RAIPOLA v. FINLAND

Reclamantul, dl Tapani Raipola, este un național finlandez, născut în 1952 și locuiește în Oulu. El este reprezentat în fața Curții de către dl Jorma Herttuainen, un avocat practicant în Oulu. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen, director al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți și după cum apar din documente, pot fi rezumate după cum urmează. În 1989, reclamantul a înființat o societate de răspundere limitată, Pohjolan Tavarapörssi Oy, cu o altă persoană. A achiziționat 50% din acțiunile. El a devenit, de asemenea, președintele Consiliului de Administrație. Activitățile comerciale ale companiei s-au încheiat în septembrie 1992. La 23 aprilie 1993, reclamantul a solicitat o prestație de șomaj legată de venituri.

Fondul de șomaj (työttömyyskassa, arbetslöshetsskassan) a respins cererea sa la 18 august 1993, deoarece nu a fost considerat șomaj. Decizia s-a bazat pe declarația scrisă a Comisiei muncii (työvoimatoimikunta, arbetskraftskommissionen), potrivit căreia, ținând seama de poziția și parteneriatul reclamantului în societate, el a fost considerat angajat de propria sa companie. În 1998, reclamantul a inițiat o procedură în fața Curții de District din Oulu (käjäoikeus, tingsrätten) împotriva Centrului de Ocupare și Dezvoltare Economică (työvima- ja elinkeinokeskus, arbetskrafts- och näringslivscentralen), adică formal împotriva statului Finlandei, cerând compensații pentru pierderea financiară a acestuia.

El a susținut că, înainte de a înființa societatea, el și-a chemat biroul local al muncii (työvoimatoimisto, arbetskraftsbyrån), cercetând posibilitățile de a beneficia de prestații de șomaj ca acționar al unei societăți. Un oficial de la Biroul Muncii, X, i-a spus că ar putea primi prestații de șomaj, cu condiția să dețină mai puțin de 51 % din acțiunile societății. Înainte de Curtea de District, reclamantul a susținut că, având în vedere că cererea sa pentru o prestație de șomaj a fost respinsă, X i-a furnizat informații incorecte. Centrul pentru ocupare a forței de muncă și dezvoltare economică a contestat acțiune, argumentând că X nu a afirmat că reclamantul ar putea deține mai puțin de 51 % din acțiunile unei societăți, care sunt informații incorecte.

În plus, reclamantul nu s-a referit la poziția sa în companie în timpul discuției sale cu X. Reclamantul și doi martori, care au auzit conversația dintre reclamant și X pe măsură ce telefonul a fost schimbat la sistemul „fără mâini”, a dat mărturie în Curtea de District. Martorii au verificat că X a declarat că reclamantul va avea încă dreptul la prestații de șomaj, cu condiția ca el deține mai puțin de 51 % din acțiunile. La 11 august 1998, Curtea de District a respins acțiunea, constatand că decizia Fondului de șomaj se bazează atât pe proprietatea reclamantului în societate, cât și pe aderarea acestuia la Consiliul de Administrație. Curtea de District a constatat, de asemenea, că reclamantul și X nu au discutat dacă aderarea Consiliului de Administrație are efect asupra acordării beneficiilor.

Astfel, nu există nicio legătură de cauzalitate între informațiile necorespunzătoare furnizate de X și respingerea cererii pentru o prestație de șomaj. Reclamantul a apelat la Curtea de Apel Rovaniemi (Hovioikeus, Hovrätten), solicitând o audiere orală și ca el și cei doi martori săi săi să fie reauditi. El a invocat, de asemenea, ca probă nouă hotărârea Fondului de șomaj, susținând că Curtea de district a extras concluziile greșite din formularea deciziei. El susține că cererea sa nu a fost respinsă din cauza faptului că a fost membru al Consiliului de administrație, ci numai din motive de proprietate. Din cauza acestei interpretații greșite de către Curtea de District, este esențial ca Curtea de Apel să desfășoare o ședință orală.

La 3 decembrie 1998, Curtea de Apel a menținut hotărârea Curții de District. În ceea ce privește cererea de o audiere orală, el a remarcat că reclamantul a admis că X nu a informat în legătură cu aderarea sa la Consiliul de Administrație. Astfel, Curtea de Apel a constatat că nu este necesar să se evalueze mărturiile referitoare la conversația telefonică dintre reclamant și X. În măsura în care reclamantul a susținut că Curtea de District a scos concluziile greșite din decizia Fondului pentru șomaj, acesta a remarcat că problema în cauză se referă la interpretarea și la obținerea de concluzii din dovada scrisă și că reclamantul nu a propus nici o probă orală cu privire la acest punct. Curtea de Apel a respins cererea de audiere orală ca fiind, în mod evident, inutilă, deoarece examinarea cazului nu depindea de credibilitatea probelor orale.

Reclamantul a solicitat să ceară apelul Curții Supreme (korkein oikeus, högsta domstolen), cerând o audiere orală în vederea audierii celor trei martori care au fost auziți în fața Curții de District, inclusiv martorul partidului opus, și un nou martor. El a vrut, de asemenea, să fie auzit în persoană. El a susținut că Curtea de Apel a evaluat în mod echitabil dovezile și a refuzat cererea de a-și repeta martorii. La 27 septembrie 1999, Curtea Supremă a refuzat să-și facă apel. În conformitate cu capitolul 26 (165/1998), art. 14 alineatul (1) din Codul de Procedură Judicială, reclamantul a avut în principiu dreptul la o audiere după ce a solicitat una, dar această cerere ar putea fi refuzată dacă o audiere ar fi fost, în mod evident, inutilă.

În conformitate cu subsecțiunea 4, dacă Curtea de Apel respinge cererea recurentei de audiere orală, el sau ea va fi rezervat, dacă este necesar, o oportunitate de a completa recursul. În conformitate cu capitolul 26, secțiunea 15 alineatul (1), Curtea de Apel organizează o audiere orală, indiferent dacă a fost solicitată, în cazul în care o decizie privind această chestiune are ca obiect credibilitatea mărturiei admise în Curtea de District, sau concluziile Curții de District într-o inspecție, sau asupra noilor mărturii care urmează să fie admise în Curtea de Apel.

The applicant, Mr Tapani Raipola, is a Finnish national, who was born in 1952 and lives in Oulu. He is represented before the Court by Mr Jorma Herttuainen, a lawyer practising in Oulu. The respondent Government are represented by their Agent Mr Arto Kosonen, Director in the Ministry for Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties and as they appear from the documents, may be summarised as follows. In 1989, the applicant set up a limited liability company, Pohjolan Tavarapörssi Oy, with another person. He purchased 50 per cent of the shares. He also became the chairman of its Board of Directors. The company's business activities ended in September 1992. On 23 April 1993, the applicant applied for an income-related unemployment benefit.

The Unemployment Fund (työttömyyskassa, arbetslöshetskassan) rejected his application on 18 August 1993, as he was not assessed as being unemployed. The decision was based on the Labour Commission's (työvoimatoimikunta, arbetskraftskommissionen) written statement, according to which, taking into account the applicant's position and partnership in the company, he was regarded as being employed by his own company. The applicant's appeals were subsequently rejected. In 1998, the applicant instituted proceedings before the District Court of Oulu (käräjäoikeus, tingsrätten) against the Employment and Economic Development Centre (työvoima- ja elinkeinokeskus, arbetskrafts- och näringslivscentralen), i.e.

formally against the State of Finland, claiming compensation for his financial loss. He argued that before setting up the company, he had called his local Labour Office (työvoimatoimisto, arbetskraftsbyrån), enquiring about the possibilities of receiving unemployment benefits as a shareholder of a company. An official at the Labour Office, X, had allegedly told him that he could receive unemployment benefits, provided he owned less than 51 per cent of the company's shares. Before the District Court, the applicant argued that as his application for an unemployment benefit had been rejected, it meant that X had provided him with incorrect information. The Employment and Economic Development Centre contested the action, arguing that X had not said that the applicant could own less than 51 per cent of a company's shares, which information was incorrect.

Moreover, the applicant had failed to make reference to his position in the company during his discussion with X. The applicant and two witnesses, who had overheard the conversation between the applicant and X as the telephone had been switched to the “hands-free” system, gave testimony in the District Court. The witnesses verified that X had said that the applicant would still be entitled to unemployment benefits, provided he owned less than 51 per cent of the shares. On 11 August 1998, the District Court rejected the action, finding that the Unemployment Fund's decision was based both on the applicant's ownership in the company and on his membership of its Board of Directors. The District Court also found that the applicant and X had not discussed whether the membership of the Board of Directors had any effect on the grant of the benefit.

Thus, there was no causal link between the incorrect information given by X and the rejection of the application for an unemployment benefit. The applicant appealed to the Rovaniemi Court of Appeal (hovioikeus, hovrätten), requesting an oral hearing and that he and his two witnesses be reheard. He also invoked as new evidence the Unemployment Fund's decision, arguing that the District Court had drawn the wrong conclusions from the wording of the decision. He claimed that his application had not been rejected due to the fact that he was a member of the Board of Directors, but solely on grounds of ownership. Due to this misinterpretation by the District Court, it was essential that the Court of Appeal hold an oral hearing.

On 3 December 1998, the Court of Appeal upheld the District Court's judgment. As to the request for an oral hearing, it noted that the applicant admitted not having informed X about his membership of the Board of Directors. Thus, the Court of Appeal found that it was not necessary to evaluate the testimonies concerning the telephone conversation between the applicant and X. Insofar as the applicant argued that the District Court had drawn the wrong conclusions from the Unemployment Fund's decision, it noted that the issue concerned interpretation of and drawing conclusions from written evidence and that the applicant had not proposed any oral evidence on this point. The Court of Appeal rejected the request for an oral hearing as being manifestly unnecessary, as the examination of the case did not depend on the credibility of oral evidence.

The applicant sought leave to appeal from the Supreme Court (korkein oikeus, högsta domstolen), requesting an oral hearing with a view to hearing all three witnesses that had been heard before the District Court, including the opposing party's witness, and a new witness. He also wanted to be heard in person. He argued that the Court of Appeal had wrongly evaluated the evidence and refused his request to rehear his witnesses. On 27 September 1999 the Supreme Court refused him leave to appeal. Under chapter 26 (165/1998), section 14 (1) of the Code of Judicial Procedure, the applicant was in principle entitled to a hearing once he had requested one, but this request could be refused, if a hearing would have been manifestly unnecessary.

According to subsection 4, if the Court of Appeal rejects the appellant's request for an oral hearing, he or she shall, where necessary, be reserved an opportunity to supplement the appeal. According to chapter 26, section 15 (1), the Court of Appeal shall hold an oral hearing regardless of whether one has been requested, if a decision on the matter turns on the credibility of the testimony admitted in the District Court, or the findings of the District Court in an inspection, or on new testimony to be admitted in the Court of Appeal.