WAGENAAR and OTHERS v. the NETHERLANDS
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
WAGENAAR and OTHERS v. the NETHERLANDS (CtEDO, 2004)
SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 73523/01 de WAGENAAR și alții împotriva Țărilor de Jos Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 25 mai 2004 ca secțiune compusă din: J.-P. Președintele Costa Loucaides Bîrsan Jungwiert Butkevych dna Thomassen Mularoni, judecători și dl T.L. Președintele adjunct, având în vedere cererea depusă la 19 octombrie 2000, având în vedere hotărârea Curții din 20 octombrie 2003 de a introduce cererea la avizul Guvernului contestat și hotărârea sa de aceeași dată de a aplica art. 29 § 3 din Convenție la procedura ulterioară, având în vedere acordul oficial al părților cu privire la o soluționare prietenoasă a cazului prezentat de Guvern la 13 aprilie 2004 și primit de Curte la 21 aprilie 2004, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții, dl Tiemen Wagenaar și dna Alida R.C. Wagenaar Huizeling, sunt resortisanți Țările de Jos, născuți în 1950 și, respectiv, 1953 și locuiesc în Groningen. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl R. van Asperen, un avocat practicant în Groningen. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentul lor, dna J. Schukking, din Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 14 decembrie 1995, autoritățile municipale Zuidhorn au inițiat o procedură împotriva reclamanților în fața judecătorului tribunalului de district Groningen (kantonrechter) ), care pretinde rambursarea prestațiilor de asistență socială pe care le-au fost plătite fără justificare. Potrivit autorităților municipale, reclamanții nu au reușit să declare veniturile pe care le-au câștigat lucrând în perioada în care au primit prestațiile de asistență socială. La 22 aprilie 1996, reclamanții au prezentat declarația lor scrisă de apărare la judecătorul Curții de District, la care autoritățile municipale Zuidhorn au răspuns la 8 iulie 1996. La 23 decembrie 1996, reclamanții au depus o reacție la observațiile autorităților municipale din 8 iulie 1996 la judecătorul Curții de District. Prin hotărârea din 14 decembrie 1998, judecătorul Curții de District Groningen a ordonat reclamanților să ramburseze, în tranșe lunare de 130 Guilders (NLG), autoritățile municipale Zuidhorn o sumă totală de NLG 11.366.11 pentru prestațiile de bunăstare pe care le-au primit fără justificare. La 7 ianuarie 1999, reclamanții au depus apel la Curtea Regională Groningen ( Arrondissementsrechtbank La 26 ianuarie 1999, autoritățile municipale Zuidhorn au depus observații scrise asupra recursului reclamanților. La 25 mai 1999, în urma unei audieri de la 2 martie 1999, Curtea Regională Groningen a respins apelul reclamanților. La 19 iulie 1999, reclamanții au depus un recurs în casă la Curtea Supremă (Hoge Raad ). Autoritățile municipale Zuidhorn au depus observații scrise la 26 august 1999 și, la 4 februarie 2000, avizul consultativ al Procurorului General la Curtea Supremă a fost depus. La 28 aprilie 2000, Curtea Supremă a respins recursul reclamanților în cazare. COMPLAINT Reclamanții se plângeau inițial în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedurile privind cererile de rambursare ale autorităților municipale au depășit un timp rezonabil. HOTĂRÂREA La 21 aprilie 2004, Curtea a primit de la Guvern următoarea declarație, semnată în comun de reprezentanții părților: „Guvernul Țărilor de Jos (“Guvernul”) și dl Tiemen Wagenaar și dna Alida R.C. Wagenaar-Huizeling („reclamanții”) au ajuns acum la următorul acord în soluționare integrală și finală a cererilor reclamanților pentru a încheia procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului („Curtea”): Guvernul va plăti reclamanților suma totală de 3000 de euro pe bază exgrațială; Reclamanții se angajează să își retragă cererea în fața Curții și să declare, sub rezerva îndeplinirii ceea ce se menționează la alineatul (1), că nu au alte cereri împotriva statului Țărilor de Jos pe baza faptelor cererii depuse de acestea și, prin urmare, nu vor lua alte acțiuni juridice în această chestiune în fața instanțelor naționale sau a tribunalelor internaționale; Această soluție nu poate fi interpretată în nici un fel ca o recunoaștere în numele Guvernului că a avut loc o încălcare a dispozițiilor Convenției invocate de solicitanți. Această soluție va constitui rezoluția finală a cazului. Guvernul și reclamanții se angajează în continuare să nu solicite trimiterea cazului către Marea Camera în temeiul articolului 43 alineatul (1) din Convenție.” De asemenea, la 21 aprilie 2004, reprezentantul reclamanților a informat Curtea că reclamanții au dorit să retragă cererea. Curtea ia act de acordul atins între părți și este convinsă că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția sau în Protocolurile sale (art. 37 § 1 în amenzi din Convenție). Consideră că, în aceste circumstanțe, aplicarea la cazul articolului 29 § 3 din Convenția ar trebui întreruptă și că cazul ar trebui eliminat din listă. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să excludă cererea din lista de cazuri T.L. Early J.-P. Costa Adjunct Grefier Președinte