SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KARELLIS c. GRECIA Cerere nr. 6706/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 2 decembrie 2004 DEFINITIVF 02/03/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Karellis c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din domnii Loucapes președintele C.L. Rozakis Lorenzen mes Vajić Botoutarova Kovler Steiner, judecători și al dlui Nielsen, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 9 noiembrie 2004, renunță la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 6706/02) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Emmanouil Karellis ( reclamanta a sesizat Curtea la 6 februarie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților fundamentale ( Apessos, consilier pe lângă Consiliul Juridic de la . . și domnul Papida, auditor pe lângă Consiliul Juridic de la . La 2 septembrie 2003, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis că va decide în același timp cu privire la admisibilitate și fond. Reclamantul s-a născut în 1932 și locuiește în Heraklion (Cretă). În 1962, în Heraklion a apărut un nou ziar zilnic, al cărui reclamant era proprietar, editor și director. La 21 aprilie 1967 s-a produs o lovitură militară în Grecia. Reclamantul a fost închis și a fost publicat jurnalul său a încetat. La 27 martie 1992, reclamantul sesiza Tribunalul Administrativ de Primă Instanță din Héraklion cu privire la o cerere de despăgubire împotriva statului. El invoca în sprijinul cererii sale la art. 36 din Legea nr. 1968/1991, care prevedea posibilitatea de despăgubire pentru ziarele care au suferit daune în timpul dictaturii militare. La 31 decembrie 1992, Tribunalul a respins cererea sa (Decizia nr. La 28 aprilie 1993, reclamantul a solicitat această decizie. La 27 ianuarie 1994, instanța administrativă a Chaniei a confirmat decizia atacată (hotărârea nr. 16/1994). La 15 iulie 1994, reclamantul s-a ocupat de casare. 16/1994 și a trimis cauza în fața instanței administrative din Chania (hotărârea nr. 3623/2001). 10. La 23 mai 2003, tribunalul administrativ al Chania a respins cererea reclamantului (hotărârea nr. 123/2003). La 30 octombrie 2003, reclamantul s-a ocupat din nou de casare. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE ÎN REGISTRUL DURĂRII PROCEDURII 11. Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. În plus, se referă la greva avocaților din baroul de la Etta, care a avut loc în perioada 23 ianuarie 1989-30 iunie 1994, eveniment care nu se află sub controlul instanțelor. El adaugă că reclamantul nu a încercat să accelereze procedura și consideră că instanțele sesizate au acționat în termene rezonabile. În cele din urmă, guvernul susține că din durata totală a procedurii ar trebui să fie deduse și perioadele de vacanță judiciară (1 iulie-15 septembrie în fiecare an). Procedura în litigiu a început la 27 martie 1992, cu sesizarea tribunalului administrativ al societății e-Heraklion și este încă în curs de desfășurare în fața Consiliului de Stat și, prin urmare, acoperă, până în prezent, o perioadă de 12 ani și mai mult de șase luni, pe baza admisibilității 14. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de neconformare. Pe fond 15. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 16. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea cauza Frydlender citată anterior 17. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIA 18. Reclamantul se plânge, de asemenea, de o încălcare a articolului 13 din Convenție în ceea ce privește durata procedurii. Această dispoziție este astfel formulată. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 19. Guvernul susține că această dispoziție nu a fost încălcată. Acesta susține că reclamantul ar fi putut încerca să accelereze procedura sau să introducă o acțiune de luare în custodie parțială (αγωγή κακοδικίας) împotriva magistraților care i-au sesizat dosarul. Acest articol stabilește conceptul de act dăunător special de drept public, care creează o responsabilitate extracontractuală a statului, care rezultă din: acte sau omisiuni ilegale. Despre admisibilitate 20. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 21. Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de o necunoaștere a obligaiei, impusă prin art. 6 Õ 1, (d) să se audieze cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], nr 30210/96, § 156, CEDH 2000 XI 22. Pe de altă parte, Curtea a avut deja ocazia să constate că ordinul juridic nu le oferea persoanelor interesate o cale de atac eficientă în sensul articolului 13 din Convenție, care le permitea să se plângă de durata unei proceduri (konti-Arvaniti c. Grecia, 53401/99, §§ 29-30, 10 aprilie 2003). Curtea nu face distincție în speță cu privire la nici un motiv de sine Ö în afara acestei jurisprudențe, cu atât mai mult cu cât 13 din Convenție pe motiv de absență în dreptul intern a unei căi de atac care i-a permis reclamantului să obțină sancțiunea dreptului său de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. III. PE ALTE VIOLAȚII ALOCATE 24. În cele din urmă, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alineatul (1) din Convenție, precum și de încălcarea drepturilor sale garantate prin art. 17 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, fără a se preciza cu precizie. 25. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care era competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau a protocoalelor sale. 26. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. IV. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 27. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 28. Reclamantul a solicitat în formularul cererii sale suma de 200 1000 de euro fără a aduce nicio justificare. În schimb, el nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în observațiile sale scrise privind fondul cauzei, deși, în scrisorile adresate consiliului său la 4 septembrie 2003 și 30 ianuarie 2004, atenția sa a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul Curții, care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție trebuie prezentată în observațiile scrise privind fondul. Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns, în termenele stabilite, la scrisorile menționate anterior, Curtea apreciază că nu are loc nici o plată în temeiul articolului 41 din Convenție ( Willekens c. Belgia, nr. 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003 Konstantopoulos AE și alții c. Grecia, nr. 58634/00, § 35, 10 iulie 2003 Interoliva ABEE c. Grecia, nr. 58642/00, § 35, 10 iulie 2003 Prin aceste motive, CURȚIA, ÎN LÂNGĂ UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile întemeiate pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție respinge cererea de satisfacție echitabilă. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 2 decembrie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Loukis Loucaide Moduleer Președintele
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE KARELLIS c. GRÈCE
(
Requête n
o
6706/02)
ARRÊT
2 décembre 2004
02/03/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Karellis c. Grèce,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
P.
Lorenzen
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 9 novembre 2004,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
6706/02) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Emmanouil Karellis («
le requérant
»), a saisi la Cour le 6 février 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par les délégués de son agent, M.
M.
Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l’Etat et M
me
M.
Papida, auditrice auprès du Conseil Juridique de l’Etat.
3.
Le 2 septembre 2003, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le requérant est né en 1932 et réside à Héraklion (Crète).
5.
En 1962, un nouveau journal quotidien parut à Héraklion, dont le requérant était propriétaire, éditeur et directeur. Le 21 avril 1967, un coup d’Etat militaire se produisit en Grèce. Le requérant fut emprisonné et la publication de son journal cessa.
6.
Le 27 mars 1992, le requérant saisit le tribunal administratif de première instance d’Héraklion d’une demande en dommages-intérêts contre l’Etat. Il invoquait à l’appui de sa demande l’article 36 de la loi n
o
1968/1991 qui prévoyait la possibilité d’indemnisation pour les journaux ayant subi des dommages pendant la dictature militaire.
7.
Le 31 décembre 1992, le tribunal rejeta sa demande (décision n
o
507/1992). Le 28 avril 1993, le requérant interjeta appel de cette décision.
8.
Le 27 janvier 1994, la cour administrative d’appel de Chania confirma la décision attaquée (arrêt n
o
16/1994). Le 15 juillet 1994, le requérant se pourvut en cassation. L’audience de l’affaire eut lieu, suite à plusieurs ajournements, le 16 octobre 2000.
9.
Le 22 octobre 2001, le Conseil d’Etat cassa l’arrêt n
o
16/1994 et renvoya l’affaire devant la cour administrative d’appel de Chania (arrêt n
o
3623/2001).
10.
Le 23 mai 2003, la cour administrative d’appel de Chania rejeta l’appel du requérant (arrêt n
o
123/2003). Le 30 octobre 2003, le requérant se pourvut à nouveau en cassation. L’affaire est actuellement pendante devant le Conseil d’Etat.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE
11.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
12.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il procède à une analyse détaillée et chronologique de la procédure pour démontrer que chaque étape de celle-ci fut menée avec célérité. Il se réfère en outre à la grève des avocats du barreau d’Athènes qui s’étala sporadiquement du 23 janvier 1989 au 30 juin 1994, événement qui échappe au contrôle des tribunaux. Il ajoute que le requérant n’a pas cherché à accélérer la procédure et estime que les juridictions saisies ont statué dans des délais raisonnables. Enfin, le Gouvernement soutient que de la durée totale de la procédure devraient être également déduites les périodes de vacances judiciaires (du 1
er
juillet au 15
septembre chaque année).
13.
La procédure litigieuse a débuté le 27 mars 1992, avec la saisine du tribunal administratif d’Héraklion et est encore pendante devant le Conseil d’Etat. Elle couvre donc à ce jour une durée de douze ans et plus de six mois.
A.
Sur la recevabilité
14.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
15.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
16.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir l’affaire
Frydlender
précitée).
17.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
18.
Le requérant se plaint également d’une violation de l’article 13 de la Convention au regard de la durée de la procédure. Cette disposition est ainsi libellée
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
19.
Le Gouvernement soutient que cette disposition n’a pas été enfreinte. Il affirme que le requérant aurait pu chercher à accélérer la procédure ou introduire une action de prise à partie (αγωγή κακοδικίας) contre les magistrats saisis de son dossier. Il ajoute que le requérant aurait pu introduire contre lesdits magistrats l’action prévue par l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil. Cet article établit le concept d’acte dommageable spécial de droit public, créant une responsabilité extracontractuelle de l’Etat, qui résulte d’actes ou omissions illégaux.
A.
Sur la recevabilité
20.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
21.
La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
2000
‑
XI).
22.
Par ailleurs, la Cour a déjà eu l’occasion de constater que l’ordre juridique hellénique n’offrait pas aux intéressés un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée d’une procédure (
Konti-Arvaniti c. Grèce
, n
o
53401/99, §§ 29-30, 10 avril 2003). La Cour ne distingue en l’espèce aucune raison de s’écarter de cette jurisprudence, d’autant plus que le Gouvernement n’affirme pas que l’ordre juridique hellénique fut entre-temps doté d’une telle voie de recours.
23.
Dès lors, la Cour estime qu’en l’espèce il y a eu violation de l’article
13 de la Convention à raison de l’absence en droit interne d’un recours qui eût permis au requérant d’obtenir la sanction de son droit à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
III.
24.
Le requérant se plaint enfin d’une violation de son droit à un procès équitable, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi que d’une violation de ses droits garantis par les articles 17 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, sans précision.
25.
Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
26.
Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
IV.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
27.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
28.
Le requérant avait réclamé dans le formulaire de sa requête la somme de 200
000 euros sans produire aucun justificatif. En revanche, il n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable dans ses observations écrites sur le fond de l’affaire bien que, dans les lettres qui ont été adressées à son conseil les 4 septembre 2003 et 30 janvier 2004, son attention fût attirée sur l’article 60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond. Partant, étant donné l’absence de réponse, dans les délais fixés, aux lettres susmentionnées, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme au titre de l’article 41 de la Convention (
Willekens c. Belgique
, n
o
50859/99, §
27, 24 avril 2003
;
Konstantopoulos AE et autres c. Grèce
, n
o
58634/00, §
35, 10
juillet 2003
;
Interoliva ABEE c. Grèce
, n
o
58642/00, § 35, 10
juillet 2003
;
Litoselitis c. Grèce
, n
o
62771/00, § 34, 5 février 2004).
1.
Déclare
la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 décembre 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren
Nielsen
Loukis
Loucaides
Greffier
Président