În cauza Liadis c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din domnii Bonello președinte C.L. Rozakis Tulkens Levits Botousarova, dnii Kovler, Zagrebelsky, judecători și ai dlui Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 mai 2004, se pronunță în această hotărâre, adoptat la această dată în instanță la originea cauzei . La 28 martie 2001, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăilor Fundamentale ( La 22 aprilie 2003, prima secțiune a decis să comunice autorității cauza care a stat la baza procedurii. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (3), aceasta a decis că va fi examinată, în același timp, admisibilitatea și temeinicia cauzei. În 1973, un incendiu provocat de pilonii de electricitate a distrus complet casa reclamantului. La data de 4 octombrie 1978, reclamantul sesizează instanța judecătorească în mare măsură cu privire la o acțiune care intenționează să condamne întreprinderea publică de achiziții publice ( La 20 iulie 1983, reclamantul a solicitat stabilirea unei noi date de încuviințare. Aceaceasta a fost stabilită la 23 februarie 1984, dar ulterior a fost amânată deoarece nici reclamantul, nici adversarul său nu au fost prezentate. Septembrie 1984, reclamantul a solicitat stabilirea unei noi date de încuviințare. Aceaceasta a fost stabilită la 16 noiembrie 1984, dar a fost încă amânată deoarece nici reclamantul, nici adversarul său nu au fost prezentate. La data de 2 decembrie 1987, reclamantul sesizează Tribunalul de Mare Instanță cu privire la o a doua acțiune care urmărea să obțină dobândă asupra sumelor solicitate în prima sa acțiune din 1978. Lacul a fost stabilit la 22 ianuarie 1988, dar ulterior a fost amânat deoarece nici reclamantul, nici adversarul său nu au fost prezentate. La 10 noiembrie 1992, reclamantul a solicitat stabilirea unei noi date de încuviințare. Aceaceasta a fost stabilită la 21 ianuarie 1993, dar ulterior a fost amânată ca urmare a grevei avocaților din barou (care a avut loc între 30 octombrie 1992 și 8 martie 1993). La 20 ianuarie 1998, reclamantul a solicitat stabilirea unei noi date de încuviințare. Aceasta a avut loc la 10 decembrie 1998. 10. La 29 aprilie 1999, tribunalul l-a exonerat pe reclamant de cererile sale pe motiv că acestea fuseseră prescrise (judecata nr. 2992/1999). Tribunalul a considerat în special că mai mult de cinci ani s-au scurs între amânarea landului din 16 noiembrie 1984 și cererea reclamantului din 10 noiembrie 1992 de stabilire a unei noi date de încuviințare. Instanța a respins argumentul reclamantului potrivit căruia introducerea celei de a doua acțiuni din 2 decembrie 1987 ar fi întrerupt termenul de prescripție pe termen lung. Tribunalul a considerat în această privință că cea de a doua acțiune introdusă de reclamant viza o nouă cerere, diferită de cea depusă de prima sa acțiune. În orice caz, această a doua cerere a fost, de asemenea, prescrisă, deoarece a fost introdusă la mai mult de cinci ani de la depunerea primei acțiuni a reclamantului. 11. La 6 iulie 1999, reclamantul a interjetat apelul la hotărârea respectivă. 12. La 30 august 2000, instanța de apel din mai mult de cinci ani, pe baza unei hotărâri a Curții de Casație care a retrăit jurisprudența în această privință (n 40/1996), a confirmat hotărârea atacată (hotărârea nr. 7132/2000). Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 28 septembrie 2000. Reclamantul nu s-a ocupat de casare, întrucât, având în vedere noua jurisprudență a Curții de Casație, recursul său ar fi condamnat la eșec. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 13. Tribunalul acționează numai la cererea unei părți și decide pe baza declarațiilor formulate de părți (...) art. 108 Actele de procedură au loc la inițiativa și diligența părților (...) Articolele menționate anterior consacră principiile dispoziției landului ( În conformitate cu principiul dispoziției din lan, protecția judiciară în litigiile civile este acordată numai dacă este solicitată de către părți, în măsura în care este și dacă continuă să fie legală. În plus, în conformitate cu principiul inițiativei părților, progresul unei proceduri civile depinde în totalitate de diligența părților (P. Yessiou-Faltsi), art. 260 În cazul în care părțile nu sunt prezente în instanță (...), aceasta se amână (...) în ceea ce privește VIOLAȚIA ALLEGUE DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE CU privire la motivul întemeiat pe durata procedurii 14. Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil. Astfel cum este prevăzut în art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 15. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 4 octombrie 1978, atunci când reclamantul sesizează instanța judecătorească de mari dimensiuni din statul de origine și se încheie la 30 august 2000, cu o hotărâre a instanței judecătorești din statul de executare, adică o perioadă de douăzeci și unu de ani, zece luni și douăzeci și șase de zile pentru două grade de jurisdicție, dintre care mai mult de paisprezece ani și nouă luni după 20 noiembrie 1985, data recunoașterii dreptului individual de recurs de către Grecia. Cu privire la admisibilitate 16. Curtea constată că acest ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Guvernul consideră că comportamentul părților a contribuit în mare măsură la prelungirea duratei acestei proceduri. În ceea ce privește procedura în fața instanței în instanță, guvernul constată că, cu excepția instanței de judecată din 21 ianuarie 1993, amânată ca urmare a grevei avocaților, toate celelalte audieri stabilite au trebuit să fie amânate din cauza absenței reclamantului, ceea ce a întârziat considerabil procedura. În plus, făcând referire la Codul de procedură civilă care lasă la inițiativa procedurii părților, guvernul consideră că cronologia atestă absența diligenței reclamantului care întârzie în mod excesiv cererea de stabilire a datelor de încuviințarea. Guvernul concluzionează că nu se poate imputa nicio întârziere autorităților judiciare care au tratat această cauză cu diligență. 18. Reclamantul consideră că cauza sa a trecut printr-o perioadă excesivă de timp și că Tribunalul de Mare Instanță este responsabil exclusiv pentru amânările și întârzierile cu care se confruntă cauza sa. 19. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 20. Pe de altă parte, numai încetinitorii imputabili autorităților judiciare competente pot determina o depășire a termenului rezonabil care contravine Convenției. Chiar și în sistemele juridice care consacră principiul derulării procesului de către părți, atitudinea celor interesați nu scutește judecătorii de a asigura celeritatea dorită de art. 6 alin. (1) (Litozalis c. Grecia, 62771/00, § 30, 5 februarie 2004). 21. Curtea consideră că cauza nu prezenta nicio dificultate specială. În ceea ce privește comportamentul părților, Curtea arată că Aceste amânări, combinate cu întârzierea excesivă cu care reclamantul a solicitat de fiecare dată stabilirea unei noi date de încuviințare, sunt la originea unei întârzieri de peste 20 de ani, de care statul nu poate fi considerat responsabil. Curtea ia notă în special de faptul că, atât timp cât reclamantul nu își manifesta interesul de a relua procedura în fața Tribunalului de Mare Instanță din statul membru respectiv, acesta din urmă nu avea nicio marjă de manevră. Într-adevăr, în conformitate cu principiile dispoziției landului și a inițiativei părților consacrate la articolele 106 și 108 din Codul de procedură civilă (a se vedea punctul 13 de mai sus), progresul procedurii depinde în totalitate de diligența părților. ; în cazul în care instanțele renunță temporar sau definitiv la instanță, nu le pot impune din proprie inițiativă reluarea acesteia. Această situație nu poate fi pusă în paralel cu ipoteza unei proceduri în desfășurare, pentru care instanțele trebuie să vegheze la buna desfășurare a acesteia, fiind, de exemplu, foarte atente atunci când este vorba despre depunerea unei cereri de amânare, de audierea martorilor sau de monitorizarea termenelor necesare pentru întocmirea unui raport de competență (a se vedea, a contrao LSI Information Technologies c. Grecia , nr. 46380/99, § 34, 20 decembrie 2001). 22. În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea consideră că nu pot fi învinuiți de perioade de inactivitate sau de întârzieri nejustificate. Într-adevăr, Curtea arată că: de fiecare dată când reclamantul solicita stabilirea unei noi date de încuviințare, tribunalul de mare instanță o fixa în termene foarte scurte. Pe de altă parte, această instanță și-a pronunțat hotărârea în termen de un an, trei luni și nouă zile de la data cererii reclamantului de stabilire a unei noi date de încuviințare, ședință la care s-a prezentat În ceea ce privește procedura în fața instanței judecătorești, aceasta a avut o durată de un an, o lună și douăzeci și patru de zile. În opinia Curții, aceste termene sunt departe de a fi rezonabile. 23. Având în vedere toate elementele colectate și în pofida duratei generale a procedurii, Curtea consideră că nu a depășit termenul rezonabil. Prin urmare, nu a existat nici o încălcare a acestei dispoziii. Pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, reclamantul se plânge că procedura nu a fost echitabilă și, în special, pe de altă parte, susține că instana de mare instană din statul de drept ar fi trebuit să ia în considerare audierea martorilor înainte de a lua o decizie. 25. Presupunând chiar că persoana în cauză a epuizat căile de atac interne, pe lângă faptul că nu se ocupase de ruperea împotriva executării hotărârii judecătorești, Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască eventualele erori de fapt sau de drept comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție. Pe de altă parte, în cazul în care art. 6 din convenție garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al dreptului intern și al instanțelor naționale (Garcia Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999-I 26. Or, Curtea nu identifică niciun indice derbitrar în desfășurarea procedurii, care a respectat principiul contradictoriei și în cursul căruia reclamantul a putut prezenta toate argumentele pentru apărarea cauzei sale. În concluzie, Curtea consideră că, în ansamblul său, procedura în litigiu a avut un caracter echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. 27. Prin urmare, în conformitate cu art. 3 și cu art. 4 din Convenție, Curtea, la L.UNANIMITATE, trebuie, prin urmare, să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 27 mai 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Giovanni Bonello Modululr Președintele
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE LIADIS c. GRÈCE
(Requête n
o
16412/02)
ARRÊT
27 mai 2004
10/11/2004
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Liadis c. Grèce,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Bonello
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova,
MM.
A.
Kovler,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 mai 2004,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
16412/02) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Charilaos Liadis («
le requérant
»), a saisi la Cour le 28 mars 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par le délégué de son agent, M. D. Kalogiros, auditeur auprès du Conseil Juridique de l’Etat.
3.
Le 22 avril 2003, la première section a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
I.
4.
Le requérant est né en 1942 et réside à Sparti.
5.
En 1973, un incendie, provoqué par les pylônes d’électricité détruisit intégralement la maison du requérant.
6.
Le 4 octobre 1978, le requérant saisit le tribunal de grande instance d’Athènes d’une action tendant à la condamnation de l’Entreprise Publique d’Electricité (« DEI ») à lui verser une indemnisation pour la destruction de ses biens. L’audience fut fixée au 24 novembre 1978, mais fut par la suite reportée car ni le requérant ni son adversaire ne s’y étaient présentés.
7.
Le 20 juillet 1983, le requérant demanda la fixation d’une nouvelle date d’audience. Celle-ci fut fixée au 23 février 1984, mais fut par la suite reportée car ni le requérant ni son adversaire ne s’y étaient présentés. Le 11
septembre 1984, le requérant demanda la fixation d’une nouvelle date d’audience. Celle-ci fut fixée au 16 novembre 1984, mais fut encore reportée car ni le requérant ni son adversaire ne s’y étaient présentés.
8.
Le 2 décembre 1987, le requérant saisit le tribunal de grande instance d’Athènes d’une seconde action tendant à obtenir des intérêts sur les sommes sollicitées dans sa première action de 1978. L’audience fut fixée au 22 janvier 1988, mais fut par la suite reportée car ni le requérant ni son adversaire ne s’y étaient présentés.
9.
Le 10 novembre 1992, le requérant demanda la fixation d’une nouvelle date d’audience. Celle-ci fut fixée au 21 janvier 1993, mais fut par la suite reportée en raison de la grève des avocats du barreau d’Athènes (qui se déroula entre le 30 octobre 1992 et le 8 mars 1993). Le 20 janvier 1998, le requérant demanda la fixation d’une nouvelle date d’audience. Celle-ci eut lieu le 10 décembre 1998.
10.
Le 29 avril 1999, le tribunal débouta le requérant de ses demandes au motif que celles-ci avaient été prescrites (jugement n
o
2992/1999). Le tribunal considéra en particulier que plus de cinq ans s’étaient écoulés entre le report de l’audience du 16 novembre 1984 et la demande du requérant du 10 novembre 1992 tendant à la fixation d’une nouvelle date d’audience. Le tribunal réfuta l’argument du requérant selon lequel l’introduction de sa seconde action du 2 décembre 1987 aurait interrompu le délai quinquennal de prescription. Le tribunal considéra sur ce point que la seconde action introduite par le requérant concernait une nouvelle demande, différente de celle déposée par sa première action. En tout état de cause, cette seconde demande avait aussi été prescrite, car elle avait été introduite plus de cinq ans après le dépôt de la première action du requérant.
11.
Le 6 juillet 1999, le requérant interjeta appel dudit jugement.
12.
Le 30 août 2000, la cour d’appel d’Athènes, se fondant sur un arrêt de la Cour de cassation qui porta revirement de la jurisprudence en la matière (n
o
40/1996), confirma le jugement attaqué (arrêt n
o
7132/2000). Cet arrêt fut notifié au requérant le 28 septembre 2000. Le requérant ne se pourvut pas en cassation, considérant qu’au vu de la nouvelle jurisprudence de la Cour de cassation, son pourvoi serait voué à l’échec.
II.
13.
Les dispositions pertinentes du code de procédure civile se lisent ainsi
:
Article 106
«
Le tribunal agit uniquement à la demande d’une partie et décide sur la base des allégations soulevées par les parties (...)
»
Article 108
«
Les actes de procédure ont lieu à l’initiative et à la diligence des parties (...)
»
Les articles susmentionnés consacrent respectivement les principes de la disposition de l’instance (αρχή διαθέσεως) et de l’initiative des parties (αρχή πρωτοβουλίας των διαδίκων). Selon le principe de la disposition de l’instance, la protection judiciaire dans le cadre des litiges civils est accordée seulement si elle est demandée par les parties, dans la mesure où elle l’est et si elle continue à l’être. Par ailleurs, selon le principe de l’initiative des parties, le progrès d’une procédure civile dépend entièrement de la diligence des parties (P. Yessiou-Faltsi,
Civil Procedure in Hellas
, éd. Sakkoulas-Kluwer, p. 45 et suiv.).
Article 260
«
Si les parties ne sont pas présentes à l’audience (...), celle-ci est ajournée (...)
»
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
A.
Sur le grief tiré de la durée de la procédure
14.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
15.
La période à considérer a débuté le 4 octobre 1978, lorsque le requérant saisit le tribunal de grande instance d’Athènes, et s’est terminée le 30 août 2000, avec l’arrêt de la cour d’appel, soit une durée de vingt-et-un ans, dix mois et vingt-six jours pour deux degrés de juridiction, dont plus de quatorze ans et neuf mois après le 20 novembre 1985, date de reconnaissance du droit de recours individuel par la Grèce.
1.
Sur la recevabilité
16.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
2.
Sur le fond
17.
Le Gouvernement estime que le comportement des parties a largement contribué à prolonger la durée de cette procédure. S’agissant de la procédure devant le tribunal de grande instance, le Gouvernement constate qu’à l’exception de l’audience du 21 janvier 1993, reportée en raison de la grève des avocats, toutes les autres audiences fixées ont dû être reportées en raison de l’absence du requérant, ce qui retarda de façon considérable la procédure. Se référant en outre au code de procédure civile qui laisse l’initiative de la procédure aux parties, le Gouvernement estime que la chronologie atteste de l’absence de diligence du requérant qui retarda de manière excessive la demande de fixation des dates d’audience. Le Gouvernement conclut qu’aucun retard ne peut être imputé aux autorités judiciaires qui ont traité cette affaire avec diligence.
18.
Le requérant estime que son affaire connut une durée excessive et que le tribunal de grande instance d’Athènes est exclusivement responsable des ajournements et des retards que connut son affaire.
19.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
20.
Par ailleurs, seules les lenteurs imputables aux autorités judiciaires compétentes peuvent amener à constater un dépassement du délai raisonnable contraire à la Convention. Même dans les systèmes juridiques consacrant le principe de la conduite du procès par les parties, l’attitude des intéressés ne dispense pas les juges d’assurer la célérité voulue par l’article
6 § 1 (
Litoselitis c. Grèce
, n
o
62771/00, § 30, 5 février 2004).
21.
La Cour considère que l’affaire ne présentait pas de difficulté particulière. S’agissant du comportement des parties, la Cour relève que l’absence du requérant est à l’origine de tous les ajournements de l’affaire devant le tribunal de grande instance d’Athènes, à l’exception de l’audience du 21 janvier 1993, reportée en raison de la grève des avocats. Ces ajournements, combinés avec le retard excessif avec lequel le requérant demandait à chaque fois la fixation d’une nouvelle date d’audience, sont à l’origine d’un retard de plus de vingt ans, dont l’Etat ne saurait être tenu pour responsable. La Cour note en particulier que, tant que le requérant ne manifestait pas d’intérêt pour reprendre la procédure devant le tribunal de grande instance d’Athènes, celui-ci n’avait aucune marge de manœuvre. En effet, selon les principes de la disposition de l’instance et de l’initiative des parties consacrés par les articles 106 et 108 du code de procédure civile (voir paragraphe 13 ci-dessus), le progrès de la procédure dépend entièrement de la diligence des parties
; si celles-ci abandonnent provisoirement ou définitivement l’instance, les tribunaux ne peuvent pas de leur propre initiative leur imposer sa reprise. Cette situation ne peut être mise en parallèle avec l’hypothèse d’une procédure en cours, pour laquelle les tribunaux doivent veiller à son bon déroulement, en étant par exemple attentifs lorsqu’il s’agit de consentir à une demande d’ajournement, d’entendre des témoins ou de surveiller les délais requis pour l’établissement d’un rapport d’expertise (voir,
a contrario
,
LSI Information Technologies c. Grèce
, n
o
46380/99, § 34, 20 décembre 2001).
22.
Quant au comportement des autorités judiciaires, la Cour estime qu’on ne saurait leur reprocher des périodes d’inactivité ou de lenteur injustifiées. En effet, la Cour relève qu’à chaque fois que le requérant demandait la fixation d’une nouvelle date d’audience, le tribunal de grande instance la fixait dans des délais très brefs. Par ailleurs, cette juridiction rendit son jugement dans un délai d’un an, trois mois et neuf jours à partir de la date de la demande du requérant tendant à la fixation d’une nouvelle date d’audience, audience à laquelle il se présenta
; quant à la procédure devant la cour d’appel, celle-ci connut une durée d’un an, un mois et vingt-quatre jours. De l’avis de la Cour, ces délais sont loin d’être déraisonnables.
23.
Eu égard à l’ensemble des éléments recueillis, et malgré la durée globale de la procédure, la Cour estime qu’il n’y a pas eu dépassement du «
délai raisonnable
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Partant, il n’y a pas eu violation de cette disposition.
B.
Sur le grief tiré de l’équité de la procédure
24.
Le requérant se plaint également que la procédure n’a pas été équitable. Il affirme en particulier que le tribunal de grande instance d’Athènes aurait dû ordonner l’audition de témoins avant de rendre sa décision.
25.
A supposer même que l’intéressé ait épuisé les voies de recours internes, puisqu’il ne se pourvut pas en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (
Garcia Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
26.
Or, la Cour ne décèle aucun indice d’arbitraire dans le déroulement de la procédure, qui a respecté le principe du contradictoire et au cours de laquelle le requérant a pu présenter tous les arguments pour la défense de sa cause. En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
27.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 mai 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren
Nielsen
Giovanni
Bonello
Greffier
Président