ANDRET et AUTRES contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
ANDRET et AUTRES contre la FRANCE (CtEDO, 2004)
A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii n 1956/02 prezentate de Yannick ANDRET și alții împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 25 mai 2004 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Loucaides Bîrsan Jungwiert Butkevych, Mularoni, judecătorii mei și domnul T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 9 ianuarie 2002, după ce ați intenționat să faceți acest lucru, faceți următoarea decizie FĂCÂND-O pe reclamantă, pe dl Yannick Andret și pe dl Andret. Adrienne Stablot, soția Andret, sunt cetățeni francezi, născuți în 1965 și, respectiv, 1961 și rezidenți în Grosbliederstroff. Ei acționează atât în numele lor personal, cât și în calitate de reprezentanți legali ai copilului lor minor. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către societatea civilă profesională Olivier Coutard, Michel Mayer, avocați în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: Fiul reclamanților, P., s-a născut la 5 iulie 1992, fără brațul stâng și cu un membru superior drept cu malformații semnificative, handicapuri nedetectate în timpul sarcinii. Având în vedere raportul expertului, reclamanții au desemnat-o pe dr. T., ginecologul care a urmat sarcina și asigurătorul său pentru repararea prejudiciului lor propriu și a celui al fiului lor. Prin hotărârea pronunțată la 22 martie 1995, Tribunalul de Mare Instanță din Sarregemines a arătat că a rezultat din expertiza pe care Dr. T. mai târziu nu a îndeplinit toate diligențele pe care le putea efectua în mod normal pentru a informa cât mai exact posibil [reclamanții] cu privire la eventualele malformații pe care le putea prezenta copilul. Cu toate acestea, observând că greșeala dr. T nu a fost, evident, cauza malformațiilor copilului. În ceea ce privește condițiile IGT, Tribunalul a condamnat medicul și asigurătorul să despăgubească singurul prejudiciu cauzat de pierderea de șanse suferită de solicitanți pentru că nu a avut posibilitatea de a recurge la întreruperea tratamentului de sarcină (ITG) și-a păstrat drepturile în așteptarea evaluării acestui prejudiciu. faptul că nu poate fi stabilit cu certitudine dacă această autorizație ar fi fost acordată sau nu [...] [și] că, în mod similar, nu este sigur că [reclamanții] ar fi recurs în ultimă instanță la această măsură. Prin hotărârea din 6 martie 1997, Curtea de Apel de la Metz a confirmat hotărârea anterioară și, considerând că singurul prejudiciu reținut putea fi evaluat fără expertiză, a retrimis cauza în fața Tribunalului pe motivul că (...) faultul comis de Dr. T. a avut ca efect menținerea [reclamanților] în opinia eronată (...) că fătul se dezvolta în mod normal. [Acest lucru] nu le-a permis [reclamanților] să se întrebe, cântărind atât aspectele materiale, cât și cele psihologice și morale ale întrebării decisive care se puneau asupra lor, asupra condițiilor de urmărire sau de întrerupere a sarcinii în curs și să ia, în cunoștință de cauză, o decizie în oricare dintre sensurile respective. (...) calea întreruperii tratamentului de sarcină le-a fost închisă ipso facto, în timp ce raportul [de expertiză] arată că la 21 de săptămâni de sarcină (timp corespunzător examinării (...) în cursul căreia malformațiile ar fi putut fi recunoscute) această cale rămâne deschisă legal (...) În plus, expertul judiciar adaugă că este imposibil să se spună dacă ITG ar fi fost sau nu propusă de medicii consultați și acceptată de părinți, observând în același timp că malformațiile constatate constituiau un handicap considerabil, incompatibil cu o viață normală, chiar dacă intervențiile reparatoare pot reduce gravitatea handicapului. (...) această imposibilitate de alegere este, așa cum au considerat-o pe bună dreptate primii judecători, un element constitutiv al prejudiciului suferit de [reclamanții] (...) vina [Dr. T.] nu este în mod evident cauza malformațiilor copilului P. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . că, în astfel de condiții, având în vedere principiile generale ale dreptului la răspundere atât contractuală, cât și delictală, [reclamanții] (...) nu pot, în absența unei legături de cauzalitate între greșeala și prejudiciul pretins, să pretindă că îl vede pe Dr. T. și asigurătorul său suportă diversele consecințe pecuniare ale handicapului care rezultă din Phocomelii cu care este atins copilul (...). (...) este necesar să se confirme hotărârea pronunțată și să se trimită cauza în fața primilor judecători pentru a se pronunța cu privire la indemnizația datorată [reclamanților] la 4 septembrie 1997, reclamanții s-au ocupat de casare. La 3 februarie 1998, ei au depus o memoriul amplificativ reproșând exclusiv hotărârii atacate de a se fi pronunța că: refuzat de a compensa tânărul P. din cauza handicapului de care suferea la naștere Prin scrisoarea din 5 februarie 2001, consilierul raportor la Curtea de Casație a comunicat părților, precum și avocatului general, un raport privind un motiv care ar putea fi ridicat din oficiu de Curtea de Casație. Părțile au avut posibilitatea de a răspunde printr-un memoriu suplimentar și oral la ședință. Prin hotărârea pronunțată la 13 iulie 2001, Curtea de Casație, în plen, a respins recursul lor pe motiv că copilul născut cu handicap poate solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de handicapul său, în cazul în care acesta din urmă este în legătură directă cu erorile comise de medic în executarea contractului încheiat cu mama sa și care au împiedicat-o să-și exercite alegerea de a-și întrerupe sarcina. ;că, în cazul unei întreruperi din motive terapeutice, trebuie să se stabilească că condițiile medicale prevăzute în art. L. 2213-1 din Codul sănătății publice au fost îndeplinite; că, după ce a constatat că nu a fost așa, Curtea de Apel a justificat, prin acest singur motiv, în mod legal decizia sa Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante din Codul de sănătate publică aplicabile în momentul faptelor sunt următoarele: Articolul L162-12 Nu mai este în vigoare de la 22 iunie 2000 Întreruperea voluntară a sarcinii poate fi efectuată în orice moment în cazul în care doi medici demonstrează, după examinare și discuție, că continuarea sarcinii pune în pericol grav sănătatea femeii sau că există o probabilitate ridicată ca copilul nenăscut să aibă o afecțiune de o anumită gravitate recunoscută ca incurabilă în momentul diagnosticării. Unul dintre cei doi medici trebuie să își desfășoare activitatea într-o instituție publică de sănătate sau într-o instituție de sănătate privată care îndeplinește condițiile prevăzute la art. 176, iar celălalt trebuie înscris pe o listă de experți aproape de Curtea de Casație sau lângă o instanță de apel. În plus, dacă se ia în considerare întreruperea sarcinii pe motiv că există o probabilitate ridicată ca fătul să aibă o afecțiune deosebit de gravă recunoscută ca incurabilă în momentul diagnosticării, unul dintre acești doi medici trebuie să își desfășoare activitatea într-un centru de diagnosticare prenatală multidisciplinară. Unul dintre exemplarele consultării este predată părții interesate; alte două sunt păstrate de către medicii consultanți. Articolul L2213-1 Modificat creat prin Ordonanța 2000-548 2000-06-15 JORF 22 iunie 2000 Întreruperea voluntară a sarcinii poate fi efectuată în orice moment în cazul în care doi medici demonstrează, după examinare și discuție, că continuarea sarcinii pune în pericol grav sănătatea femeii sau că există o probabilitate ridicată ca copilul nenăscut să aibă o afecțiune de o anumită gravitate recunoscută ca incurabilă în momentul diagnosticării. Unul dintre cei doi medici trebuie să își desfășoare activitatea într-o instituție publică de sănătate sau într-o instituție de sănătate privată care îndeplinește condițiile prevăzute la art. 2322-1 și celălalt trebuie înscris pe o listă de experți aproape de Curtea de Casație sau lângă o instanță de apel. În cazul în care se ia în considerare întreruperea sarcinii pe motiv că există o probabilitate ridicată ca fătul să aibă o afecțiune deosebit de gravă recunoscută ca incurabilă în momentul diagnosticării, unul dintre acești doi medici trebuie să își desfășoare activitatea într-un centru de diagnosticare prenatală multidisciplinară. Unul dintre exemplarele consultării este predată părții interesate; alte două sunt păstrate de medicii consultanți. GRIEFS invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamanții contestă aprecierea Curții de Casație conform căreia Curtea de Apel ar fi constatat că condițiile medicale prevăzute în art. 2213-1 (fostul articol L162-12) din Codul de sănătate publică nu au fost reunite. Ei susțin că această afirmație, care nu este motivată, este vădit greșită și susțin că aceste condiții au fost îndeplinite. Pe baza jurisprudenței Curții (Dulaurans c. Franța, n 34553/97, 21 martie 2000), aceștia susțin că respingerea pură și simplă a recursului lor prin înlocuirea motivelor, fără trimitere la o altă instanță de apel, aduce atingere caracterului echitabil al procedurii. Într-adevăr, aceștia consideră că, din cauza înlocuirii motivelor, au fost privați de posibilitatea de a-și formula pe deplin teza în fața instanțelor din fond cu privire la motivul invocat din oficiu de Curtea de Casație, ceea ce a adus atingere drepturilor de apărare garantate prin art. 6 alineatul (1) din convenție. Invocând articolele 6 și 13 din convenție, reclamanții se plâng de respingerea recursului lor, considerând în principal că Curtea de Casație a efectuat o analiză eronată a hotărârii Curții de Apel și că decizia sa este insuficient motivată. Reclamanții se plâng de încălcarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 13 din convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc în modul următor art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale, (...), de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide, (...) contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Reclamanții contestă în primul rând aprecierea Curții de Casație, pe care o consideră în mod evident eronată, potrivit căreia Curtea de Apel ar fi constatat că nu au fost îndeplinite condițiile medicale prevăzute la articolul L 2213-1 (fostul articol L162-12) din Codul de sănătate publică. Curtea amintește că, în temeiul articolului 19 din convenție, aceaceasta este competentă numai pentru a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din convenție pentru părțile contractante și, prin urmare, nu este competentă să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă (a se vedea Hotărârea Garcia Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Curtea amintește, de asemenea, că nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne; în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor, îi revine sarcina de a interpreta legislația internă. Rolul Curții se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenția privind efectele unei astfel de interpretări (a se vedea Brualla Gómez de la Torre c. Spania , Hotărârea din 19 decembrie 1997, Rec., 1997, p. 2955, punctul 31 și Hotărârea din 19 februarie 1998, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, Rec., 1998, p. 1998 I, punctul 33. În speță, Curtea constată că, pentru a se pronunța, Curtea de Casație s-a bazat pe constatarea efectuată atât de Curtea de Apel, cât și de Tribunalul de Mare Instanță cu privire la condițiile prevăzute la art. 2213 1 din Codul de sănătate publică. Curtea de Casație a constatat că aceste instanțe nu erau îndeplinite. Curtea de Casație, pentru a justifica raționamentul Curții de Apel, a considerat că a apreciat în mod suveran acest punct. Or, Curtea consideră că întrebarea dacă aceste condiții sunt îndeplinite este legată atât de interpretarea dreptului intern, cât și de aprecierea faptelor cauzei și, prin urmare, aparține în primul rând instanțelor naționale. În această privință, nu se pare că acestea au depășit limitele unei interpretări rezonabile a dispozițiilor legale aplicabile în cazul de față. Reclamanții susțin, de asemenea, că, din cauza înlocuirii motivelor, ar fi fost privați de posibilitatea de a replica prin acest motiv invocat din oficiu de Curtea de Casație, în special în fața instanțelor din fond, deoarece cauza nu a făcut obiectul unei trimiteri la o altă instanță de apel. Curtea arată că, atunci când a fost luată în considerare posibilitatea unei înlocuiri de motive de către Curtea de Casație, recurentele și reprezentanții acestora au fost informați în mod corespunzător prin scrisoarea din 5 februarie 2001. Ei au putut să răspundă la motivul care poate fi invocat din oficiu prin depunerea unei memorii suplimentare și la audiere. Or, în acest cadru și acest lucru reiese în mod clar din memoriul complementar, reclamanții și-au putut expune argumentele cu privire la fondul cauzei (condițiile prevăzute la articolul L 2213-1 menționat anterior și satisfacția lor sau nu în speță) și au solicitat Curții de Casație să trimită cauza în fața unei alte instanțe de apel. Prin urmare, aceștia au avut posibilitatea de a replica prin intermediul invocat de Curtea de Casație înainte ca aceasta să se pronunțe, atât pe fond, cât și pe oportunitatea unei trimiteri. În aceste condiții, Curtea nu poate concluziona, după cum susțin reclamanții, că procedura în litigiu a adus atingere drepturilor la apărare garantate prin art. 6 din convenție. În ceea ce privește apoi motivarea hotărârii Curții de Casație, Curtea amintește că, în cazul în care articolul § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acesta nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (hotărârea Van de Hurk c. Țările de Jos din 19 aprilie 1994, seria A n 20 alin. 61) și că întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în lumina circumstanțelor fiecărei specii (Higgins și alte specii c. Franța, Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec. 1998-I, punctul 42). În circumstanțele cazului, nu pare să se fi constatat că Curtea de Casație nu și-a încălcat obligația de motivare, având în vedere în special caracterul specific al procedurii în casare. În sfârșit, Curtea nu percepe niciun alt element care să permită să se stabilească că dreptul reclamanților la un proces echitabil nu a fost respectat. Instanțele naționale s-au pronunțat în urma unor proceduri contradictorii în cursul cărora au fost dezbătute diferitele mijloace de probă. Reclamanții au putut susține toate observațiile și argumentele pe care le-au considerat necesare. Pe de altă parte, se pare că instanțele au apreciat credibilitatea diferitelor mijloace prezentate și-au motivat în mod corespunzător deciziile în această privință. Simplul dezacord al reclamanților cu hotărârile instanțelor nu poate ajunge la concluzia că procedurile nu au fost echitabile. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă. T.L. Early A.B. Baka Grefier Adjunct Președintele