoare a legii în cauză; în consecință, persoanele în cauză putea prezenta prețtenții în termenul de șase luni sau un an, și anume până pe 1 mai sau pe 1 noiembrie 1995.
b)
Hotărârea Curții Constituționale nr. 2/1997 din 4 decembrie 1996 (devenită definitivă pe 15 ianuarie 1997)
2.
Prin această hotărâre, Curtea a suprimat termenul prevăzut de art. 5 § 5 din legea nr. 87/1991, constatând în special:
"Hotărârea (...) nr. 164/1994 nu tratează art. 5 § 5 din legea nr. 87/1991 (...). În consecință, persoanele cărora a recunoscut calitatea de persoane cu drept nu mai putea prezenta prețtenții conform articolului 5 § 5 din lege, fie în fața persoanelor obligate la restitutie în baza articolului 5 § 2, fie în fața tribunalului prin acțiune împotriva persoanelor care se restitusesera bunul în cauză (art. 5 § 5 din lege). (...)
Persoanele care au obținut restitutie (...) riscă să-și vadă prețtenții deja satisfacute puse în discuție. (...) decizia legislatorului de a le expune la un asemenea risc era justificată pentru că era în conformitate cu scopul legii, care era să atenueze efectele anumitor prejudicii, patrimoniale sau altele, comise între 1948 și 1989, și cu voința de a implementa principiul constituțional al egalității și de a permite tuturor persoanelor cu drept să-și vadă satisfacute prețtenții în măsura prevăzută de lege, chiar dacă unele dintre ele se restitusesera deja bunul în cauză.
(...) Datorită anulării părții litigioase a articolului 5 § 5 din legea nr. 87/1991, persoanele cu drept ale căror prețtenții nu au fost încă satisfacute obțin posibilitatea de a prezenta aceste prețtenții. (...)"
De la această hotărâre, art. 5 § 5 din legea nr. 87/1991 prevede că dacă bunul a fost restituit, persoanele ale căror prețtenții prezentate în termenul stabilit de art. 5 § 2 nu au fost satisfacute pot prezenta aceste prețtenții în fața tribunalului, deschizând acțiune împotriva persoanelor care se restitusesera bunul în cauză.
c)
Hotărârea Curții Supreme nr. 28 Cdo 281/2004 din 24 septembrie 2004
3.
În această hotărâre, jurisdicția supremă observat, printre altele:
"Este rezonabil justificat să se ceară ca persoanele cu drept la restitutie nou constituite, ca urmare a hotărârii Curții Constituționale nr. 2/1997, să-și facă valabile prețtenții în termenul de șase luni de la data în care hotărârea a devenit definitivă, și anume pe 15 ianuarie 1997, și să someze persoana căreia bunul fusese deja restituit, să-și îndeplinisca obligația de restitutie, cât și să introducă în termenul de un an acțiune în fața tribunalului. Ambele termene nu putini fi aplicate decât per analogiam deoarece art. 5 § 2 din lege [nr. 87/1991] prevede relația între o persoană cu drept la restitutie și o persoană obligată la restitutie (și nu o persoană deja satisfacută) și în § 5 al aceleiași dispoziții textul privind termenul era abolit."
d)
Hotărârea Curții Supreme nr. 28 Cdo 1876/2009 din 6 noiembrie 2009
4.
În această hotărâre, Curtea Supremă, în cadrul unei proceduri privind dreptul la compensare cu titlu de apreciere a imobilului restituit, constatată în special următoarele:
"(...) [E]ste crucial, în prezentul litigiu, faptul că pârâtul (la fel ca și parusanta), în sensul legilor de restitutie, avea doar dreptul să-i fie restituit partea în cauză din imobil în starea în care se afla la data notificării cererii scrise de restitutie persoanei obligate (art. 7 § 1 din legea nr. 87/1991). Cu toate acestea, dacă pârâtul a achiziționat cota sa de coproprietate din imobil atunci când se afla într-o stare mult mai bună decât ar fi fost dacă ar fi achiziționat-o în aceleași condiții ca și parusantele, valoarea patrimoniului său crescuse apoi comparativ cu ceea ce i se cuvenea cu drept. (...) Din cele de mai sus rezulta că pârâtul a dobândit un patrimoniu de valoare mai mare decât ceea ce i se cuvenea cu drept, datorită eforturilor depuse de parusante, al căror patrimoniu a fost ulterior redus. Deși nu există legătură directă între cheltuielile suportate de parusante și achiziția unei cote de coproprietate de valoare mai mare de pârât (pentru parusante, era de fapt, din punct de vedere tehnic, o investiție în propriul patrimoniu), trebuie concluzionat, în lumina principiului indicat mai sus, că pârâtul s-a îmbogățit pe seama parusantelor fără o cauză recunoscută de lege; mai precis, era vorba de o tranzacție bazată pe o cauză care a dispărut între timp (art. 451 §§ 1 și 2 din codul civil).
(...) Valoarea pe care parusantele au adăugat-o între timp imobilului se va traduce printr-un efect pozitiv pe patrimoniul pârâtului, deoarece va obține un beneficiu de valoare mai mare decât ceea ce i-ar fi revenit dacă ar fi achiziționat cota indivizibilă a imobilului mai devreme (înainte de renovare). Pe de altă parte, faptul că pârâtul indemnitează parusantele pentru cheltuielile legate de creșterea valorii bunurilor sale va fi perfect conform nu numai principiului echității, ci și principiului dreptului privat conform căruia nimeni nu poate să se îmbogățească pe seama altuia. (...)"
Reclamantele se plâng că au trebuit să suporte o povară excesivă din fapt că au fost lipsite de un bun achiziționat cu bună credință fără a fi indemnitote în mod adecvat, ceea ce a constituit o încălcare a drepturilor lor de proprietate în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Reclamantele susțin încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, care se citește după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care statele îl au de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."
Reclamantele susțin că, din cauza unei culpe atribuibile Statului și fără a fi indemnitote, au fost lipsite de partea lor din imobil în timp ce o achiziționaseră cu bună credință și în conformitate cu legea, și că investiseră sume importante de bani în aceasta. Culpa Statului ar rezida în adoptarea unei legi care conținea o condiție discriminatorie de reședință permanentă, mai târziu anulată de Curtea Constituțională cu efect retroactiv. Estimează că, penalizandu-le, Statul s-ar fi complet descopertat de responsabilitate, deoarece consecințele conduitei sale culpabile ar fi integral suportate de ele. Subliniază că legiuitorului nu a luat nicio măsură legislativă proprie pentru a remedia această situație în ciuda sugestiei făcute în hotărârea din 4 decembrie 1996 (nr. 2/1997), în care Curtea Constituțională observase în special că legiuitorului i incumba să permită reglementarea situațiilor rezultate din faptul că bunurile în cauză fuseseră între timp restituito altor persoane.
Estimează că dacă ingerința în dreptul lor de proprietate era bazată pe lege, al cărei scop poate fi considerat un scop de interes general, același lucru nu este valabil pentru proporționalitatea ingerinței, ținând seama că privarea de proprietate suferită nu a dat naștere niciunei indemniții. Subliniază că pierderea bunurilor fără compensare adecvată a pus pe ele o povară disproporționată.
Guvernul estimează mai întâi că reclamantele nu au epuizat căile de atac interne care puteau opune unchiului lor dreptul la indemniții cu titlu de apreciere a imobilului restituit acestuia.
Cu privire la fond, Guvernul admite că a existat o ingerință în sensul primei propoziții din primul alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1, rezultând din legea nr. 87/1991. Această ingerință urmărea un scop legitim, și anume atenuarea efectelor prejudiciilor patrimoniale cauzate sub regimul comunist și introducerea unui principiu de egalitate a celor doi grupuri de persoane cu drept la restitutie.
Potrivit Guvernului, ingerința era proporțională cu scopul urmărit. Într-adevăr, în procesul complex de reparare a injusticiilor comise de un regim totalitar, obiectivul nu era doar restituit bunuri persoanelor cărora le fuseseră arbitrar confiscate în trecut, dar și să restaureze justiția. În cazul în cauză, bunul litigios pe care reclamantele l-au primit de la tatăl lor și au fost constrânse să-l restituie unchiului lor, fusese achiziționat gratuit de tatăl lor la fel ca și de ele. De altfel, era un bun care nu le-ar fi trebuit niciodată să le fie restituit dacă legiuitorului ar fi acționat de la început în conformitate cu ordinea constituțională. Curtea Constituțională a remediat defectul legiuitorului și anulat condiția de reședință permanentă. Era în conformitate cu legislația ca unchiul reclamantelor să poată cere restitutia părții din imobil care-i revine, așa cum putuse face fratele său, tatăl reclamantelor. Ar fi fost nepotrivit să se acorde persoanelor inițial lipsite de restitutie o indemniție prelevată din fondurile publice, pentru a fi lăsat proprietatea bunurilor litigioase la persoane aflate într-o situație comparabilă cu cea a reclamantelor.
În primul rând, Curtea apreciază inutil să examineze teza Guvernului conform căreia motivul ar fi inadmisibil pentru neepuizare a căilor de atac interne în sensul articolului 35 § 1 al Convenției, în măsura în care este oricum inadmisibil din motivele următoare.
Observă apoi că situația creată prin amendamentul legii nr. 87/1991 și prin hotărârea din 11 aprilie 2002 a avut ca efect lipsa reclamantelor de beneficiul succesiunii lor, în timp ce părțile din imobil în cauză li se restitusesera pe baza acordului din 14 octombrie 1992 stabilind dreptul de proprietate al tatălui lor în conformitate cu legea. După această hotărâre, reclamantele trebuiau fiecare să restituie 3/16 din bunul lor unchiului și nu mai aveau posibilitatea să-l dispună. Curtea constată că această situație a avut ca efect lipsa lor de proprietate, în sensul primei fraze din primul alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Cu toate acestea, invocând cauza Šimonová c. Republica Cehă (nr. 73516/01, 18 iulie 2006), Curtea apreciază că, ținând seama că legea reabilitării nu era destinată decât să "atenueze anumite prejudicii" comise în trecut (a se vedea Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (hotărâre) [GC], nr. 39794/98, CEDO 2002-VII; Polačkova și Polačkova c. Republica Cehă (hotărâre) [GC], nr. 38645/97, 10 iulie 2002) și în măsura în care reclamantele păstraseră jumătate din bunurile litigioase, soluția adoptată de autoritățile naționale pare bine-întemeiată Curții pentru că satisface, potrivit acesteia, cerința de proporționalitate.
Este adevărat că, spre deosebire de situația din cauza Šimonová, în care legea nr. 229/1991 privind terenurile stabilise persoanelor nou cu drept un termen strict de șase luni pentru a prezenta prețtenții, niciun termen nu a fost stabilit de legiuitor după intervenția Curții Constituționale, ceea ce ar fi putut pune persoanele care se restitusesera deja bunuri într-o incertitudine permanentă cu privire la necesitatea eventualității de a împărți aceste bunuri cu alte persoane cu drept în baza acestei hotărâri a Curții Constituționale. Cu toate acestea, reclamantele prezente nu se aflau într-o asemenea situație de ambiguitate deoarece unchiul a prezentat prețtenții câteva luni după ce hotărârea Curții Constituționale care abrogase condiția de reședința permanență a devenit definitivă.
În aceste condiții, și ținând seama de marja de apreciere de care dispun Statele contractante în materia aceasta, Curtea concluzionează că Statul pârât nu a eșuat în ținerea unui "echilibru drept" între interesele reclamantelor și interesul general al comunității.
Rezultă că acest motiv trebuie respins pentru defect manifest de fundament, în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
restul cererii inadmisibil.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefierer
Președinte
de la requête n
o
43905/04
présentée par Barbora HAŠKOVCOVÁ et Tereza VĚŘÍŠOVÁ
contre la République tchèque
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 7 décembre 2010 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Renate Jaeger,
Karel Jungwiert,
Mark Villiger,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Zdravka Kalaydjieva,
Ganna Yudkivska,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 19 novembre 2004,
Vu la décision partielle du 25 août 2009,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérantes,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérantes, M
mes
Barbora Haškovcová et Tereza Věříšová, sont des ressortissantes tchèques, nées respectivement en 1975 et 1970 et résidant à
Praha. Elles ont été représentées devant la Cour par M
e
Le gouvernement tchèque («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. V.A. Schorm.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En application de la loi n
o
87/1991 sur les réhabilitations extrajudiciaires («
la loi n
o
87/1991 »), les requérantes reçurent chacune, par un accord du 14 octobre 1992, 1/16 d’un immeuble sis à Prague. Les 14/16 restants furent attribués à leur père. Selon elles, aucune demande en restitution concurrente ne fut présentée. A la suite du décès de leur père, le 9 octobre 1993, chacune des sœurs hérita d’une part supplémentaire de 7/16.
Par un arrêt du 12 juillet 1994, qui est devenu définitif le 1
er
novembre
1994, la Cour constitutionnelle (
Ústavní soud
) annula la condition de résidence permanente imposée aux demandeurs en restitution. Le 30 octobre 1995, l’oncle des requérantes (frère du défunt) introduisit alors une action visant à l’obtention de 3/8 des parts détenues par les requérantes (3/16 chacune), alléguant qu’il n’avait pas été en mesure de présenter sa demande en restitution avant le 1
er
avril 1992 du fait que sa résidence permanente se trouvait à l’étranger.
Par l’arrêt n
o
2/1997, adopté le 4 décembre 1996 et devenu définitif le 15
janvier 1997, la Cour constitutionnelle annula la partie de l’article 5 § 5 de la loi n
o
87/1991 qui enfermait dans un délai de un an (à compter de l’entrée en vigueur de ladite loi) la possibilité pour une personne habilitée de revendiquer la restitution d’un bien auprès d’une autre personne habilitée qui s’était déjà vu restituer le bien litigieux.
Le 24 septembre 1997, le tribunal d’arrondissement de Prague 2 (
obvodní soud
) rejeta la demande formée par l’oncle des requérantes au motif que celles-ci n’entraient pas dans les catégories visées par la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires, les personnes tenues à restitution étant l’Etat, les personnes morales dans les cas expressément prévus, et les personnes physiques uniquement si elles s’étaient vu restituer des immeubles de manière illégale.
Le 26 février 1998, le tribunal municipal de Prague (
městský soud
), sur l’appel du demandeur, annula le jugement de première instance, estimant que les premiers juges avaient fait une application erronée du droit, et renvoya l’affaire devant le tribunal d’arrondissement qui, le 15 janvier 1999, rejeta à nouveau la demande de restitution formée par l’oncle des requérantes, au motif qu’il n’avait pas établi qu’il était un ayant droit en vertu de la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires.
Par un arrêt du 21 juin 1999, le tribunal municipal confirma la décision de rejet tout en infirmant son fondement. Il estima que l’oncle avait établi à
suffisance de droit qu’il pouvait se prévaloir de la loi en question. Il jugea néanmoins que les requérantes n’étaient pas tenues de remettre le bien litigieux car cette obligation ne pouvait leur avoir été transmise par leur père. Considérant que cette question n’était pas suffisamment élucidée par la jurisprudence nationale, le tribunal admit un pourvoi en cassation portant sur l’interprétation de l’article 5 § 5 de la loi n
o
87/1991 et sur la question de savoir si l’obligation de remettre le bien, au sens de cet article, pouvait être transmise de la personne ayant reçu le bien à ses héritiers.
Le 11 octobre 2000, la Cour suprême (
Nejvyšší soud
), sur le pourvoi en cassation (
dovolání
) du demandeur, annula l’arrêt du tribunal municipal en relevant que l’obligation de conclure un accord sur la restitution du bien, au sens de la loi n
o
87/1991, était transmise aux héritières.
L’affaire fut en conséquence renvoyée devant le tribunal municipal qui, le 28
novembre 2000, annula le jugement du tribunal d’arrondissement du 15
janvier 1999, se fondant sur la motivation de l’arrêt de cassation ainsi que sur le fait que le demandeur aurait été en mesure de présenter sa demande en restitution dans les délais légaux si la condition de résidence permanente n’avait pas existé. Il observa que le fait que le demandeur ait présenté sa demande uniquement au service du logement de Prague (
obvodní bytový podnik
) et non aux requérantes était sans effet sur le règlement du litige. Le tribunal s’estima incompétent pour connaître du fond du litige en l’état et ordonna un nouvel examen au fond par le tribunal d’arrondissement.
A la suite de l’audience du 28 novembre 2001, tenue en l’absence de l’une des requérantes (selon leurs dires, aucune des deux n’était présente), qui était excusée, le tribunal d’arrondissement accueillit la demande de l’oncle et ordonna à chacune des requérantes de lui remettre 3/16 de l’immeuble en question. Les intérêts des requérantes étaient toujours défendus par leur avocat.
Les intéressées interjetèrent appel de ce jugement, alléguant que l’audience s’était déroulée en leur absence et que le tribunal les avait privées, dix ans après l’acquisition, par voie de succession et de bonne foi, de biens d’une valeur considérable dans lesquels elles avaient investi leur argent, ce sans tenir compte du fait qu’elles avaient indemnisé le demandeur au moyen des parts qu’elles lui avaient laissées dans une autre succession. En outre, elles estimaient que l’arrêt de la Cour suprême avait été pris en violation du principe de protection de la propriété et de celui de la protection des droits acquis de bonne foi.
Le 11 avril 2002, le tribunal municipal confirma le jugement de première instance, constatant que la juridiction inférieure était liée par l’arrêt de la Cour suprême et que les requérantes devaient rendre les parts litigieuses à
leur oncle dès lors que leur père aurait été tenu à pareille restitution, le demandeur ayant été empêché par la condition de résidence permanente de présenter sa demande en temps utile. Le tribunal jugea que le droit à un procès équitable n’avait pas été violé du fait de l’absence des requérantes, dûment excusées, leur avocat ayant été présent. Il refusa de tenir compte de l’argument selon lequel l’oncle avait déjà été indemnisé par la cession de parts dans une autre affaire successorale, l’existence d’un tel accord n’étant pas établie et l’affaire en question n’étant pas close. Le moyen des requérantes consistant à dire que l’immeuble avait pris de la valeur grâce à
leurs investissements ne fut pas retenu, la question d’un éventuel enrichissement sans cause devant être réglée séparément et ne relevant pas de la loi n
o
87/1991.
Les requérantes formèrent un pourvoi en cassation, dans le cadre duquel elles répétèrent les arguments invoqués devant les juridictions inférieures, en particulier ceux concernant le droit à la protection de la propriété et les droits acquis de bonne foi. Elles insistèrent sur le fait qu’au moment du décès de leur père, la condition de résidence permanente était en vigueur et que, par conséquent, l’obligation de remettre la chose ne pouvait être née du patrimoine de leur père. Elles estimaient qu’une telle obligation n’avait pu,
a fortiori
, être transmise aux héritières ni naître ultérieurement de leur propre patrimoine et que leur droit à la protection de la propriété avait été violé, de même que le principe fondamental de tout Etat de droit voulant que les modifications de l’ordre juridique ne puissent jamais avoir d’effet rétroactif défavorable aux citoyens.
Le 27 novembre 2003, la Cour suprême rejeta le pourvoi constatant qu’il ne ressortait pas de la décision de la cour d’appel que cette dernière aurait examiné une question juridique contrairement au droit matériel ou aurait traité une question d’importance cruciale qui n’avait encore pas été résolu par la pratique judiciaire de la Cour suprême.
Le 20 mai 2004, la Cour constitutionnelle rejeta le recours constitutionnel (
ústavní stížnost
) des requérantes pour défaut de fondement. Les intéressées affirment que l’arrêt leur fut notifié le 27 mai 2004.
Le 17 septembre 2004, les requérantes conclurent avec leur oncle un contrat par lequel elles lui rachetaient les parts d’immeuble en question, ce qui fit l’objet d’une inscription au cadastre le 28
décembre 2004.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
La loi n
o
87/1991 sur les réhabilitations extrajudiciaires (telle
qu’en vigueur avant le 1
er
novembre 1994)
Aux termes de l’article 3 § 1, était habilitée à demander la restitution de ses biens transférés à l’Etat dans les cas prévus toute personne physique ressortissante de la République fédérative tchèque et slovaque résidant de façon permanente sur le territoire de cet Etat. L’article 3 § 4 disposait que si la personne habilitée à demander une restitution était décédée avant l’expiration du délai imparti pour soumettre ses prétentions, celles-ci étaient transmises à son héritier à condition qu’il remplît les conditions de nationalité et de résidence permanente mentionnées.
Selon l’article 4, étaient tenus de restituer les biens confisqués
: l’Etat et/ou toute personne morale qui détenait ces biens à la date de l’entrée en vigueur de la loi. Selon le paragraphe 2, était également tenue de restituer les biens concernés toute personne physique qui les avait acquis pour l’Etat de façon illégale ou en en tirant un bénéfice illégal.
L’article 5 § 2 impartissait à la personne habilitée un délai de six mois à
compter de l’entrée en vigueur de la loi (1
er
avril 1991) pour sommer la personne tenue à restitution de s’acquitter de cette obligation
; si ce délai n’était pas respecté, les prétentions de la personne habilitée devenaient caduques. Selon l’article 5 § 4, si la personne tenue à restitution n’avait pas satisfait à cette sommation, la personne habilitée pouvait faire valoir ses prétentions auprès d’un tribunal, ce dans le délai de un an à compter de l’entrée en vigueur de la loi.
Selon l’article 5 § 5, si le bien avait fait l’objet d’une restitution, les personnes dont les prétentions présentées dans le délai fixé par l’article 5
§
2 n’avaient pas été satisfaites pouvaient devant le tribunal opposer ces prétentions aux personnes qui s’étaient vu restituer le bien concerné, ce dans le délai de un an à compter de l’entrée en vigueur de la loi.
L’article 7 § 1 disposait que la personne habilitée avait simplement un droit à se voir restituer le bien dans l’état où il se trouvait au jour de la notification de la demande écrite de restitution à la personne obligée. Selon le paragraphe 4, la personne qui se voyait restituer un immeuble valorisé dont la valeur dépassait le prix d’achat initial était tenue de rembourser à la personne dépossédée la différence entre les deux prix, déterminée selon la réglementation applicable au moment de l’entrée en vigueur de la loi.
L’article 13 § 1 prévoyait notamment que la personne habilitée ne pouvait être dédommagée financièrement que lorsque la restitution du bien immobilier était impossible.
2.
La jurisprudence nationale
a)
L’arrêt de la Cour constitutionnelle n
o
164/1994 du 12 juillet 1994 (devenu définitif le 1
er
novembre 1994)
1.
Par cet arrêt, la cour a supprimé la condition de résidence permanente sur le territoire de la République tchèque que l’article 3 §§ 1 et 4 de la loi n
o
87/1991 imposait aux demandeurs en restitution et qui, selon la haute juridiction, était en contradiction avec, notamment, l’article 1 du Protocole
n
o
1.Les délais prévus à l’article 5 §§ 2 et 4 étant écoulés, elle a
annulé la partie de ces dispositions qui fixait comme
dies a quo
le jour de l’entrée en vigueur de la loi en question
; en conséquence, les personnes concernées pouvaient soumettre leurs prétentions dans le délai de six mois ou un an, c’est-à-dire jusqu’au 1
er
mai ou au 1
er
novembre 1995.
b)
L’arrêt de la Cour constitutionnelle n
o
2/1997 du 4 décembre 1996 (devenu définitif le 15 janvier 1997)
2.
Par cet arrêt, la cour a supprimé le délai prévu à l’article 5
o
87/1991, constatant notamment
:
«
L’arrêt (...) n
o
164/1994 ne traite pas l’article 5 § 5 de la loi n
o
87/1991 (...). En conséquence, les personnes auxquelles il a reconnu la qualité de personnes habilitées ne peuvent plus soumettre leurs prétentions selon l’article 5 § 5 de la loi, que ce soit auprès des personnes tenues à restitution en vertu de l’article 5 § 2, ou auprès du tribunal par une action contre les personnes qui se sont vu restituer le bien en question (article 5 § 5 de la loi). (...)
Les personnes ayant obtenu une restitution (...) risquent de voir remettre en question leurs prétentions déjà satisfaites. (...) la décision du législateur de les exposer à un tel risque était justifiée car conforme au but de la loi, qui était d’atténuer les effets de certaines atteintes, patrimoniales ou autres, commises entre 1948 et 1989, ainsi qu’à la volonté de mettre en œuvre le principe constitutionnel de l’égalité et de permettre à toutes les personnes habilitées de voir satisfaire leurs prétentions dans la mesure prévue par la loi, même si certaines d’entre elles s’étaient déjà vu restituer le bien en question.
(...) Du fait de l’annulation de la partie litigieuse de l’article 5 § 5 de la loi n
o
87/1991, les personnes habilitées dont les prétentions n’ont pas encore été satisfaites obtiennent la possibilité de soumettre ces prétentions. (...)
».
Depuis cet arrêt, l’article 5 § 5 de la loi sur n
o
87/1991 dispose que si le bien a fait l’objet d’une restitution, les personnes dont les prétentions soumises dans le délai fixé par l’article 5
2.n’ont pas été satisfaites peuvent présenter ces prétentions auprès d’un tribunal, en engageant une action contre les personnes qui se sont vu restituer le bien concerné.
c)
L’arrêt de la Cour suprême no 28 Cdo 281/2004 du 24 septembre 2004
3.
Dans cet arrêt, la juridiction suprême a relevé, entre autres
:
«
Il est raisonnablement justifié de demander à ce que les personnes habilitées à
demander la restitution nouvellement constituées, suite à l’arrêt de la Cour constitutionnelle n
o
2/1997, fassent valoir ses prétentions dans le délai de six mois à
compter de la date à laquelle cet arrêt devenu définitif, à savoir le 15 janvier 1997, et somment la personne à laquelle le bien avait déjà été restitué, de s’acquitter de l’obligation
de restituer, ainsi qu’introduire dans le délai d’un an une action devant le tribunal. Les deux délais ne puissent être appliqués que
per analogiam
car l’article 5
§
2 de la loi [n
o
87/1991] prévoit la relation entre une personne habilitée à demander la restitution et une personne tenue à restituer (et non pas une personne déjà satisfaite) et dans le paragraphe 5 de la même disposition le texte relatif au délai était aboli.
d)
L’arrêt de la Cour suprême no 28 Cdo 1876/2009 du 6 novembre 2009
4.
Dans cet arrêt, la Cour suprême, dans le cadre d’une procédure relative au droit à compensation au titre de la valorisation d’un immeuble restitué, a constaté notamment ce qui suit
:
« (...)[E]st crucial, dans le présent litige, le fait que le défendeur (de même que la demanderesse), au sens des lois de restitution, avait simplement un droit à se voir restituer la partie concernée de l’immeuble dans l’état où celui-ci se trouvait au jour de la notification de la demande écrite de restitution à la personne obligée (article 7
§
1 de la loi n
o
87/1991). En revanche, si le défendeur a acquis sa part de copropriété de l’immeuble alors qu’elle se trouvait dans un état bien meilleur que cela n’aurait été le cas s’il l’avait acquise aux mêmes conditions que les demandeurs, la valeur de son patrimoine s’est alors trouvée augmentée par rapport à ce qui lui revient à bon droit.
(...) Il appert de ce qui précède que le défendeur a obtenu un patrimoine d’une valeur supérieure à ce qui lui revient à bon droit, ce grâce aux efforts déployés par les demandeurs, dont le patrimoine a par la suite été amputé. Bien qu’il n’y ait pas de lien direct entre les dépenses engagées par les demandeurs et l’acquisition d’une part de copropriété de valeur supérieure par le défendeur (pour les demandeurs, il s’agissait en effet, techniquement parlant, d’un investissement dans leur propre patrimoine), force est de conclure, à la lumière du principe indiqué ci
‑
dessus, que le défendeur s’est enrichi aux dépens des demandeurs sans qu’il y ait eu à cela de cause reconnue par la loi ; plus précisément, il s’agissait d’une transaction fondée sur une cause entre-temps disparue (article 451 §§ 1 et 2 du code civil).
(...) La valeur que les demandeurs ont entre-temps ajoutée à l’immeuble se traduira par un effet positif sur le patrimoine du défendeur en ce qu’il obtiendra un bénéfice de valeur supérieure à ce qui lui serait revenu s’il avait acquis la partie indivise de l’immeuble plus tôt (avant la rénovation). D’un autre côté, le fait que le défendeur indemnise les demandeurs des coûts liés à l’accroissement de la valeur de ses biens sera parfaitement conforme non seulement au principe d’équité mais aussi au principe du droit privé selon lequel nul ne peut s’enrichir aux dépens d’autrui. (...) »
Les requérantes se plaignent d’avoir eu à supporter une charge excessive du fait qu’elles ont été privées d’un bien acquis de bonne foi sans avoir été indemnisées de façon adéquate, ce qui a constitué une violation de leurs droits de propriété au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1.
Les requérantes allèguent la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 qui se lit comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Les requérantes soutiennent que, en raison d’une faute imputable à l’Etat et sans avoir été indemnisées, elles ont été privées de leur partie de l’immeuble alors qu’elles l’avaient acquise de bonne foi et conformément à
la loi, et qu’elles y avaient investi d’importantes sommes d’argent. La faute de l’Etat résiderait dans l’adoption d’une loi contenant une condition discriminatoire de résidence permanente, plus tard annulée par la Cour constitutionnelle avec effet rétroactif. Elles estiment que, en les pénalisant, l’Etat se serait complètement déresponsabilisé dès lors que les conséquences de sa conduite fautive seraient entièrement supportées par elles. Elles soulignent que le législateur n’a pris aucune mesure législative propre à
remédier à cette situation en dépit de la suggestion faite dans l’arrêt du 4
décembre 1996 (n
o
2/1997), dans lequel la Cour constitutionnelle avait relevé notamment
qu’il incombait au législateur de permettre le règlement des situations résultant du fait que les biens concernés ont entre-temps été restitués à d’autres personnes.
Elles estiment que si l’ingérence dans leur droit de propriété était fondée sur la loi, dont le but peut être considéré comme un but d’intérêt général, il en va autrement de la proportionnalité de l’ingérence, vu que la privation de propriété subie n’a donné lieu à aucune indemnisation. Elles soulignent que la perte de ses biens sans compensation adéquate a fait peser sur elles une charge disproportionnée.
Le Gouvernement estime tout d’abord que les requérantes n’ont pas épuisé les voies de recours internes ayant pu opposer à leur oncle leur droit à des indemnités au titre de la valorisation de l’immeuble restitué à celui-ci.
Quant au fond, le Gouvernement admet qu’il y a eu une ingérence au sens de la première phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole
n
o
1, résultant de la loi n
o
87/1991. Cette ingérence poursuivait un but légitime, à
savoir atténuer les effets des préjudices patrimoniaux causés sous le régime communiste et introduire un principe d’égalité des deux groupes des personnes habilitées à demander une restitution.
Selon le Gouvernement, l’ingérence était proportionnée au but poursuivi. En effet, dans le processus complexe de réparation des injustices commises par un régime totalitaire, l’objectif n’était que restituer des biens aux personnes auxquelles ils avaient été arbitrairement confisqués par le passé, mais aussi de restaurer la justice. En l’espèce, le bien litigieux que les requérantes avait reçu de leur père et ont été contraintes de restituer à leur oncle, avait été acquis gratuitement par leur père tout comme par elles. Il s’agissait en outre d’un bien qui n’aurait jamais eu à leur être restitué si le législateur avait agi dès le départ en conformité avec l’ordre constitutionnel. La Cour constitutionnelle a remédié à la défaillance du législateur et annulé la condition de résidence permanente. Il était conforme à la législation que l’oncle des requérantes pouvait demander la restitution de la part de l’immeuble lui revenant, comme avait pu le faire son frère, le père des requérantes. Il aurait été inapproprié d’allouer aux personnes initialement privées de restitution une indemnité à prélever sur les fonds publics, pour avoir laissé la propriété de biens litigieux à des personnes se trouvant dans une situation comparable à celle des requérantes.
En premier lieu, la Cour juge inutile d’examiner la thèse du Gouvernement selon laquelle le grief serait irrecevable pour défaut d’épuisement des voies de recours internes au sens de l’article 35
§
1 de la Convention, dans la mesure où il est en tout état de cause
irrecevable pour les raisons suivantes.
Elle relève ensuite que la situation créée par l’amendement de la loi n
o
87/1991 et par l’arrêt du 11 avril 2002 a eu pour effet de priver les requérantes du bénéfice de leur succession, alors que leurs parts dans l’immeuble en question leur avaient été restituées sur la base de l’accord du 14 octobre 1992 établissant le droit de propriété de leur père conformément à la loi. A la suite dudit arrêt, les requérantes ont dû remettre chacune 3/16 de leur bien à leur oncle et n’ont plus eu la faculté d’en disposer. La Cour constate que cette situation a eu pour effet de les priver de leur propriété, au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n
o
1.
Toutefois, faisant référence à l’affaire
Šimonová c. République tchèque
(n
o
73516/01, 18 juillet 2006), la Cour estime que vu que la loi sur les réhabilitations n’était destinée qu’à
«
atténuer certains torts
» commis par le passé (voir
Gratzinger et Gratzingerova c. République tchèque
(déc.) [GC], n
o
;
Polačkova et Polačkova c.
République tchèque
(déc.) [GC], n
o
38645/97, 10 juillet 2002) et dans la mesure où les requérantes ont gardé la moitié des biens litigieux, la solution entreprise par les autorités nationales paraît bien fondée à la Cour car elle satisfait, selon elle, à l’exigence de proportionnalité.
Il est vrai qu’à la différance de la situation dans l’affaire
Šimonová
, dans laquelle la loi n
o
229/1991 sur les terres fixait aux personnes nouvellement habilitées un délai strict de six mois pour soumettre leurs prétentions, aucun délai n’a pas été fixé par le législateur après l’intervention de la Cour constitutionnelle, ce qu’il aurait pu mettre les personnes qui se sont déjà vu restituer des biens dans une incertitude permanente quant à la nécessité éventuelle de partager ces biens avec d’autre personnes habilitées en vertu dudit arrêt de la Cour constitutionnelle. Toutefois, les présentes requérantes ne se trouvaient pas dans une telle situation d’ambigüité vu que leur oncle a
soumis ses prétentions quelques mois après que l’arrêt de la Cour constitutionnelle qui avait abrogé la condition de résidence permanente est devenu définitif.
Dans ces conditions, et compte tenu de la marge d’appréciation dont disposent en la matière les Etats contractants, la Cour conclut que l’Etat défendeur n’a pas manqué de ménager un «
juste équilibre
» entre les intérêts des requérantes et l’intérêt général de la communauté.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président