SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 49655/99 prezentate de Kadri GÖKDERE și Taha GÜL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 27 mai 2004 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Zupančič Hedigan mes Tsatsa-Nikolovska H.S. Greve, judecători și grefier adjunct al secțiunii, dl Villiger Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 iunie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie FACUTă de reclamanții, dnii Kadri Gökare și Taha Gül, sunt resortisanți turci, născuți în 1964 și, respectiv, 1957. Mesut Bestaș și Meral Bestaș, avocați din Diyarbak. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 19 august 1996, ora 17:00, domnul Gül a fost arestat de jandarmeria Meriç (Edirna). În aceeași zi, la ora 18:00, dl Gökare a fost arestat de polițiștii din cadrul Direcției de Securitate a Uzunköprü (Edirna), secțiunea de combatere a terorismului. La 21 august 1996, dl Gül a fost ascultat de polițiștii din Meriç. La 22 august 1996, poliția din Meriç remit Taha Gül la jandarmeria din Diyarbakr. La 8 septembrie 1996, a fost întocmit un proces verbal de confruntare între reclamanți și Ergin Karada În fața acestuia din urmă, ei și-au contestat declarațiile făcute în timpul custodiei lor, precum și procesele-verbale ale confruntării lor cu M.D., A.A. și E.S. Dl. Gül a protestat pentru nevinovăția sa și a declarat că și-a semnat declarația fără a fi citit-o. Judecătorul a ordonat arestarea provizorie a reclamanților. Printr-un act de acuzare prezentat la 25 septembrie 1996, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului i-a acuzat pe reclamanți, în conformitate cu art. 168 alineatul (1) din Codul penal, pentru apartenența la o organizație ilegală. El le-a reproșat că au fondat și condus Uniunea proletarilor patrioți (Yurtsever Emekçiler Birli În ședința din 4 noiembrie 1996, Curtea de Securitate a statului l-a auzit pe martorul E.K. Acesta a declarat că l-a întâlnit prima dată pe Kadri Gökare, responsabil de Diyarbakýr din UpP, pentru a-i oferi informații. A doua oară, el l-a întâlnit pe Kadri Gökare și Taha Gül împreună încă pentru informații despre UpP. El a precizat că Kadri Gökare avea legături cu ERNK, cu sediul în Europa, și că activitățile UPP se desfășurau în principal în Europa. În cursul aceleiași audieri, Kadri Gökare a contestat afirmațiile acestui martor și a susținut că, din cauza activităților sale sindicale, a trecut pe la televizor și că, prin urmare, martorul îl cunoștea atunci când nu era cazul. De asemenea, a precizat că avea doar activități sindicale, că nu avea nicio legătură cu PKK și că nu intenționa să fugă în străinătate. În cursul aceleiași audieri, Taha Gül a declarat că îl cunoștea pe Kadri Gökare deoarece erau colegi și membri ai aceluiași sindicat. El a contestat faptele care i-au fost reproșate și a afirmat că nu a avut nici o activitate în cadrul UPC sau în rândurile PKK. Tot în cursul aceleiași audieri și la cererea procurorului general, martorul EK a declarat că Taha Gül conducea activități cu Kadri Gökare, că era și membru al UPC și că desfășura activități în conformitate cu ideile PKK. EK. a precizat că își confirma declarațiile anterioare și procesele-verbale de confruntare, atât reclamanții, cât și reprezentantul acestora au contestat declarația acestui martor. La ședința din 2 decembrie 1996, reprezentantul reclamanților a declarat că clienții săi erau sindicaliști și că activitățile pe care le desfășurau erau legale. În plus, el a solicitat o confruntare între reclamanti și martorul E.S. Curtea a refuzat să urmeze această cerere în măsura în care o astfel de confruntare nu ar schimba depozițiile reclamanților obținute în timpul detenției, întrucât acestea fuseseră contestate ulterior. La o dată nespecificată, parchetul și-a pus rechizițiile pe fond. Acesta a precizat, în special, că UPC era o unitate legată de ERNK, al cărei scop era de a prelua controlul sindicatelor lucrătorilor și funcționarilor publici, precum și al altor organizații democratice în masă, pentru a-i plasa pe aceștia în fruntea persoanelor care au legături cu UPC pentru a dezvolta naționalismul kurd și ideile PKK, cu scopul de a combate în mod legal și democratic presiunea asupra Republicii Turcia pentru a crea relații și a negocia cu PKK. Prin hotărârea din 23 decembrie 1996, Curtea de Securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar cu gradul de colonel, i-a recunoscut pe reclamanți vinovați de faptele reproșate și i-a condamnat, în conformitate cu articolele 168 alineatul (1) din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului, la douăzeci și doi de ani și șase de luni de detenție. Având în vedere circumstanțele atenuante, Curtea și-a redus pedeapsa cu o a șasea și i-a condamnat la optsprezece ani și nouă luni de detenție. Prin hotărârea din 19 august 1997, pronunțată la 27 august 1997, Curtea de Casație a clasat hotărârea pe motiv că era necesar să se solicite informații suplimentare de la Hotărârea Generală Securitate, Hotărârea Secțiunii pentru Combaterea Terorismului pe lângă Ministerul de Interne, în vederea stabilirii dacă UPC constituia o organizație armată În ședința din 8 decembrie 1997, Curtea de Securitate a statului a trimis la dosar informații suplimentare din partea ministrului de Interne cu privire la activitățile și organizarea UPP. După examinarea informațiilor în cauză, reprezentantul reclamanților a declarat că își va prezenta observațiile cu privire la această chestiune. În ședința din 9 februarie 1998, Curtea de Securitate a statului a citit această informație suplimentară. Reprezentantul reclamanților l-a contestat susținând că nu exista nicio asociere a numelui UPP; elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute la art. 168 alineatul (1) din Codul Penal nu erau constituite și nu fuseseră întreprinse acțiuni armate. În ședința din 9 martie 1998, la cererea reclamanților, Curtea de Securitate a statului le-a acordat un termen pentru a-și prezenta apărarea pe fond. La ședința din 18 mai, 15 iunie și 29 iulie 1998, la cererea acestora, Curtea de Securitate a statului a acordat reclamanților un termen suplimentar pentru a-și putea prezenta memoriile în apărare pe fond. La o audiere a cărei dată nu este precizată, reprezentantul reclamanților și-a prezentat observațiile cu privire la informațiile suplimentare prezentate de ministrul de interne și le-a contestat conținutul. Prin Hotărârea din 23 noiembrie 1998, pe baza informațiilor suplimentare și în aplicarea art. 168 alin. (1) din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713, Curtea de Securitate a statului i-a condamnat pe reclamanți la 18 ani și nouă luni de condamnare. În motivele sale, a precizat că, potrivit raportului transmis de Ministerul de Interne, UPC era o organizație teroristă legată de ERNK (ramura armată a PKK). Prin urmare, acuzații erau membri ai UPC care era o organizație armată. Obiectivul PKK, o organizație fondată pentru activități armate și teroriste, a fost de a separa partea de est și de sud-est a teritoriului restului țării. UPC a fost o unitate legată de ERNK și au avut un obiectiv comun. UPC a avut activități în cadrul unei organizații teroriste armate. Cei doi inculpați au fost responsabili regionali și departamentali ai acestei organizații. Prin hotărârea din 15 aprilie 1999, pronunțată la 28 aprilie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 din convenție, reclamanții se plâng că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială și că, în această privință, un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului. Mai mult decât atât, ei susțin lipsa de conștiință a dreptului lor la un proces echitabil, deoarece, pe de o parte, nu au putut să interogheze doi martori, respectiv E.S. și E.K., și, pe de altă parte, au fost condamnați pe baza unui document confidențial intitulat "Informații colectate cu privire la Kadir Gökare și Taha Gül, membri ai organizației. Invocând art. 11 din convenție, reclamanții susțin că condamnarea lor penală le-a încălcat dreptul la libertatea de asociere și, în acest sens, în temeiul articolului 14 din convenție, susțin că au fost condamnați la infracțiune din cauza activităților sindicale pe care le desfășurau în regiunea în care era în vigoare starea de urgență. Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng că nu au dispus de o acțiune efectivă în dreptul intern pentru a-și face auzită cauza. ÎN DREPT PRIVIND admisibilitatea Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din Convenție, obiecția privind componența Curții de Securitate a statului Diyarbakar. Acesta susține că hotărârea internă definitivă, referitoare la cauza privind lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că nici Curtea de Securitate a statului, nici Curtea de Casație nu au competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă. În concluzie, reclamantul ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-a dat seama de ineficiența acțiunilor interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 23 noiembrie 1998. Or, el subliniază că cererea a fost depusă la iunie 1999. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. În plus, guvernul invită Curtea să respingă cererea în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) din convenție. 4338 din 18 iunie 1999 a modificat componența cursurilor de securitate ale statului în măsura în care nici un magistrat militar nu mai are sediul acolo. Curtea ia notă de informațiile transmise de guvern conform cărora legislația turcă a fost modificată astfel încât să răspundă cerințelor Convenției; cu toate acestea, Curtea precizează că sarcina sa se limitează la aprecierea circumstanțelor specifice speței Prin urmare, Comisia nu poate concluziona că o cauză nu mai prezintă un interes juridic valabil pentru un solicitant pe motiv că s-ar fi produs evoluții de la momentul relevant (a se vedea Kark 48215/99, § 20, 26 martie 2002 și Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 152, CEDO 2000 XI. Prin urmare, Curtea respinge această excepție. Reclamanții se plâng că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială, expun în această privință că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a Statului. Ei invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va hotărî... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Guvernul susține că Curțile de Securitate ale statului nu sunt instanțe de excepție, ci instanțe penale specializate instituite pentru a judeca crimele împotriva integrității statului. El susține că judecătorul militar prezenta garanții de independență și imparțialitate prevăzute de Constituție. 4338 din 18 iunie 1999 a modificat componența cursurilor de securitate ale statului în măsura în care niciun magistrat militar nu mai are sediul acolo. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție; nu a fost identificat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe de altă parte, reclamanții susțin necunoașterea dreptului lor la un proces echitabil deoarece, pe de o parte, nu au putut să interogheze doi martori, și anume E.K. și E.S., și, pe de altă parte, au fost condamnați pe baza unui document confidențial intitulat "Informații colectate cu privire la Kadir Gökare și Taha Gül, membri ai organizației. Acestea invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 din convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale, în mod public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să dispună de timpul și de facilitățile necesare pregătirii apărării sale (...) să interogheze sau să obțină interogarea martorilor acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați (...) Guvernul susține că, potrivit procesului-verbal al audierii din 4 februarie 2008, În noiembrie 1996, E.K. a fost ascultată. Reclamanții au solicitat audierea E.S. în fața Curții de Securitate a statului la ședința din 2 decembrie 1996. Curtea a respins această cerere pe motiv că acest martor fusese deja audiat de judecătorul de pace al lui Batman și că mărturia sa nu avea nicio influență asupra continuării procedurii. Guvernul susține că principiul egalității de arme, astfel cum reiese din jurisprudența Curții, a fost respectat în cazul de față, în măsura în care reclamanții au avut toată distracția de a răspunde acuzațiilor aduse împotriva lor; prin urmare, procedura nu a fost afectată de infracțiune. Guvernul a explicat că hotărârea Curții de Securitate a statului a fost încălcată de Curtea de Casație pentru insuficiența instrucțiunilor preliminare. În această privință, Ministerul de Interne a solicitat informații cu privire la UPC, ale căror reclamanți erau membri. Guvernul subliniază că această informație suplimentară nu a modificat hotărârea pronunțată inițial de Curtea de Securitate a statului. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție; nu a fost identificat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Reclamanții susțin că condamnarea lor penală le-a încălcat dreptul la libertatea de asociere și invocă art. 11 din Convenția combinată cu art. 14. Curtea decide să examineze obiecțiunile lor numai din perspectiva articolului 11, astfel cum a fost formulat. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a înființa împreună cu alte sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, apărării ordinii și prevenirii criminalității, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu interzice impunerea de restricții legitime exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației statului. Guvernul susține că art. 53 din Constituție garantează libertatea sindicală, inclusiv pentru funcționari. Această libertate poate fi limitată în cazurile prevăzute la art. 51 alineatul (2) din Constituție din motive de securitate națională, securitate publică și prevenirea infracțiunilor. Conform acestui articol, statutul și funcționarea sindicatelor trebuie să fie compatibile cu principiile democratice și republicane ale statului. În cele din urmă, în conformitate cu art. 14 din Constituție, utilizarea drepturilor și libertăților fundamentale nu poate fi abuzată. Guvernanța susține că sindicatul din care fac parte reclamanții este de fapt o organizație armată ilegală care își desfășoară activitatea ca o ramură politică a PKK. În acest sens, reclamanții au fost condamnați pentru încălcarea integrității teritoriale a statului și a suveranității naționale. În cazul de față, Curtea constată că formarea unei bande armate care ar putea comite infracțiuni împotriva statului și a autorităților publice a fost considerată de legiuitorul național drept infracțiune și reamintește apoi că reclamanții au fost condamnați în temeiul articolelor 168 alineatul (1) din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713 pentru apartenența la o organizație armată, și anume UPC, și nu din cauza activităților sindicale, așa cum susțin ei. Prin urmare, obiecția, așa cum a fost invocată, nu intră în domeniul de aplicare al art. 11 alin. (1) din Convenție. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamanții se plâng că nu au dispus de o cale de atac eficientă în dreptul intern pentru a-și face auzită cauza. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul nu se pronunță. Curtea constată că o procedură penală a fost diligentă împotriva reclamanților și că cauza lor a fost audiată de Curtea de Securitate a statului. Ei au putut utiliza căile de apel disponibile în dreptul intern. În plus, Curtea de Casație a încălcat hotărârea Curții de Securitate a statului pe motiv că ar trebui să se dispună de informații suplimentare. Curtea concluzionează că reclamanții au dispus de o cale de atac eficientă în dreptul intern și că instanțele judiciare competente s-au pronunțat cu privire la obiecțiunile lor. În consecință, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declamează admisibilitatea, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile reclamanților întemeiate pe lipsa de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Diyarbakýr, precum și pe lipsa de echitate în fața acesteia Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Mark Villiger Georg Ress Moduler Adjunct Președinte
de la requête n
o
49655/99
présentée par Kadri GÖKDERE et Taha GÜL
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 27 mai 2004 en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
M
mes
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
H.S.
Greve,
juges
,
et de M.
Villiger,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 juin 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Kadri Gökdere et Taha Gül, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1964 et 1957. Ils sont représentés devant la Cour par M
es
Mesut Beștaș et Meral Beștaș, avocats à Diyarbakır.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le 19 août 1996 à 17 heures, M. Gül fut placé en garde à vue par la gendarmerie de Meriç (Edirne).
Le même jour à 18 heures, M. Gökdere fut placé en garde à vue par les policiers de la direction de la sûreté d'Uzunköprü (Edirne), section de la lutte contre le terrorisme.
Le 21 août 1996, M. Gül fut entendu par les gendarmes de Meriç.
Le 22 août 1996, la gendarmerie de Meriç remit Taha Gül à la gendarmerie de Diyarbakır.
Le 8 septembre 1996, un procès-verbal de confrontation entre les requérants et Ergin Karadağ, nom de code «
Arteș
», fut établi.
Le 9 septembre 1996, les requérants furent entendus par des policiers.
Le 11 septembre 1996, ils furent entendus par le procureur de la République ainsi que par le juge assesseur près la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır («
la cour de sûreté de l'Etat
»). Devant ce dernier, ils contestèrent leurs dépositions faites pendant leur garde à vue ainsi que les procès-verbaux de leur confrontation avec M.D., A.A. et E.S. M.
Gül protesta de son innocence et déclara qu'il avait signé sa déposition sans l'avoir lue. Le juge ordonna la mise en détention provisoire des requérants.
Par un acte d'accusation présenté le 25 septembre 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat inculpa les requérants, en application de l'article 168 § 1 du code pénal, pour appartenance à une organisation illégale. Il leur reprocha d'avoir fondé et dirigé l'Union des prolétaires patriotes (
Yurtsever Emekçiler Birliği
, ci-après «
UPP
»), présumée rattachée au PKK.
A l'audience du 4 novembre 1996, la cour de sûreté de l'Etat entendit le témoin E.K. Celui-ci déclara avoir rencontré, une première fois, Kadri Gökdere, responsable de Diyarbakır de l'UPP, pour lui donner des informations. La deuxième fois, il avait rencontré Kadri Gökdere et Taha Gül ensemble toujours pour des informations au sujet de l'UPP. Il précisa que Kadri Gökdere avait des liens avec l'ERNK, basé en Europe, et que les activités de l'UPP étaient principalement menées en Europe. Au cours de cette même audience, Kadri Gökdere contesta les dires de ce témoin et fit valoir qu'en raison de ses activités syndicales, il était passé à la télévision et que, de ce fait, le témoin le connaissait alors que ce n'était pas son cas. Il précisa en outre qu'il avait uniquement des activités syndicales, qu'il n'avait aucun lien avec le PKK et qu'il n'avait pas l'intention de s'enfuir à l'étranger.
Au cours de cette même audience, Taha Gül déclara qu'il connaissait Kadri Gökdere car ils étaient collègues et membres du même syndicat. Il contesta les faits qui lui étaient reprochés et fit valoir qu'il n'avait eu aucune activité au sein de l'UPP ni dans les rangs du PKK. Toujours au cours de cette même audience, et sur demande du procureur, le témoin E.K. déclara que Taha Gül menait des activités avec Kadri Gökdere, qu'il était également membre de l'UPP et y menait des activités en conformité avec les idées du PKK. E.K. précisa qu'il confirmait ses précédentes dépositions et les procès-verbaux de confrontation. Tant les requérants que leur représentant contestèrent la déposition de ce témoin.
A l'audience du 2 décembre 1996, le représentant des requérants déclara que ses clients étaient des syndicalistes et que les activités qu'ils menaient étaient légales. Il demanda en outre une confrontation entre les requérants et le témoin E.S. La cour refusa de faire suite à cette demande dans la mesure où une telle confrontation ne changerait rien aux dépositions des requérants obtenues lors de la garde à vue puisqu'elles avaient été contestées par la suite.
A une date non précisée, le parquet déposa ses réquisitions sur le fond. Il précisa notamment que l'UPP était une unité rattachée à l'ERNK, dont le but était de prendre le contrôle des syndicats d'ouvriers et de fonctionnaires ainsi que des autres organisations démocratiques de masse, afin d'y placer à leur tête des personnes liées à l'UPP pour développer le nationalisme kurde et les idées du PKK, ce dans le but de combattre légalement et de manière démocratique faire pression sur la République de Turquie afin qu'elle noue des relations et négocie avec le PKK.
Par un arrêt du 23 décembre 1996, la cour de sûreté de l'Etat, composée de deux juges civils et d'un juge militaire ayant le grade de colonel, reconnut les requérants coupables des faits reprochés et les condamna, en application des articles 168 § 1 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, à vingt-deux ans et six mois de réclusion. Tenant compte de circonstances atténuantes, la cour réduisit leur peine d'un sixième et les condamna à dix-huit ans et neuf mois de réclusion.
Par un arrêt du 19 août 1997, prononcé le 27 août 1997, la Cour de cassation cassa l'arrêt au motif qu'il y avait lieu de demander un complément d'information à la direction générale de la sûreté, direction de la section de la lutte contre le terrorisme auprès du ministère de l'Intérieur sur le point de savoir si l'UPP constituait une «
organisation armée
».
A l'audience du 8 décembre 1997, la cour de sûreté de l'Etat versa au dossier le complément d'information provenant du ministre de l'Intérieur au sujet des activités et de l'organisation de l'UPP. Après avoir examiné l'information concernée, le représentant des requérants déclara qu'il allait présenter ses observations à ce sujet.
A l'audience du 9 février 1998, la cour de sûreté de l'Etat lut ce complément d'information. Le représentant des requérants le contesta en faisant valoir qu'il n'y avait pas d'association du nom d'UPP
; les éléments constitutifs de l'infraction prévus à l'article 168 § 1 du code pénal n'étaient pas constitués, et aucune action armée n'avait été menée.
A l'audience du 9 mars 1998, à la demande des requérants, la cour de sûreté de l'Etat leur accorda un délai pour présenter leur défense sur le fond.
A l'audience des 18 mai, 15 juin et 29 juillet 1998, à leur demande, la cour de sûreté de l'Etat accorda aux requérants un délai supplémentaire pour qu'ils puissent présenter leurs mémoires en défense sur le fond.
A une audience dont la date n'est pas précisée, le représentant des requérants présenta ses observations sur le complément d'information présenté par le ministre de l'Intérieur et en contesta le contenu.
Par un arrêt du 23 novembre 1998, se fondant sur le complément d'information et en application des articles 168 § 1 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713, la cour de sûreté de l'Etat condamna les requérants à dix-huit ans et neuf mois de réclusion. Dans ses motifs, elle précisa que, selon le rapport transmis par le ministère de l'Intérieur, l'UPP était une organisation terroriste rattachée au ERNK (branche armée du PKK). Il en résultait que les accusés étaient membres de l'UPP qui était une organisation armée. Le but du PKK, organisation fondée pour mener des activités armées et terroristes, était de séparer la partie Est et Sud-Est du territoire du reste du pays. L'UPP était une unité liée à l'ERNK et ils avaient un objectif commun. L'UPP avait des activités relevant d'une organisation terroriste armée. Les deux accusés étaient à la fois responsables régional et départemental de cette organisation.
Par un arrêt du 15 avril 1999, prononcé le 28 avril 1999, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué.
1.
Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, les requérants se plaignent que leur cause n'a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Ils exposent à cet égard qu'un juge militaire, dont l'indépendance à l'égard de ses supérieurs militaires n'est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l'Etat.
Ils allèguent par ailleurs la méconnaissance de leur droit à un procès équitable car, d'une part, ils n'ont pas pu faire interroger deux témoins, à savoir E.S. et E.K., et, d'autre part, ils ont été condamnés sur le fondement d'un document confidentiel intitulé «
Informations recueillies au sujet de Kadir Gökdere et Taha Gül, membres de l'organisation
».
2.
Invoquant l'article 11 de la Convention, les requérants soutiennent que leur condamnation pénale a enfreint leur droit à la liberté d'association. A cet égard, sur le fondement de l'article 14 de la Convention, ils allèguent avoir été condamnés au pénal en raison des activités syndicales qu'ils menaient dans la région où l'état d'urgence était en vigueur.
3.
Invoquant l'article 13 de la Convention, les requérants se plaignent de n'avoir pas disposé d'un recours effectif en droit interne pour faire entendre leur cause.
A.
Sur la recevabilité
1.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l'Etat ni la Cour de cassation n'étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où il s'était rendu compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir le 23
novembre 1998. Or, il souligne que la requête a été introduite le
9
juin
1999.
La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire
Özdemir c. Turquie
(n
o
59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.
2.
Par ailleurs, le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête en application de l'article 37 § 1 c) de la Convention. Il fait valoir que la loi n
o
4338 du 18 juin 1999 a modifié la composition des cours de sûreté de l'Etat dans la mesure où aucun magistrat militaire n'y siège plus.
La Cour prend note des renseignements transmis par le Gouvernement selon lesquels la législation turque a été amendée de manière à répondre aux exigences de la Convention. Elle précise toutefois que sa tâche se limite à l'appréciation des circonstances propres à l'espèce
; elle ne saurait donc être appelée à conclure qu'une affaire ne présente plus un intérêt juridique valable pour un requérant au motif que des développements seraient survenus depuis l'époque pertinente (voir
Karkın c. Turquie
n
o
43928/98, §
43, 23 septembre 2003,
Sadak et autres c. Turquie (n
o
1)
, n
os
29900/96, 29901/96, 29902/96 et 29903/96, § 38, CEDH 2001-VIII,
mutatis mutandis
,
Lutz c. France (n
o
1)
, n
o
48215/99, § 20, 26 mars 2002, et
Kudła c.
Pologne
[GC], n
o
‑
XI).
Partant, la Cour rejette également cette exception.
B.
Sur le bien-fondé
1.
Les requérants se plaignent que leur cause n'a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Ils exposent à cet égard qu'un juge militaire, dont l'indépendance à l'égard de ses supérieurs militaires n'est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l'Etat. Ils invoquent l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
Le Gouvernement soutient que les cours de sûreté de l'Etat ne sont pas des tribunaux d'exception mais des juridictions pénales spécialisées instaurées pour juger les crimes contre l'intégrité de l'Etat. Il fait valoir que le juge militaire présentait des garanties d'indépendance et d'impartialité prévues par la Constitution. Il réitère que la loi n
o
4338 du 18 juin 1999 a modifié la composition des cours de sûreté de l'Etat dans la mesure où aucun magistrat militaire n'y siège plus.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
2.
Les requérants allèguent par ailleurs la méconnaissance de leur droit à un procès équitable car, d'une part, ils n'ont pas pu faire interroger deux témoins, à savoir E.K. et E.S., et, d'autre part, ils ont été condamnés sur le fondement d'un document confidentiel intitulé «
Informations recueillies au sujet de Kadir Gökdere et Taha Gül, membres de l'organisation
». Ils invoquent une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
(...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
;
(...)
»
Le Gouvernement fait valoir que, selon le procès-verbal de l'audience du 4
novembre 1996, E.K. a été entendu. Les requérants ont demandé l'audition d'E.S. devant la cour de sûreté de l'Etat à l'audience du 2
décembre 1996. La cour a rejeté cette demande au motif que ce témoin avait déjà été entendu par le juge de paix de Batman et que son témoignage n'avait aucune influence sur la suite de la procédure. Le Gouvernement fait valoir que le principe de l'égalité des armes, tel qu'il ressort de la jurisprudence de la Cour, a été respecté en l'espèce dans la mesure où les requérants ont eu tout le loisir de répondre aux accusations portées contre eux
; par conséquent, la procédure n'a pas été entachée d'iniquité.
Le Gouvernement explique que l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat a été cassé par la Cour de cassation pour insuffisance de l'instruction préliminaire. A cet égard, une information a été demandée au ministère de l'Intérieur au sujet de l'UPP, dont les requérants étaient membres. Le Gouvernement souligne que cette information complémentaire n'a pas modifié le jugement initialement rendu par la cour de sûreté de l'Etat.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
3.
Les requérants soutiennent que leur condamnation pénale a enfreint leur droit à la liberté d'association. Ils invoquent l'article 11 de la Convention combiné avec l'article 14. La Cour décide d'examiner leurs griefs uniquement sous l'angle de l'article 11, ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d'association, y compris le droit de fonder avec d'autres des syndicats et de s'affilier à des syndicats pour la défense de ses intérêts.
2.
L'exercice de ces droits ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui. Le présent article n'interdit pas que des restrictions légitimes soient imposées à l'exercice de ces droits par les membres des forces armées, de la police ou de l'administration de l'Etat.
»
Le Gouvernement soutient que l'article 53 de la Constitution garantit la liberté syndicale y compris pour les fonctionnaires. Cette liberté peut être restreinte dans les cas prévus par l'article 51 § 2 de la Constitution pour des raisons de sécurité nationale, sûreté publique et la prévention du crime. Selon cet article, le statut et le fonctionnement des syndicats doivent être compatibles avec les principes démocratiques et républicains de l'Etat. Enfin, selon l'article 14 de la Constitution, l'usage des droits et libertés fondamentaux ne peuvent pas faire l'objet d'abus.
Le Gouvernent fait valoir que le syndicat dont les requérants sont membres est en fait une organisation armée illégale qui poursuit ses activités comme une branche politique du PKK. A ce titre, les requérants ont été condamnés pour avoir porté atteinte à l'intégrité territoriale de l'Etat et à la souveraineté nationale.
En l'espèce, la Cour constate que la formation d'une bande armée pouvant commettre des délits contre l'Etat et les pouvoirs publics a été considérée par le législateur national comme un délit. Elle rappelle ensuite que les requérants ont été condamnés sur le fondement des articles 168 §
1 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713 pour appartenance à une organisation armée, à savoir l'UPP, et non pas en raison de leurs activités syndicales, comme ils le soutiennent. Partant, le grief, tel qu'il a été soulevé, n'entre pas dans le champ d'application de l'article 11 § 1 de la Convention.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.
Les requérants se plaignent de n'avoir pas disposé d'un recours effectif en droit interne pour faire entendre leur cause. Ils invoquent l'article
13 de la Convention ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement ne se prononce pas.
La Cour constate qu'une procédure pénale a été diligentée à l'encontre des requérants et que leur cause a été entendue par la cour de sûreté de l'Etat. Ils ont pu utiliser les voies d'appel disponibles en droit interne. D'ailleurs, la Cour de cassation a cassé l'arrêt rendu par la cour de sûreté de l'Etat au motif qu'il convenait d'ordonner un complément d'information. La Cour conclut que les requérants ont disposé en droit national d'un recours effectif et que les instances judiciaires compétentes se sont prononcées sur leurs griefs.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
recevables,
tous moyens de fond réservés, les griefs des requérants tirés du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır, ainsi que du défaut d'équité devant celle-ci
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Mark
Villiger
Georg
Ress
Greffier adjoint
Président