AFFAIRE PALASKA c. GRECE

SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL PALASKA c. GRECIA (solicitarea nr. 8694/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 mai 2004 DEFINITIVF 10/11/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă În cazul Rozakis mis Tulkens Botoutarova dnii Kovler Zagrebelsky, hagiyev, judecători și al dlui Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 29 aprilie 2004, renunțat la hotărâre, adoptat la această dată a procedurii A la originea cauzei se află o cerere (n 8694/02) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Reveka'ska ( reclamanta a sesizat Curtea la data de 22 noiembrie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor de la Delegații agentului său, dl V. Kyriazopoulos, sunt reprezentați în fața Consiliului Juridic de la ë , și dl I. Bakopoulos, auditor la Consiliul Juridic al statului. La 28 ianuarie 2003, prima secțiune a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (3), aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAȚĂ reclamanta rezidă în Atena. La 15 mai 1985, reclamanta a luat în considerare în mod direct Organizația de Securitate Socială ( La 25 iunie 1987, reclamanta a formulat o opoziție împotriva acestei decizii. La 15 octombrie 1987, opoziția sa a fost respinsă pentru întârziere. La 3 februarie 1988, recurenta a înaintat instanța administrativă în fața unei acțiuni împotriva respingerii opoziției sale. La 18 octombrie 1988, instanța a respins acțiunea sa (Decizia nr. 15719/1988). La 29 ianuarie 1990, reclamanta s-a ocupat de casare. La 11 octombrie 1999, Consiliul (Consiliul) a atacat decizia atacată și a trimis cauza Tribunalului Administrativ (hotărârea nr. 3109/1999). 10. La 28 februarie 2001, Tribunalul a admis recursul recurentei, a considerat că opoziția sa nu era întârziată și a anulat decizia din 15 octombrie 1987 (Decizia nr. 1403/2001). La 19 iulie 2001, la data de 31 decembrie 2002, Curtea Administrativă de Apel a confirmat decizia atacată (hotărârea nr. 5711/2002). În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 13. Invocând art. 6 alineatul (1), art. 8 și art. 17 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de durata procedurii. Curtea va examina ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 14. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 3 februarie 1988 și se încheie la 31 decembrie 2002. Prin urmare, a durat 14 ani, 10 luni și 28 de zile. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea arată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 16. Guvernul concluzionează că procedura a fost efectuată într-un termen rezonabil. 17. Recurenta susține că cauza sa a avut o durată excesivă de timp. 18. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentei și cel al autorităților competente, precum și de sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 19. Pe de altă parte, numai încetinitorii imputabili autorităților judiciare competente pot determina o depășire a termenului rezonabil care contravine Convenției. Chiar și în sistemele juridice care consacră principiul derulării procesului de către părți, atitudinea celor interesați nu scutește judecătorii de a asigura celeritatea dorită de art. 6 alin. (1) (Varipati c. Grecia), 38459/97, § 26, 26 octombrie 1999). 20. În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea constată că reclamanta a manifestat, în general, diligență în desfășurarea cauzei. Se impune atunci să se constate că, în ceea ce privește o perioadă mai mare de paisprezece ani și zece luni, întârzierea procedurii rezultă în principal din comportamentul autorităților și al instanțelor sesizate. 21. Curtea arată că durata procedurii ar putea fi explicată din punct de vedere tehnic prin intervenție de mai multe grade de instanță. Cu toate acestea, ea reamintește că art. 6 alineatul (1) din Convenție obligă statele contractante să-și organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele și instanțele lor să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale (a se vedea, printre multe altele, Duclos c. Franța , Hotărârea din 17 decembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-VI, p. 2181, § 55) și, în special, garantarea dreptului fiecăruia de a obține o decizie definitivă într-un termen rezonabil (Frydlender c. Franța, citată anterior, § 45). Prin urmare, Curtea nu poate să ia în considerare în mod rezonabil durata globală care a trecut în speță. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 23. În formularul cererii sale, recurenta solicitase suma de 300 000 EUR fără a prezenta nicio justificare. În schimb, Comisia nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în observațiile sale scrise privind fondul cauzei, deși, în scrisorile adresate Consiliului la 31 ianuarie și 29 aprilie 2003, atenția sa a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul Curții, care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție trebuie prezentată în observațiile scrise privind fondul. Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns, în termenele stabilite, la scrisorile menționate anterior, Curtea apreciază că nu are loc nici o plată în temeiul articolului 41 din Convenție ( Willekens c. Belgia, nr. 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003 Konstantopoulos AE și alții c. Grecia, nr. 58634/00, § 35, 10 iulie 2003 Interoliva ABEE c. Grecia, nr. 58642/00, § 35, 10 iulie 2003 LITHEITIS c. Grecia , n 62771/00 , § 34, 5 februarie 2004). PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L.UNANIMITATE, Declara cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Respinge cererea de satisfacție echitabilă. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 19 mai 2004 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Peer Lorenzen Prezier

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE PALASKA c. GRÈCE

(Requête n

o

8694/02)

ARRÊT

STRASBOURG

19 mai 2004

DÉFINITIF

10/11/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme

.

En l’affaire Palaska c. Grèce

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

P.

Lorenzen

,

président

,

C.L.

Rozakis

,

M

mes

F.

Tulkens

,

S.

Botoucharova

,

MM.

A.

Kovler

V.

Zagrebelsky,

K.

Hajiyev,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 29 avril 2004,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

8694/02) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M

me

Reveka Palaska («

la requérante

»), a saisi la Cour le 22 novembre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La requérante est représentée par M

e

P. Miliarakis, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, M. V. Kyriazopoulos, assesseur auprès du Conseil Juridique de l’Etat, et M. I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil Juridique de l’Etat.

3.

Le 28 janvier 2003, la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

EN FAIT

4.

La requérante réside à Athènes.

5.

Le 15 mai 1985, la requérante saisit l’Organisme de Sécurité Sociale (Ίδρυμα Κοινωνικών Ασφαλίσεων, ci-après «

IKA

») d’Athènes d’une demande tendant à obtenir une pension suite au décès de son fils. Sa demande fut rejetée le 18 octobre 1985.

6.

Le 25 juin 1987, la requérante forma une opposition contre cette décision. Le 15 octobre 1987, son opposition fut rejetée pour tardiveté.

7.

Le 3 février 1988, la requérante saisit le tribunal administratif d’Athènes d’un recours contre le rejet de son opposition. Le 18 octobre 1988, le tribunal rejeta son recours (décision n

o

15719/1988).

8.

Le 29 janvier 1990, la requérante se pourvut en cassation. L’audience, initialement fixée au 29 mars 1993, fut annulée à plusieurs reprises.

9.

Le 11 octobre 1999, le Conseil d’Etat cassa la décision attaquée et renvoya l’affaire devant le tribunal administratif d’Athènes (arrêt n

o

3109/1999).

10.

Le 28 février 2001, le tribunal fit droit au recours de la requérante, considéra que son opposition n’était pas tardive et annula la décision du 15

octobre 1987 (décision n

o

1403/2001).

11.

Le 19 juillet 2001, l’IKA interjeta appel de cette décision.

12.

Le 31 décembre 2002, la cour administrative d’appel d’Athènes confirma la décision attaquée (arrêt n

o

5711/2002).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

13.

Invoquant les articles 6 § 1, 8 et 17 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1, la requérante se plaint de la durée de la procédure. La Cour examinera le grief sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, disposition pertinente en l’espèce. Celle-ci est ainsi libellée

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

14.

La période à considérer a débuté le 3 février 1988 et s’est terminée le 31 décembre 2002. Elle a donc duré quatorze ans, dix mois et vingt-huit jours.

A.

Sur la recevabilité

15.

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

16.

Le Gouvernement conclut que la procédure a été menée dans un délai raisonnable.

17.

La requérante affirme que son affaire connut une durée excessive.

18.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement de la requérante et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

19.

Par ailleurs, seules les lenteurs imputables aux autorités judiciaires compétentes peuvent amener à constater un dépassement du délai raisonnable contraire à la Convention. Même dans les systèmes juridiques consacrant le principe de la conduite du procès par les parties, l’attitude des intéressés ne dispense pas les juges d’assurer la célérité voulue par l’article

6 § 1 (

Varipati c. Grèce

, n

o

38459/97, § 26, 26 octobre 1999).

20.

Pour ce qui est de la présente affaire, la Cour observe que la requérante a en général fait preuve de diligence dans la conduite de l’affaire. Force est alors de constater que, s’agissant d’une durée de plus de quatorze ans et dix mois, la lenteur de la procédure résulte essentiellement du comportement des autorités et juridictions saisies.

21.

La Cour relève que la durée de la procédure pourrait techniquement s’expliquer par l’intervention de plusieurs degrés d’instances. Pourtant, elle rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs cours et tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences (voir, parmi beaucoup d’autres,

Duclos c. France

, arrêt du 17 décembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-VI, p. 2181, § 55) et, notamment, garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive dans un délai raisonnable (

Frydlender c.

France

, précité, § 45). Dès lors, la Cour ne saurait estimer «

raisonnable

» la durée globale écoulée en l’espèce.

Partant, il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

22.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

23.

La requérante avait réclamé dans le formulaire de sa requête la somme de 300

000 euros sans produire aucun justificatif. En revanche, elle n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable dans ses observations écrites sur le fond de l’affaire bien que, dans les lettres qui ont été adressées à son conseil les 31 janvier et 29 avril 2003, son attention fût attirée sur l’article 60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond. Partant, étant donné l’absence de réponse, dans les délais fixés, aux lettres susmentionnées, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme au titre de l’article 41 de la Convention (

Willekens c. Belgique

, n

o

50859/99, §

27, 24 avril 2003

;

Konstantopoulos AE et autres c. Grèce

, n

o

58634/00, §

35, 10

juillet 2003

;

Interoliva ABEE c. Grèce

, n

o

58642/00, § 35, 10

juillet 2003

;

Litoselitis c. Grèce

, n

o

62771/00, § 34, 5 février 2004).

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 mai 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren

Nielsen

Peer

Lorenzen

Greffier

Président