ERDA ET AUTRES c. TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 499/02 prezentate de Pelin ERDA și alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 1 iunie 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Türmen Zagrebelsky Gyulumyan, Myjer, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 11 octombrie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, ale căror nume figurează în anexă, sunt resortisanți turci. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către M.N. Terzi, avocat la Izmir. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanții Jale Kurt, Levent K La 3 iunie 1996, procurorul republicii a fost acuzat de acordarea de asistență unei organizații ilegale în apropierea orașului Manisa. A intentat o acțiune penală a zece funcționari ai poliției, reproșându-le că au comis abuzuri asupra reclamanților reținuți și restrângându-le condamnarea pe baza articolelor 243 și 245 din Codul penal anterior, care reprimau folosirea torturii în vederea extorcării de mărturisiri. La 11 martie 1998, tribunalul a numit funcționarii poliției din lipsa unor dovezi suficiente. La 12 octombrie 1998, Curtea de Casație a decis încetarea Tribunalului de Justiție. Aceasta s-a bazat pe rapoartele medicale și s-a referit la dispozițiile Constituției turce și ale Codului penal care reprimă relele tratamente și tortură, precum și la art. 3 din Convenție.

La 27 ianuarie 1999, instanța își va reitera hotărârea inițială, care a fost din nou ruptă de Curtea de Casație la 15 iunie 1999. La 15 noiembrie 2000, instanța de judecată a recunoscut polițiștii acuzați de acte de tortură și i-a condamnat la sentințe de închisoare de la cinci ani la zece ani și zece luni în conformitate cu art. 243 alin. (1) din Codul penal anterior, precum și cu art. 59 din acesta. La 2 mai 2001, Curtea de Casație a pronunțat această hotărâre pe motiv că drepturile de apărare ale inculpaților nu fuseseră respectate. La 16 octombrie 2002, Curtea de Casație va repeta sentințele pronunțate inițial împotriva polițiștilor. La 4 aprilie 2003, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre.

Între timp, reclamanții care au fost victime ale relelor tratamente au sesizat Tribunalul Administrativ din Manisa o cerere de despăgubire a prejudiciului moral suferit. La 31 octombrie 2002, tribunalul administrativ a acceptat parțial cererea acestora și a acordat fiecăruia 10 000 000 000 de lire turce (aproximativ 7 000 de euro) în acest sens. Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante din vechiul cod penal erau astfel formulate art. 59 Indiferent de circumstanțele atenuante prevăzute de lege, de fiecare dată când instanța va admite circumstanțe atenuante speciale în favoarea celui care a comis infracțiunea (...) celelalte pedepse vor fi reduse cu cel mult o șaseme.

art. 243 Orice funcționar care..., în scopul de a-și declara crimele unor persoane acuzate, le pedepsește cu tortură sau tratamente crude sau inumane sau degradante, se pedepsește cu cinci ani de detenție fermă, precum și cu o interdicție provizorie sau definitivă de a ocupa un loc de muncă în funcția publică. (...) GRIEFS Invocând art. 3 din Convenție, reclamanții ținuți în custodie se plâng de torturile suferite și de suferințele fizice și psihice cauzate de aceste tratamente. Ceilalți reclamanți se plâng de consecințele negative ale tratamentelor pe care rudele lor le-au suferit asupra vieții lor personale. Potrivit reclamanților, există o practică administrativă care permite, aprobă și încurajează astfel de comportamente.

Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng că procedura a fost făcută dificilă pentru jurnaliști și reprezentanți ai organizațiilor internaționale și pentru confruntarea directă dintre polițiști și victime nu a avut loc, întrucât instanța de judecată nu a stabilit o identificare pe baza prezentării de fotografii. În cele din urmă, ei se plâng că polițiștii au fost condamnați la pedeapsa minimă prevăzută de lege și au beneficiat de o reducere de o șaseme a pedepsei lor. Reclamanții se plâng de durata procedurii în fața instanței de judecată din Manisa. Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng de lipsa unei căi de atac eficiente în dreptul intern pentru a-și prezenta acuzațiile de tortură și pentru a obține condamnarea responsabililor.

În conformitate cu art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii în fața tribunalului din Manisa. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamanții reținuți se plâng de torturile care au avut loc în această perioadă, precum și de suferințe fizice și psihice consecutive. Ceilalți reclamanți se plâng de consecințele negative ale acestor tratamente asupra vieții lor personale. Potrivit reclamanților, există o practică administrativă care permite, aprobă și încurajează astfel de comportamente.

Ei văd o încălcare a articolului 3 din Convenție. Curtea reamintește că un reclamant nu mai poate pretinde calitatea de victimă a unei victime. În sensul articolului 34 din convenție, în cazul în care încălcările aduse Curții au fost recunoscute, în mod explicit sau în esență, și reparate de autoritățile interne (a se vedea în special Hotărârea Amuur c. Franța din 25 iunie 1996, Rec., p. 846, § 36, și Hotărârea Dalban c. România [GC], nr. 2814/95, § 44, CEDH 1999-VI). În speță, la sfârșitul procedurii în fața tribunalului din Manisa, polițiștii incriminați au fost găsiți vinovați de tortură asupra persoanei reclamanților aflați în arest și condamnați la închisoare pe o perioadă cuprinsă între cinci ani și zece luni.

Pe de altă parte, reclamanții au formulat o cerere de despăgubire a prejudiciului lor moral în fața Tribunalului Administrativ din Manisa și au obținut parțial câștig de cauză, deoarece, la 31 octombrie 2002, tribunalul administrativ a alocat fiecărui reclamant 10 000 000 de lire turce (aproximativ 7 000 de euro) în acest sens. În aceste condiții, Curtea consideră că autoritățile naționale au recunoscut și remediat presupusa încălcare și că reclamanții care au suferit abuzuri nu mai pot pretinde că sunt victime, în sensul articolului 34 din convenție. În măsura în care se referă la acești reclamanți, această cauză este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie să fie respins în temeiul articolului 35 alineatul (2) al celorlalți reclamanți, Curtea amintește că, pentru a cădea sub incidența articolului 3, tratamentele denunțate trebuie să atingă un minim de gravitate, aprecierea acestui minim fiind relativă în esență.

Deși reclamanții susțin că au fost afectați personal de tratamentele pe care le-au suferit rudele lor, aceștia nu prezintă niciun element în sprijinul afirmațiilor lor care să permită să se ajungă la concluzia că consecințele în cauză au atins pragul de gravitate impus de art. 3. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Invocând art. 6 din convenție, reclamanții se plâng de la data la care a avut loc procedura în fața tribunalului din Manisa. Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng de lipsa unei căi de atac eficiente în dreptul intern pentru a-și prezenta acuzațiile de tortură și pentru a obține condamnarea responsabililor.

Aceste obiecțiuni, astfel cum au fost prezentate de către reclamanți, nu dezvăluie nicio aparență de încălcare a convenției. Prin urmare, rezultă că aceste obiecțiuni sunt în mod vădit nefondate și trebuie să fie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea imputanților trasă din durata procedurii în fața instanței judecătorești în cauză. Se declară cererea inadmisibilă pentru surplus.

Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președinte Anexa pelinului Erda, născut în 1959 Emrah Sait Erda, născut în 1973 Nevin Apayd Muharrem Göktaș, născut în 1949 12. Muhammer Göktaș, născut în 1963 13. Derviș Karakaș, născut în 1958 14. Abdullah Yücel Karakaș, născut în 1976 15. Sat a fost născut în 1928 16. Șadiye Tașar, născut în 1974 17. Sema Tașar, născut în 1978 18. Mustafa Seydi Korkut, născut în 1965 19. Hüseyin Korkut, născut în 1971 20. Mustafa Kurt, născut în 1951 21. Jale Kurt, născut în 1977 22. Ayse Deniz, născut în 1939 23. Faruk Deniz, născut în 1972 24. Osman Ergin Balkanl. născut în 1940 25. Sevil Balkanl. născut în 1944 26. Ayse Mine Balkanl. născut în 1979 27. Ramazan Zeybek.

născut în 1953 28. Özgür Zeybek. născut în 1979 29. Leman K

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 499/02 présentée par Pelin ERDA et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 1 er juin 2006 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , J. Hedigan , L. Caflisch , R. Türmen , V. Zagrebelsky , M me A. Gyulumyan, M. E. Myjer, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 11 octobre 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, dont les noms figurent en annexe, sont des ressortissants turcs. Ils sont représentés devant la Cour par M e M.N. Terzi, avocat à Izmir. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants Jale Kurt, Levent Kılıç, Sema Tașar, Așkın Yeğin, Ayșe Mine Balkanlı, Özgür Zeybek, Münire Apaydın, Ali Göktaș, Faruk Deniz, Abdullah Yücel Karakaș, Emrah Sait Erda, Hüseyin Korkut et Mahir Göktaș furent arrêtés entre le 26 décembre et le 29 décembre 1995 par la police à Manisa et placés en garde à vue jusqu’au 5 janvier 1996 dans les locaux de la section antiterroriste de la direction de la sûreté de Manisa. Il leur fut reproché d’avoir porté assistance à une organisation illégale. Le 3 juin 1996, le procureur de la République près la cour d’assises de Manisa (« la cour d’assises ») intenta une action pénale à dix fonctionnaires de police. Il leur reprocha d’avoir infligé des mauvais traitements aux requérants placés en garde à vue et requit leur condamnation sur le fondement des articles 243 et 245 de l’ancien code pénal qui réprimaient l’usage de la torture en vue d’extorquer des aveux.

Lors de la procédure devant la cour d’assises, les requérants se constituèrent partie intervenante. Le 11 mars 1998, la cour d’assises acquitta les fonctionnaires de police faute de preuves suffisantes. Le 12 octobre 1998, la Cour de cassation cassa l’arrêt de la cour d’assises. Elle se basa sur les rapports médicaux et se référa aux dispositions de la Constitution turque et du code pénal réprimant les mauvais traitements et la torture ainsi qu’à l’article 3 de la Convention.

Le 27 janvier 1999, la cour d’assises réitéra son arrêt initial, lequel fut à nouveau cassé par la Cour de cassation le 15 juin 1999. Le 15 novembre 2000, la cour d’assises reconnut les policiers mis en cause coupables d’actes de torture et les condamna à des peines de prison allant de cinq ans à dix ans et dix mois en application de l’article 243 § 1 de l’ancien code pénal ainsi que de son article 59. Le 2 mai 2001, la Cour de cassation cassa cet arrêt au motif que les droits de défense des accusés n’avaient pas été respectés. Le 16 octobre 2002, la cour d’assises réitéra les condamnations initialement prononcées à l’encontre des policiers. Le 4 avril 2003, la Cour de cassation confirma cet arrêt.

Entre temps, les requérants victimes des mauvais traitements saisirent le tribunal administratif de Manisa d’une demande en réparation du préjudice moral subi. Le 31 octobre 2002, le tribunal administratif fit partiellement droit à leur demande et accorda à chacun 10 000 000 000 de livres turques (environ 7 000 euros) à ce titre. Le pourvoi devant le Conseil d’Etat est actuellement pendant. B. Le droit interne pertinent Les dispositions pertinentes de l’ancien code pénal étaient ainsi libellées : Article 59 « Indépendamment des circonstances atténuantes prévues par la loi, chaque fois que le tribunal admettra des circonstances atténuantes spéciales en faveur de l’auteur de l’infraction (...) Les autres peines seront réduites d’un sixième au plus.

» Article 243 « Tout fonctionnaire qui (...), dans le but de faire avouer leurs crimes à des personnes accusées, leur inflige des tortures ou des traitements cruels ou inhumains ou dégradants, encourt une peine de cinq ans de réclusion ferme ainsi qu’une interdiction provisoire ou définitive d’occuper un emploi dans la fonction publique. (...) » GRIEFS Invoquant l’article 3 de la Convention, les requérants placés en garde à vue se plaignent des tortures subies ainsi que des souffrances physiques et psychiques consécutives à ces traitements. Les autres requérants se plaignent des conséquences défavorables des traitements subis par leurs proches sur leur vie personnelle. Selon les requérants, il existe une pratique administrative qui permet, approuve et encourage de tels comportements.

Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de l’iniquité de la procédure devant la cour d’assises dans la mesure où les policiers n’ont pas été mis en détention provisoire pendant la procédure, l’accès à la salle d’audience a été rendu difficile pour les journalistes et les représentants d’organisations internationales et la confrontation directe entre les policiers et les victimes n’a pas eu lieu, la cour d’assises ayant procédé à une identification sur présentation de photos. Enfin, ils se plaignent de ce que les policiers ont été condamnés à la peine minimum prévue par la loi et ont bénéfice d’une diminution d’un sixième de leur peine. Les requérants se plaignent de la durée de la procédure devant la cour d’assises de Manisa.

Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent de l’absence de voie recours efficace en droit interne pour présenter leurs allégations de tortures et obtenir la condamnation des responsables. EN DROIT