CtEDO 01.06.2004 Auto

KILICGEDIK contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
01.06.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
KILICGEDIK contre la TURQUIE (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

A DOUA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 55982/00 prezentate de Neșe KILIçGED Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 24 februarie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACÂND-O pe recurentă, dl Neșe K Karakaș și E. Keskin, avocate din Istanbul. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 13 mai 1998, recurenta a fost arestată de către ofițerii de securitate din Istanbul, secțiunea de combatere a terorismului, în cadrul operațiilor împotriva PKK, interzisă ca organizație teroristă în drept turcesc. În aceeași zi, a fost dusă la spitalul public din Haseki (Istanbul) pentru un examen medical, al cărui raport nu a menționat nici o urmă de lovituri și răni pe corpul ei. Raportul medical întocmit la 20 mai 1998 de Institutul Medico-Legal din Istanbul nu a menționat nici o urmă de lovituri și răni pe corpul reclamantei. El a menționat că aceasta se plângea de dureri subiective. La 20 mai 1998, reclamanta a fost audiată de procurorul Republicii în apropierea Curții de Securitate a statului Istanbul, apoi adusă în fața judecătorului care se ocupă de această instanță, care a dispus arestarea sa provizorie. La 28 iulie 1998, reclamanta a depus o plângere la Parchetul din Fatih (Istanbul) împotriva polițiștilor responsabili de arestarea sa pentru rele tratamente și a indicat că, în primele patru zile ale arestării sale, fusese bătută, deznădăjduită, în timp ce avea regulile ei, și că polițiștii fuseseră loviți. Prin scrisoarea din 14 august 1998 adresată administrației penitenciare din Ümraniye, Parchetul din Fatih a convocat reclamanta. La 26 august 1998, administrația penitenciară a informat Parchetul din Fatih cu privire la eliberarea provizorie a reclamantei la 31 iulie 1998. La 26 ianuarie 1999, Parchetul din Fatih a solicitat administrației penale să îi prezinte adresa persoanei în cauză. Printr-o scrisoare din aceeași zi la Baroul din Istanbul, a convocat una dintre avocatele reclamantei. La 12 februarie 1999, administrația penitenciară a comunicat adresa persoanei în cauză. Într-o scrisoare din 6 aprilie 1999 la secția de poliție din Gaziosmanpașa, Parchetul din Fatih a solicitat prezentarea reclamantei în vederea audierii sale în calitate de victimă. La 23 aprilie 1999, reprezentantul recurentei a comunicat adresa clientei sale, aceasta fiind diferită de adresa comunicată de administrația penitenciară, iar Parchetul din Fatih își va reitera cererea din 6 aprilie 1999 menționând noua adresă. La 7 iunie 1999, secția de poliție din Gaziosmanpașa a informat Parchetul lui Fatih că reclamanta nu mai este găsită și că nu mai locuiește la adresa indicată. La 10 iunie 1999, Parchetul lui Fatih a dat o ordonanță de refuz pe motivul că acuzațiile recurentei nu au fost stabilite și a arătat că aceasta nu a putut fi audiată în măsura în care aceasta nu a fost găsită. La 20 iulie 1999, ordinul de refuz a fost notificat reprezentantului recurentei, care a formulat opoziția împotriva acesteia la 22 iulie 1999. La 7 octombrie 1999, Curtea de Assesie de Beyoćlu (Istanbul) a exclus opoziția formulată de reprezentantul reclamantei. Dreptul și practica internă relevantă art. 125 alineatul (1) și 7 din Constituție prevede orice act sau decizie a administrației este susceptibilă de a fi supusă unui control jurisdicțional (...) Administrația este obligată să repare orice prejudiciu care rezultă din acțiunile și măsurile sale. Această dispoziție consacră o responsabilitate obiectivă a statului, care intră în joc atunci când s-a stabilit că, în circumstanțele unui caz dat, statul nu și-a îndeplinit obligația de a menține ordinea și siguranța publică sau de a proteja viața și bunurile persoanelor, fără a fi nevoie să se stabilească existența unei erori delictoase atribuite administrației. Prin urmare, în cadrul acestui regim, administrația poate fi obligată să despăgubească pe oricine este victima unui prejudiciu cauzat de acte comise de persoane neidentificate. Pe teren al codului de obligații, persoanele vătămate ca urmare a unui act ilicit sau delictual pot introduce o acțiune în despăgubire atât pentru prejudiciul material (articolele 41-46), cât și moral (art. 47). În acest sens, instanțele civile nu sunt obligate nici prin considerente, nici prin hotărârea instanțelor represive asupra vinovăției persoanei în cauză (art. 53). art. 243 din Codul Penal prevede Președintele și membrii unei instanțe sau ai unui organism oficial sau orice alt funcționar care, pentru a avansa infracțiunile, tortura sau comite abuzuri, se fac vinovați de acte inumane sau violează demnitatea umană, vor fi pedepsiți cu cel mult cinci ani de condamnare și cu interdicție pe viață sau la timp de exercitare a funcțiilor publice. Pedeapsa suportată în conformitate cu art. 452, în cazul în care actul antrenează moartea sau în conformitate cu art. 456 în celelalte cazuri, va fi mărită cu o treime la jumătate. GRIEFS invocând art. 3 din Convenție, recurenta a declarat că a fost supusă unor tratamente abuzive în timpul custodiei sale și susține că a fost deznădăjduită, umilită, bătută sexual, atacată sexual și amenințată de viol. Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, Comisia se plânge că nu a intentat o acțiune eficientă pentru a-și susține acuzațiile de maltratare. Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Guvernul susține că reclamanta nu a utilizat căile de atac administrative și civile, bazate pe articolele 125 din Constituție și, respectiv, 41, 46 și 47 din Codul obligațiilor, pentru a introduce o acțiune în despăgubire. Recurenta contestă argumentele guvernului. Curtea arată în speță că, la 28 iulie 1998, recurenta a depus o plângere penală în fața Parchetului Fatih (Istanbul) împotriva presupusilor autori ai relelor tratamente cu ocazia arestării sale. Comisia constată că a ales plângerea penală care constituie o cale de atac eficientă și suficientă și că nu era obligată, în plus, să încerce din nou să obțină despăgubiri prin inițierea unei acțiuni în despăgubire pentru civil (a se vedea Assenov și alții c. Bulgaria, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998 VIII, punctul 86). Prin urmare, excepția guvernului trebuie respinsă. În ceea ce privește temeinicia, guvernul subliniază că recurenta nu prezintă nicio dovadă în sprijinul afirmațiilor sale, susținând că rapoartele medicale întocmite la 13-20 mai 1998, la începutul și la sfârșitul perioadei de luare în custodie publică, nu menționează nicio urmă de rănire sau rănire pe corpul acesteia, cu excepția unei dureri subiective la nivelul abdomenului și încheieturii drepte. Guvernul observă că încercările de audiere a recurentei de către Parchetul lui Fatih au rămas neefectuate, în măsura în care aceasta a rămas nedescoperită, încercarea de a contacta prin intermediul avocatului său care nu a reușit și se îndoiește și de așteptarea a aproape două luni a recurentei înainte de depunerea plângerii sale în fața procurorului republicii. Recurenta contestă relevanța rapoartelor medicale; acestea ar fi fost întocmite în prezența polițiștilor, iar medicii nu ar fi examinat starea psihică a acesteia și ar fi efectuat o examinare superficială. Recurenta susține că nu a fost afectată de convocarea procurorului general al Republicii; aceasta adaugă că acesta nu a identificat polițiștii responsabili de arestarea sa și susține că procurorul public trebuie să continue o acțiune publică, fără ca reclamantul/reclamantul/reclamantul să fie retras ulterior. Curtea amintește că acuzațiile de rele tratamente trebuie să fie susținute de elemente de probă adecvate (a se vedea, mutatis mutandis Klaas c. Germania, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A n 269, p. 17-18, § 30. Pentru stabilirea faptelor pretinse, Curtea utilizează criteriul probei mai mult decât orice îndoială rezonabilă; cu toate acestea, o astfel de dovadă poate rezulta dintr-un fascicul de indicii sau din prezumții care nu sunt respinse, suficient de grave, precise și concordante (Irlanda c. Regatul Unit, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A n 25, pp. 64-65, § 161 in fine, și Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 121, CEDO 2000 IV). În prezenta cauză, Curtea constată că recurenta nu a prezentat în fața sa elemente de probă concludente în sprijinul afirmațiilor sale privind relele tratamente și nici nu a furnizat explicații detaliate și convingătoare cu privire la abuzurile pe care le-ar fi comis poliția în timpul custodiei sale. Aceasta arată că rapoartele medicale întocmite la începutul și la sfârșitul arestării nu indică nici o urmă de rănire sau rănire pe corpul său. Aceasta arată că, în cazul în care recurenta contestă fiabilitatea examinărilor medicale, nu se constată în nici un caz din dosarul pe care l-a contestat, în orice etapă a detenției sale, în rapoartele medicale întocmite la începutul și la sfârșitul custodiei sale și/sau la sfârșitul acesteia, pentru a se consulta cu un alt medic decât cel care a întocmit aceste rapoarte. Comisia observă în acest sens că recurenta, care a fost eliberată provizoriu la 31 iulie 1998, la trei zile după depunerea plângerii sale, nu a consultat un medic pentru o examinare psihică care ar fi putut confirma afirmațiile sale. Curtea constată, de asemenea, că încercările Parchetului Fatih în vederea audierii recurentei au rămas nesupuse, în măsura în care aceasta a rămas nedescoperită. Comisia observă că, în afara acuzațiilor recurentei conținute în plângerea sa din 28 iulie 1998, nu există dovezi care să demonstreze existența relelor tratamente în cauză, ceea ce înseamnă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, recurenta se plânge că nu a dispus de o cale de atac eficientă pentru a-și invoca acuzațiile de rele tratamente. Curtea constată că acest motiv trebuie examinat din perspectiva articolului 13, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea amintește de la început că, pe baza dovezilor prezentate în fața sa și având în vedere concluziile sale din art. 3 din convenție, Curtea a concluzionat că obiecțiunile prezentate de recurentă nu dezvăluie nicio formă de încălcare. Prin urmare, acestea nu sunt deprovocabile mai degrabă în sensul articolului 13 (în sens contrar, a se vedea Boyle și Rice c. Regatul Unit , Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A n 131, p. 23, § 52, Kaya c. Turcia , Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 330-311, § 107, și Yașa c. Turcia , Hotărârea din 2 septembrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 2442, § 113. Prin urmare, acest motiv trebuie, de asemenea, respins pentru neatenție vădită de temei în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și 4 din Convenție. T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă