SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 69912/01 prezentate de Nazif YAVUZ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 27 mai 2004 într-o cameră compusă din domnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Zupančič Hedigan mes Tsatsa-Nikolovska H.S. Greve, judecători și domnul Villiger, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 aprilie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Nazif Yavuz, este un resortisant turc, născut în 1970 și rezident la Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 14 iunie 1996, reclamantul, pe vremea aceea comisar adjunct în cadrul poliției naționale, a fost arestat și reținut de polițiști atașați secției de luptă împotriva terorismului aproape de conducerea securității din Ankara, care a fost acuzat, printre altele, de participarea la constituirea unei organizații criminale. Reclamantul pretinde că a fost supus, în timpul custodiei sale, în special următoarelor forme de abuz: spânzurare palestiniană, bătăi, șocuri electrice, insulte și amenințări. La 17 iunie 1996, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara ( La 26 iunie 1996, la ora 11:00, reclamantul a fost examinat de un medic de la Institutul de Medicină Legală în apropierea Curții de Securitate a statului, care, observând că prezenta o vânătaie galben pal sub ochiul stâng și pe pleoape, a ordonat o oprire de lucru de trei zile. La o dată neraportată, au fost inițiate două acțiuni penale împotriva reclamantului. Pe de o parte, el a fost acuzat în fața instanței de asedii din Ankara (adică curtea de asediu În conformitate cu elementele dosarului, la 28 decembrie 1998, instanța de asediu l-a numit pe reclamant al șefilor de jaf armat și a încălcat libertatea, pentru insuficiență de probe. În ceea ce privește procedura inițiată în fața Curții de Securitate a statului, aceasta a rămas pendinte. Procedura disciplinară din 26 noiembrie 1996, Consiliul Superior de Disciplina aproape de Hotărârea Generală Securitate ( Consiliul Superior de Disciplină (I) a revocat reclamantul de la postul său pentru corupție, a utilizat în mod greșit identitatea și prerogativele funcției sale și a transmis informații și documente confidențiale referitoare la funcția sa unor persoane care nu erau împuternicite să le primească. La 10 iunie 1998, Tribunalul Administrativ a respins recursul reclamantului și, în acest scop, s-a bazat pe prevederile legii nr. 657 privind statutul funcționarilor de stat care au definit condițiile de acces la statutul de funcționar și circumstanțele care justifică pronunțarea unei revocări; în special, el a considerat că, având în vedere documentele cazului și elementele anchetei disciplinare, acțiunile reprobabile ale reclamantului ar putea fi considerate ca fiind stabilite. Prin urmare, acesta a confirmat sancțiunea de revocare, considerând că aceste acțiuni nu erau demne de calitatea de funcționar. Prin hotărârea din 20 iunie 2000, notificată reclamantului la 13 septembrie 2000, Consiliul de Stat a confirmat judecata Tribunalului Administrativ. Pe data de 3 octombrie 1996, reclamantul, care a fost reținut la casa de arestare din Ümraniye, l-a acuzat pe procurorul Republicii de o plângere privind abuzul de droguri împotriva polițiștilor care l-au arestat și interogat în timpul detenției sale. La 25 aprilie 1997, reclamantul a fost, de asemenea, eliberat. La 9 iunie 1997, procurorul Republicii, care se consideră incompetent în temeiul legii privind litigiile funcționarilor publici, a adresat subprefectura Ankarei o cerere de autorizare a urmăririi penale. Mai 1998, Consiliul Superior de Disciplină, alcătuit din cinci directori de securitate în cadrul poliției naționale, constată că faptele reproșate împotriva polițiștilor adiacenți Direcției de Securitate de la Ankara nu erau stabilite, consideră că nu era necesar să se continue urmărirea penală. Decizia de nejudiciare adoptată de Consiliul Superior de Disciplină nu ar fi fost notificată reclamantului decât la 10 noiembrie 2000. GRIEFreclamantul susține că a fost supus, în timpul custodiei sale, unor tratamente contrare articolului 3 din convenție și susține că autoritățile nu au reacționat efectiv la acuzațiile sale de maltratare. În acest sens, acesta invocă art. 13 din Convenție. Invocând art. 6 din convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în cadrul procedurii în fața consiliului de disciplină care și-a retras revocarea pe baza depoziției sale în custodie și, în opinia sa, în cursul acestei proceduri, principiul egalității armelor și al dreptului său la apărare nu au fost respectate. Comitetul consideră, de asemenea, că sancțiunea disciplinară pe care a făcut-o a adus atingere prezumției de nevinovăție garantate prin art. 6 alin. (2) din Convenție, în măsura în care instanțele administrative au confirmat sancțiunea în cauză, în timp ce procedura penală privind infracțiunea care i-a fost contestată rămânea pendinte în fața instanțelor de aplicare a legii. Pe baza articolului 8 din Convenție, reclamantul denunță repercusiunile urmărilor penale și disciplinare asupra vieții sale private. Reclamantul se plânge în sfârșit că măsura de concediere constituie o încălcare a dreptului său la respectarea proprietății sale, în măsura în care se află privat de unica sa sursă de venit. Recurentul invocă o încălcare a articolelor 3 și 13 din convenție. În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În plus, reclamantul invocă art. 6 alineatul (1) și art. 2 și art. 8 din Convenție, precum și art. 1 din Protocolul n Applicabilitatea articolului 6 alineatul (1) din Convenție la procedura disciplinară Curtea observă că reclamantul, comisar adjunct la momentul faptelor, a fost revocat de un organ disciplinar în temeiul dispozițiilor care reglementează Statutul funcționarilor. Fără îndoială, sancțiunea de revocare aplicată reclamantului se află în domeniul disciplinei impuse în poliția națională și se adresează numai unui anumit grup cu statut special; prin urmare, aspectul penal al art. 6 alin. (1) din Convenție nu se aplică în cazul de față. În ceea ce privește aspectul civil al acestei dispoziții, Curtea amintește că a avut ocazia de a-și revizui jurisprudența cu privire la aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) la litigiile referitoare la funcționarii publici și de a adopta un nou criteriu funcțional, bazat pe natura funcțiilor și a responsabilităților exercitate de agent (Pellegrin c. Franța [GC], 28541/95, CEDH 1999.VIII. Ea a decis că sunt singurele care intră sub incidența art. 6 alin. 1 litigiile agenților publici a căror angajare este caracteristică activităților specifice ale administrației publice, în măsura în care aceasta acționează ca deținătorul autorității publice însărcinate cu protejarea intereselor generale ale statului sau ale altor autorități publice. Prin urmare, art. 6 alineatul (1) nu se aplică. Prin urmare, acest motiv este incompatibil cu dispozițiile convenției și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (2) din convenție, Curtea constată că prezumția de nevinovăție nu se limitează la o garanție procedurală în cadrul unui singur proces penal, ci că dispoziția menționată anterior impune, în plus, ca niciun reprezentant al statului să nu prezinte o persoană ca fiind vinovată de o infracțiune, atât timp cât vinovația acestei persoane nu este stabilită definitiv de instanța competentă ( Allenet de Ribemont c. Franța, Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A, nr 308, § 35. În acest caz, Curtea constată că, contrar celor afirmate de reclamant, instanțele administrative nu și-au exprimat opinia că a comis infracțiunea penală care i-a fost reproșată. În lumina înscrisurilor din dosar aflate în posesia lor, acestea s-au reținut la constatarea faptelor materiale ale cauzei și au avut consecințe disciplinare, fără a lua în considerare eventuala vinovăție a reclamantului cu privire la infracțiunea penală în cauză (J.L. c. Franța, nr. 17055/90, Decizia Comisiei din 5 aprilie 1995). Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Griefs din articolele 8 din Convenție și 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește motivul întemeiat pe o presupusă încălcare a dreptului la respectarea vieții private al reclamantului, Curtea arată că persoana în cauză nu oferă nicio clarificare și că argumentele sale par să fie nefondate în acest sens. În ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, venitul viitor nu poate fi considerat ca fiind un "bine" Dacă a fost deja câștigat sau a făcut obiectul unei creanțe sigure, revocarea unui funcționar public și pierderea câștigurilor viitoare pe care aceasta le aduce nu afectează bunurile reclamantului (a se vedea, printre altele, De Diego Nafria c. Spania (dec.), nr 46833/99, 14 martie 2002). Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiat pe presupusele tratamente abuzive suferite în timpul custodiei sale și pe lipsa de eficacitate a anchetei privind această chestiune Declare cererea inadmisibilă pentru surplus. Mark V illiger Georg Ress Modululr Adjunct Președinte
de la requête n
o
69912/01
présentée par Nazif YAVUZ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 27 mai 2004 en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
M
mes
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
H.S.
Greve,
juges
,
et de M. M.
Villiger,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 avril 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Nazif Yavuz, est un ressortissant turc, né en 1970 et résidant à Istanbul.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 14 juin 1996, le requérant, alors commissaire adjoint au sein de la police nationale, fût arrêté et placé en garde à vue par des policiers rattachés à la section de lutte contre le terrorisme près la direction de la sûreté d'Ankara. Il lui était notamment reproché d'avoir participé à la constitution d'une organisation criminelle.
Le requérant prétend avoir été soumis, pendant sa garde à vue, notamment aux formes de sévices suivantes
: pendaison palestinienne, bastonnades, chocs électriques, insultes et menaces.
Le 17 juin 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara («
la cour de sûreté de l'Etat
») ordonna le maintien du requérant en garde à vue jusqu'au 26
juin 1996.
Le 26 juin 1996, à 11 heures, le requérant fut examiné par un médecin de l'institut médico-légal près la cour de sûreté de l'Etat qui, constatant qu'il présentait une ecchymose jaune pâle sous l'œil gauche et sur la paupière, ordonna un arrêt de travail de trois jours.
A une date non communiquée, deux actions pénales furent engagées contre le requérant. D'une part, il était accusé devant la cour d'assises d'Ankara («
la cour d'assises
») des chefs de vol à main armée et atteinte à la liberté
; d'autre part, il était accusé devant la cour de sûreté de l'Etat pour appartenance à une organisation criminelle.
Selon les éléments du dossier, le 28 décembre 1998, la cour d'assises acquitta le requérant des chefs de vol à main armée et atteinte à la liberté, pour insuffisance de preuves. Quant à la procédure engagée devant la cour de sûreté de l'Etat, elle demeurait pendante.
1.
La procédure disciplinaire
Le 26 novembre 1996, le Conseil supérieur de discipline près la Direction générale de la sûreté («
le Conseil supérieur de discipline
») révoqua le requérant de son poste pour corruption, usage à mauvais escient de son identité et des prérogatives de sa fonction, et transmission d'informations et documents confidentiels relatifs à sa fonction à des personnes non habilitées à les recevoir.
Le requérant saisit le tribunal administratif d'Ankara d'un recours en annulation contre cette sanction disciplinaire.
Le 10 juin 1998, le tribunal administratif rejeta le recours du requérant. Pour ce faire, il se fonda sur les dispositions de la loi n
o
657 relative au statut des fonctionnaires d'Etat qui définissaient les conditions d'accès au statut de fonctionnaire et les circonstances justifiant le prononcé d'une révocation. Il considéra notamment qu'au vu des pièces du dossier et des éléments de l'enquête disciplinaire, les agissements reprochés au requérant pouvaient être tenus pour établis. Il confirma donc la sanction de révocation, estimant que ces agissements ne seyaient pas à la dignité que nécessite la qualité de fonctionnaire.
Par un arrêt du 20 juin 2000, signifié au requérant le 13 septembre 2000, le Conseil d'Etat confirma le jugement du tribunal administratif.
2.
Les poursuites pénales et la plainte pour mauvais traitements
Le 3 octobre 1996, le requérant, alors détenu à la maison d'arrêt d'Ümraniye, saisit le procureur de la République d'une plainte pour mauvais traitements contre les policiers ayant procédé à son arrestation et à son interrogatoire au cours de sa garde à vue. Il accusa également ces derniers de vols.
Le 25 avril 1997, le requérant fut libéré.
Le 9 juin 1997, le procureur de la République, s'estimant incompétent au regard de la loi relative au contentieux des fonctionnaires, adressa à la sous-préfecture d'Ankara une demande d'autorisation de poursuivre.
Le 1
er
mai 1998, le Conseil supérieur de discipline, composé de cinq directeurs de la sûreté au sein de la police nationale, constatant que les faits reprochés aux policiers rattachés à la direction de la sûreté d'Ankara n'étaient pas établis, estima qu'il n'y avait pas lieu à poursuivre.
La décision de non-lieu adoptée par le Conseil supérieur de discipline n'aurait été notifiée au requérant que le 10 novembre 2000.
1.
Le requérant allègue avoir été l'objet, pendant sa garde à vue, de traitements contraires à l'article 3 de la Convention. De même, il soutient que les autorités n'ont pas réagi d'une façon effective à ses allégations de mauvais traitements.
Il invoque à cet égard l'article 13 de la Convention.
2.
Invoquant l'article 6 de la Convention, le requérant se plaint de n'avoir pas bénéficié d'un procès équitable dans la procédure devant le conseil de discipline qui a prononcé sa révocation sur la base de sa déposition en garde à vue. Par ailleurs, selon lui, pendant cette procédure, le principe d'égalité des armes et ses droits de défense n'ont pas été respectés.
Il considère par ailleurs que la sanction disciplinaire dont il a fait l'objet a porté atteinte à la présomption d'innocence garantie par l'article 6 § 2 de la Convention, dans la mesure où les juridictions administratives ont confirmé la sanction en question alors que la procédure pénale concernant le délit pénal qui lui était reproché demeurait pendante devant les juridictions répressives.
3.
Se fondant sur l'article 8 de la Convention, le requérant dénonce les répercussions des poursuites pénales et disciplinaires sur sa vie privée.
4.
Le requérant se plaint enfin que la mesure de licenciement constitue une violation de son droit au respect de ses biens dans la mesure où il se vît privé de son unique source de revenus. Il invoque l'article
1 du Protocole n
o
1.
1.
Le requérant allègue une violation des articles 3 et 13 de la Convention.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Le requérant invoque en outre les articles 6 §§ 1 et 2, et 8 de la Convention ainsi que l'article 1 du Protocole n
o
1.
a)
Applicabilité de l'article 6 § 1 de la Convention à la procédure disciplinaire
La Cour note que le requérant, commissaire adjoint à l'époque des faits, a été révoqué par un organe disciplinaire en application des dispositions régissant le statut des fonctionnaires.
Il ne fait pas de doute que la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans la police nationale et ne s'adresse qu'à un groupe déterminé doté d'un statut particulier. Dès lors, l'aspect pénal de l'article 6 § 1 de la Convention ne s'applique pas au cas d'espèce.
Quant à l'aspect civil de cette disposition, la Cour rappelle qu'elle a eu l'occasion de revoir sa jurisprudence quant à l'applicabilité de l'article 6 §
1 aux litiges relatifs aux agents publics et d'adopter un nouveau critère fonctionnel, fondé sur la nature des fonctions et des responsabilités exercées par l'agent (
Pellegrin c. France
[GC], n
o
28541/95, CEDH 1999–VIII). Elle a décidé que sont seuls soustraits au champ d'application de l'article 6 §
1 les litiges des agents publics dont l'emploi est caractéristique des activités spécifiques de l'administration publique, dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l'Etat ou des autres collectivités publiques. Tel est manifestement le cas en l'espèce.
Partant, l'article 6 § 1 ne trouve pas à s'appliquer. Ce grief est dès lors incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
b)
Présomption d'innocence
En ce qui concerne le grief tiré de l'article 6 § 2 de la Convention, la Cour observe que la présomption d'innocence ne se limite pas à une garantie procédurale au sein du seul procès pénal, mais que la disposition précitée exige en outre qu'aucun représentant de l'Etat ne présente une personne comme coupable d'une infraction, tant que la culpabilité de cette personne ne se trouve pas définitivement établie par la juridiction compétente (
Allenet de Ribemont c. France
, arrêt du 10 février 1995, série
A, n
o
308, § 35).
En l'espèce, la Cour constate que, contrairement à ce qu'affirme le requérant, les juridictions administratives n'ont pas exprimé l'avis qu'il avait commis le délit pénal qui lui était reproché. A la lumière des pièces du dossier en leur possession, elles s'en sont tenues à la constatation des faits matériels de la cause et en ont tiré des conséquences sur le plan disciplinaire, sans porter d'appréciation sur l'éventuelle culpabilité du requérant au regard du délit pénal en question (
J.L. c. France
, n
o
17055/90, décision de la Commission du 5 avril 1995).
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
c)
Griefs tirés des articles 8 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1
En ce qui concerne le grief tiré d'une prétendue atteinte au droit au respect de la vie privée du requérant, la Cour relève que l'intéressé n'apporte aucune précision et que son argumentation apparaît en ce sens nullement étayée.
Quant au grief tiré de l'article 1 du Protocole n
o
1, la Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, le revenu futur ne peut être considéré comme un «
bien
» que s'il a déjà été gagné ou s'il a fait l'objet d'une créance certaine. Or, la révocation d'un fonctionnaire et la perte de gains futurs qu'elle entraîne ne portent pas atteinte aux «
biens
» du requérant (voir, entre autres,
De Diego Nafria c. Espagne
(déc.), n
o
46833/99, 14 mars 2002).
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen des griefs du requérant tirés des mauvais traitements prétendument subis au cours de sa garde à vue et de l'inefficacité de l'enquête menée à ce sujet
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Mark V
illiger
Georg
Ress
Greffier adjoint
Président