J.-M. F. împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. 42268/98) îndreptată împotriva Republicii Franceze și care un cetățean al acestui Stat, J.-M. F. ("reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 16 ianuarie 1998 în virtutea articolului 25 vechi din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția"). Președintele camerei a acceptat cererea de nedivulgare a identității formulate de reclamant.

Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, d-l R. Abraham, Director al Afacerilor Juridice la Ministerul Afacerilor Străine.

La 20 aprilie 1999, secțiunea a treia a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis comunicarea către Guvern a plângerii referitoare la durata procedurii introduse la 20 aprilie 1988 (de fapt la 12 iunie 1987) devant tribunalul afacerilor de asigurări sociale din Grenoble.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale. Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a doua astfel remaniată.

La 16 septembrie 2003, secțiunea a doua a decis solicitarea de la părți a unor observații suplimentare asupra procedurii desfășurate de reclamant în martie 1985. În plus, prevălindu-se de dispozițiile articolului 29 § 3, a decis examinarea simultană a admisibilității și a bunului-fond al cauzei. PE FAPTE

Reclamantul s-a născut în 1948 și locuiește la Grenoble. În 1979 a fost victimă a unui accident de muncă, la 14 august 1982 a unui accident casnic și la 9 decembrie 1982 a unui accident de trafic.

Mai multe dispute l-au opus Casei Primare de Asigurări Medicale din Grenoble (numită mai jos CPAM), și anume următoarele recururi. 1. Recururi din 1 și 2 aprilie 1985

La 1 și 2 aprilie 1985, reclamantul a sesizat comisia de primă instanță a asigurărilor sociale din Grenoble cu un recurs, actualizat la 19 iulie și 20 august 1985, referitor la decizia CPAM de a fixa la 4 martie 1985 reluarea muncii în urma unei opriri a muncii, la un refuz de despăgubire pentru perioada din 19 decembrie 1983 la 18 martie 1984, un refuz de rambursare de îngrijiri din 1 septembrie 1982 și un refuz de exonerare a tichetului moderator pentru perioada anterioară la 18 martie 1985.

Prin decizie din 27 septembrie 1985, comisia a trimis cauza la o ședință ulterioară pentru ca reclamantul să comunice CPAM toate documentele pe care intenționează să le depună.

Ședința a avut loc la 2 mai 1986. Prin decizie din aceeași zi, tribunalul afacerilor de asigurări sociale (numit mai jos TASS) a hotărât suspendarea pronunțării și a ordonat o investigație administrativă privind cererea reclamantului referitoare la reluarea muncii la 4 martie 1985 și a trimis restul cererilor la ședința din 29 mai 1986. Investigația administrativă a relevat că medicul consilier declarase reclamantul în stare de invaliditate, fixând cu efect retroactiv punctul de pornire la 6 decembrie 1984.

La 29 mai 1986, TASS constata că era sesizat de două recururi ale reclamantului (referitoare la refuzul CPAM de a plăti despăgubiri din 29 iunie 1985 și refuzul de plată a perioadelor de oprire a muncii consec acidentelor din 1982), precum și de un recurs al CPAM pentru rambursare a unui spor. Tribunalul a decis unirea procedurilor și, constatând că reclamantul depusese între timp devant TASS și comisia de recururi cu caracter amiabil recururi cu același obiect, a ordonat o investigație administrativă pentru a determina starea recururilor amicale și contentioase introduse de acesta.

Prin sentință din 15 septembrie 1987, TASS constata că, din cauza recunoașterii invalidității reclamantului de către CPAM, contestația acestuia referitoare la reluarea muncii la 4 martie 1985 devenise fără obiect și respingea în rest restul cererilor sale. Tribunalul l-a condamnat, în plus, să ramburseze CPAM un spor și a ordonat de asemenea disjungerea recurului (nr. 28.726, introdus la 4 februarie 1986) referitor la un refuz de plată a CPAM din 29 iunie 1985.

Prin arrêt din 28 februarie 1989, curtea de apel a confirmat sentința.

La 18 septembrie 1998, reclamantul a sesizat curtea de apel cu o cerere de revizuire a acestui arrêt. La 28 ianuarie 2002, curtea de apel a declarat cererea inadmisibilă și, la 15 decembrie 2003, a dispus revizuirea cererii de omitere de pronunțare formulate de reclamant și CPAM, și a completat arrêtul din 28 ianuarie 2002.

În plus, la 15 iunie 2001, reclamantul a sesizat Curtea de Casație cu mai mulți pouri, dintre care unu împotriva arrêtului curții de apel din 28 februarie 1989.

Prin arrêt din 18 septembrie 2003, Curtea de Casație, constatând că niciun mijloc nu fusese produs împotriva acestui arrêt, a pronunțat căderea parțială a pourului. 2. Recururi din 4 februarie și 3 iulie 1986

Entre timp, prin altă sentință din 15 septembrie 1987, TASS pronunțase unirea recurului nr. 28.728 (§12 de mai sus) cu alt recurs, introdus la 3 iulie 1986, privind nerambursarea ingrijirilor din 20 decembrie 1985, și decis suspendarea pronunțării până când o decizie să fi fost luată cu privire la pensia de invaliditate a reclamantului.

Curtea de apel din Grenoble estimând în mod implicit, în arrêtul din 9 martie 1993 (§37 de mai jos), că acesta din urmă nu cădea sub regimul de invaliditate din 6 decembrie 1984, dosarul reveni devant TASS. Ședința fu fixată la 19 mai 1994. La 15 septembrie următor, tribunalul a ordonat, pentru o apropiere, prezența personală a părților, care a avut loc la 12 decembrie 1994 și nu a dus la ceva.

Prin sentință din 17 martie 1995, tribunalul a ordonat o perizie tehnică pentru a determina dacă oprirea muncii reclamantului din 4 martie 1985 la 2 martie 1986 era medicalmente justificată și în raport cu opririle anterioare.

La 12 aprilie 1995, reclamantul a declarat apel de această decizie. Ședința devant curtea de apel a avut loc la 17 septembrie 1996.

Prin arrêt din 4 noiembrie 1996, curtea de apel a reform sentința, pe motiv că, după elementele dosarului și în special două avize ale medicului consilier al CPAM, oprirea muncii în perioada din 4 martie 1985 la 2 martie 1986 era medicalmente justificată. În consecință, a spus că nu había loc la perizie, și a trimis reclamantul devant CPAM pentru ca drepturile sale să fie reexaminate. În plus, curtea consideră că complexitatea și lungimea procedurii rezultau, nu din rezistența abuzivă a CPAM, ci din numeroasele proceduri inițiate de reclamant și a respins în consecință cererea sa de a i se aloca o sumă la acest titlu.

Reclamantul s-a pourvut în casație și a solicitat beneficiul asistenței juridice. La 30 aprilie 1997, biroul asistenței juridice al Curții de Casație a respins cererea sa, pe motiv că niciun mijloc serios de casație nu fusese putut fi relevat împotriva arrêtul curții de apel.

Prin ordonanță din 19 septembrie 1997, primul președinte al Curții de Casație a respins recursul format de reclamant împotriva acestei decizii.

Prin arrêt din 1 decembrie 1997, la cererea reclamantului și CPAM, curtea de apel a rectificat diverse erori materiale afectând arrêtul din 4 noiembrie 1996 și a respins, în plus, cererea de omitere de pronunțare formulate de reclamant.

În plus, curtea de apel a respins la 2 septembrie 1998 cererile de interpretare a arrêtul din 4 noiembrie 1996 formulate de CPAM, pe motiv că arrêtul în cauză era clar și se suficienta în sine.

La 15 iunie 2001, reclamantul a format mai mulți pouri devant Curtea de Casație (§15 de mai sus), împotriva în special a arrêturilor curții de apel din 4 noiembrie 1996 și 1 decembrie 1997.

Prin arrêt din 18 septembrie 2003, Curtea de Casație, constatând că niciun mijloc nu fusese produs împotriva acestor arrêturi, a pronunțat căderea parțială a pourului. 3. Recurs din 12 iunie 1987

Reclamantul beneficiase o oprire a muncii din 4 martie 1985 la 2 martie 1986. Efectuase un stagiu de formare din 3 martie la 3 iulie 1986 și o nouă oprire a muncii i fusese prescrisă la 4 iulie 1986.

La 12 iunie 1987, reclamantul a sesizat TASS cu un recurs împotriva unei decizii CPAM refuzând să-i verseze indemnizațiile zilnice ale asigurării medicale în urma opririi muncii din 4 iulie 1986, din motiv că un dosar de invaliditate era în curs de examinare.

Prin sentință din 18 februarie 1988, TASS consideră că era vorba de o contestație de ordin administrativ și a trimis cauza devant comisia de recururi amicale CPAM.

CPAM a declarat apel împotriva acestei sentințe din care se dezistase ulterior.

Prin decizie din 7 aprilie 1988, comisia de recururi amicale confirmă refuzul casei de a versa indemnizații zilnice reclamantului din 4 iulie 1986, sprijinindu-se pe aceasta că acordarea unei pensii de invaliditate era în curs de examinare. Remarca de asemenea că cererea de pensie nu putuse încă fi lichidată din cauza absenței răspunsului reclamantului la reamintiri și cereri de documente care i fuseseri adresate.

La 20 aprilie 1988, reclamantul a format un recurs împotriva acestei decizii la TASS, solicitând condamnarea casei să-i verseze indemnizații zilnice din 4 iulie 1986.

CPAM și reclamantul depuseseriu concluziile lor respectiv la 9 și 11 decembrie 1988. Cauza fu radiată din rol la 15 septembrie 1989, ținând cont că avocatul reclamantului nu putea mai mult să-l reprezinte. Noul avocat al acestuia solicitare înscrierea cauzei din nou la rol la 5 decembrie 1990.

CPAM concluzis din nou la 6 iunie 1991 și ședința a avut loc la 13 septembrie 1991. În sentința sa, redată la 11 octombrie 1991, TASS constata că în absența deciziei CPAM în termenul de doi luni prevăzut de texte, respingerea cererii de pensie de invaliditate era dobândită și se impunea comisiei de recururi amicale, care nu putea prin urmare se bazeze pe examinarea acestei cereri pentru a justifica refuzul indemnizații zilnice.

Tribunalul ordonă în consecință o perizie medicală pentru a determina dacă oprirea muncii din 4 iulie 1986 era medicalment justificată și de la ce dată reclamantul era apt pentru a relua munca.

Reclamantul a declarat apel de această sentință la 25 noiembrie 1991 și a concluzis la 9 martie 1992. CPAM a procedat la fel la 29 aprilie 1992. Ședința de pledoarii, fixată la 27 octombrie 1992, fu amânată, avocatul reclamantului indicând că nu mai poate să-l reprezinte. A avut loc la 9 februarie 1993. Prin arrêt din 9 martie 1993, curtea de apel confirmă sentința, și în special măsura de perizie.

Perizia fu efectuată la 27 octombrie 1994. Expertul a depus raportul la 1 noiembrie 1994. Concluzionase în termeni următori: "După examen clinic al d-lui J.-M. F., după interogare și examinare a tuturor documentelor comunicate, nu a putut fi găsit nicio patologie precisă justificând oprirea muncii din 4 iulie 1986, altă decât sinistrozitatea reacționară la o dispută grea și complexă între d-l F. și CPAM."

Ședința devant TASS a avut loc la 25 octombrie 1996. Prin sentință din 15 noiembrie 1996, tribunalul a respins cererea reclamantului pe motiv că, raportul de perizie concluzionând la absența unei patologii precise justificând oprirea muncii din 4 iulie 1986, niciun indemnizație zilnică nu era datorată din această dată.

Reclamantul a declarat apel de această sentință la 13 decembrie 1996 și a solicitat asistență juridică care i fusese acordată la 24 februarie 1997.

Ședințe au avut loc devant curtea de apel la 13 iulie și 19 octombrie 1998 pentru a permite respectiv reclamantului și CPAM să concluzioneze. Aceasta din urmă s-a executat la 29 octombrie următor.

Ședința de pledoarii, fixată la 17 noiembrie 1998, fu amânată la 30 martie 1999, pentru a permite reclamantului să citeze în judecată Agent Judecătoresc al Trezoreriei în calitate de reprezentant al Statului, apoi la 17 octombrie 1999 din cauza schimbării avocatului reclamantului. A avut loc în final la 3 decembrie 2001.

Prin arrêt din 28 ianuarie 2002, curtea de apel confirmă sentința după ce a respins cererea de suspendare a pronunțării reclamantului. Reținuse că procedura de perizie fusese regulată și consideră că trebuia omologat raportul, al cărui concluzie conform căreia nu putea fi găsit nicio patologie precisă justificând oprirea muncii din 4 iulie 1986 era clară, precisă și lipsită de ambiguitate. PE DREPT I.

Guvernul se opune acestei teze. Pe perioada care trebuie considerată 1. Prima procedură

Prima procedură se referă la decizia CPAM de a fixa reluarea muncii reclamantului la 4 martie 1985. Reclamantul susține că perioada de considerat a debutat la 1 și 2 aprilie 1985, data sesizării comisiei de primă instanță, și că s-a încheiat cu ordonanța primului președinte al Curții de Casație din 19 septembrie 1997 respingând cererea de asistență juridică. Ar fi durat deci doisprezece ani și mai mult de cinci luni.

Curtea observă totuși că TASS s-a pronunțat asupra acestui recurs al reclamantului prin sentință din 15 septembrie 1987, confirmată de curtea de apel la 28 februarie 1989. Dacă este adevărat că, într-o altă sentință de aceeași dată (15 septembrie 1987), TASS pronunțase unirea unuia din celelalte recururi ale reclamantului cu un recurs introdus la 3 iulie 1986 și decis suspendarea pronunțării până când să fi fost pronunțat asupra pensiei de invaliditate, ceea ce dăduse loc la o altă procedură, aceasta nu ar putea avea efectul de a modifica procedura la care Curtea trebuie să aibă în vedere, care s-a încheiat la 28 ianuarie 1989, mai mult de trei ani după start, dar de asemenea mai mult de șase luni înainte de introducerea cererii (§49-51 de mai jos). 2. A doua procedură

A doua procedură a debutat la 12 iunie 1987 prin sesizarea TASS și s-a încheiat la 28 ianuarie 2002 prin arrêt al curții de apel din Grenoble. Deci a durat patrusprezeceani și mai mult de șapte luni. Pe admisibilitate 1. Pe respectarea termenului de șase luni

Guvernul susține, în observațiile suplimentare referitoare la prima procedură, că reclamantul nu a sesizat Curtea în termenul de șase luni prevăzut în art. 35 § 1 din Convenție.

Curtea observă că, contrar susținerii reclamantului, prima procedură de care se plânge s-a încheiat la 28 ianuarie 1989 (§47 de mai sus). Nici cererea de revizuire a reclamantului, declarată inadmisibilă de curtea de apel la 28 ianuarie 2002, nici pourueala sa în casație introdusă la 15 iunie 2001, al cărui cădere fu pronunțată la 18 septembrie 2003, nu sunt susceptibile de a redeschide termenul de șase luni.

Rezultă că Curtea nu poate decât confirma concluzia la care ajunsese în decizia sa parțială pe admisibilitate a cererii, și anume că grieful referitor la această procedură este tardiv și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 2. Pe epuizarea căilor de atac interne

Guvernul susține în principal că reclamantul nu epuizase căile de atac interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Subliniază în acest sens că avusese posibilitatea de a supune grieful referitor la durata celei de-a doua proceduri instanțelor franceze în cadrul unei acțiuni în răspundere pe baza articolului L. 781-1 din codul organizării judiciare. O evoluție recentă a jurisprudenței interne ar demonstra caracterul "efectiv" a unui asemenea recurs.

Reclamantul contestă această teză.

Curtea reamintește că potrivit articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și că deja s-a pronunțat pe articolul L. 781-1 al codului organizării judiciare în privința acestei exigențe.

În vederea evoluției jurisprudențiale de care face stat Guvernul, Curtea judecat că recursul pe baza articolului L. 781-1 din codul organizării judiciare permite remedierea unei încălcări susținute a dreptului de a fi auzit cauza într-un "termen rezonabil" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, indiferent de starea procedurii la nivel intern.

Curtea a precizat că recursul avusese dobândit, la data din 20 septembrie 1999, gradul de certitudine juridică necesară pentru a putea și trebui utilizat în scopuri ale articolului 35 § 1 din Convenție, și a concluzionat în consecință că orice grief derivat din durata unei proceduri judiciare introdusă devant ea după 20 septembrie 1999 fără fi fost anterior supus instanțelor interne în cadrul unui recurs pe baza articolului L. 781-1 precitat este în principiu inadmisibil, indiferent de starea procedurii devant instanțele interne.

În speța de față, Curtea observă că reclamantul a sesizat Comisia la 16 ianuarie 1998. Nu era deci obligat să exercite acest recurs anterior.

Deci trebuie respinsă excepția.

Curtea constata că grieful referitor la durata celei de-a doua procedură nu este în mod evident infundat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea remarcă de mai mult că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil. Pe fond.

Reclamantul consideră că durata procedurii depășit termenul rezonabil prevăzut în art. 6 § 1 din Convenție.

Guvernul susține mai întâi că cazul prezintă o importantă complexitate de ordin procedural, din cauza multiplicității recururilor introduse de reclamant, care determinase crearea unei situații juridice complexe. Estimă apoi că comportamentul reclamantului este în mare parte responsabil pentru durată, notabil în aceea că tardase concluzii la mai multe rânduri, sau că cauza trebuit radiată din rol sau amânată din cauza că schimbate avocat. Guvernul recunoaște în final că anumite latențe apar imputabile autorităților judiciare.

Reclamantul contestă această teză.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmând circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente precum și miza litigiului pentru interesați.

Curtea admite că cauza prezintă o anumită complexitate și constata că reclamantul a, prin comportament, contribuit la mai multe rânduri la prelungirea procedurii (în special prin schimbarea de avocați, care determinase în special o radiație a cauzei din rol pentru o durată de un an și mai mult de doi luni).

Cu toate acestea Curtea remarcă, în prim rând, perioade de latență imputabile autorităților judiciare (notabil între 9 martie 1993, dată a primului arrêt al curții de apel și 27 octombrie 1994, dată a perizie, apoi între 1 noiembrie 1994, dată de depunere a raportului și 25 octombrie 1996, dată a ședinței devant TASS; între 13 decembrie 1996, dată a apelului reclamantului și 13 iulie 1998, dată a primei ședințe de procedură devant curtea de apel).

În al doilea rând, Curtea este de opinie că o durată globală de mai mult de patrusprezeceani în acest tip de cauză nu ar putea, de sine stătător, fi considerată ca răspunzând cerințelor "termenului rezonabil" garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curtea să concluzioneze că cauza reclamantului nu a fost audiată într-un termen rezonabil. De aceea, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Reclamantul solicită, la titlul prejudiciului material, repararea diverselor prejudicii suferite din cauza accidentelor din august și decembrie 1982, și trimite la sumele solicitate de avocații săi în scrisori devant instanțele interne. Solicită în plus o sumă de 100.000 FRF (adică 15.245 EUR) la titlul prejudiciului moral.

Guvernul estimează că aceste cereri sunt evident excesive și fără legătură cu grieful de durată a procedurii, prejudiciile invocate provenind în principal din dispute cu CPAM și asigurări private. Consideră că constatarea încălcării ar constitui o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea nu percepe nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut și respinge această cerere. În schimb, consideră că trebuie să acorde reclamantului 10.000 EUR la titlul prejudiciului moral. B. Cheltuieli și depen

Reclamantul cere de asemenea, fără a le cifra precis, rambursarea cheltuielilor și depenurilir suportate devant instanțele interne (notabil cheltuieli de dactilografie, poștă, deplasare, precum și onorariu de medici și avocați). Atașează numeroși justificativi. Nu solicită nicio sumă la titlul procedurii devant Curtea.

Guvernul reamintește că Curtea refuză orice rambursare a cheltuielilor și depen suportate devant instanțele naționale, atunci când constata o încălcare a singurului drept al reclamantului la a avea cauza audiată într-un termen rezonabil și observă, de mai mult, că reclamantul nu a recurs devant Curtea la serviciile unui avocat.

Curtea reamintește că, atunci când constata o încălcare a Convenției, ea poate acorda plata cheltuielilor și depen suportate devant instanțele naționale "pentru a preveni sau a face să corecteze prin acestea încălcarea". Aceasta nu este evident cazul în speța de față, vorbind de cheltuieli și depen suportate de reclamant devant instanțele franceze, Curtea concluzionând doar la încălcarea dreptului acestuia la a avea cauza audiată într-un termen rezonabil. De aceea, trebuie respinse această capă de pretenții. C. Dobânzi de morărit

Curtea judecă adecvat baza ratei dobânzilor de morărit pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene mărit cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară, cererea admisibilă privitor la grieful referitor la durata excesivă a celei de-a doua proceduri și inadmisibilă pentru surplus; 2. Spune, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă potrivit articolului 44 § 2 din Convenție, 10.000 EUR (zece mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă putând fi datorată la titlul impozitului; b) că de la expirarea termenului și până la plată, această sumă va fi majorată de o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat prin scris la 1 iunie 2004 în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé A.B. Baka Greffieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 42268/98) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, J.-M. F. (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 16 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Le président de la chambre a accédé à la demande de non ‑ divulgation de son identité formulée par le requérant (article 47 § 3 du règlement).

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. R. Abraham, Directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le 20 avril 1999, la troisième section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de la durée de la procédure introduite le 20 avril 1988 (en réalité le 12 juin 1987) devant le tribunal des affaires de sécurité sociale de Grenoble.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du Règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Le 16 septembre 2003, la deuxième section a décidé de demander aux parties des observations supplémentaires sur la procédure engagée par le requérant en mars 1985. En outre, se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT

Le requérant est né en 1948 et réside à Grenoble. En 1979, il a été victime d’un accident de travail, le 14 août 1982, d’un accident domestique et, le 9 décembre 1982, d’un accident de la circulation.

Plusieurs litiges l’ont opposé à la Caisse primaire d’assurance maladie de Grenoble (ci-après la CPAM), et notamment les recours ci-après. 1. Recours des 1 er et 2 avril 1985

Les 1 er et 2 avril 1985, le requérant saisit la commission de première instance de la sécurité sociale de Grenoble d’un recours, actualisé les 19 juillet et 20 août 1985, portant sur la décision de la CPAM de fixer au 4 mars 1985 la reprise du travail à la suite d’un arrêt de travail, sur un refus d’indemnisation pour la période du 19 décembre 1983 au 18 mars 1984, un refus de remboursement de soins du 1 er septembre 1982 et un refus d’exonération du ticket modérateur pour la période antérieure au 18 mars 1985.

Par décision du 27 septembre 1985, la commission renvoya l’affaire à une audience ultérieure afin que le requérant communique à la CPAM toutes les pièces qu’il entendait produire.

L’audience eut lieu le 2 mai 1986. Par décision du même jour, le tribunal des affaires de sécurité sociale (ci-après le TASS) sursit à statuer et ordonna une enquête administrative concernant la demande du requérant relative à la reprise du travail le 4 mars 1985 et renvoya le surplus des demandes à l’audience du 29 mai 1986. L’enquête administrative révéla que le médecin conseil avait déclaré le requérant en état d’invalidité, en fixant rétroactivement le point de départ au 6 décembre 1984.

Le 29 mai 1986, le TASS constata qu’il était saisi de deux recours du requérant (portant sur le refus d’indemnisation de la CPAM à compter du 29 juin 1985 et le refus d’indemnisation de périodes d’arrêt de travail consécutives aux deux accidents de 1982), ainsi que d’un recours de la CPAM en remboursement d’un trop-perçu. Le tribunal décida de joindre les procédures et, constatant que le requérant avait porté entre temps devant le TASS et la commission de recours gracieux des recours concernant le même objet, ordonna une enquête administrative afin de déterminer l’état des recours gracieux et contentieux introduits par lui.

Par jugement du 15 septembre 1987, le TASS constata que, du fait de la reconnaissance par la CPAM de l’invalidité du requérant, sa contestation portant sur la reprise du travail au 4 mars 1985 était devenue sans objet et rejeta par ailleurs le surplus de ses demandes. Le tribunal le condamna en outre à rembourser à la CPAM un trop-perçu et ordonna par ailleurs la disjonction du recours (n o 28.726, introduit le 4 février 1986) portant sur un refus d’indemnisation de la CPAM à compter du 29 juin 1985.

Par arrêt du 28 février 1989, la cour d’appel confirma le jugement.

Le 18 septembre 1998, le requérant saisit la cour d’appel d’une demande en révision de cet arrêt. Le 28 janvier 2002, la cour d’appel déclara la demande irrecevable et, le 15 décembre 2003, fit droit à la requête en omission de statuer formée par le requérant et par la CPAM, et compléta son arrêt du 28 janvier 2002.

Par ailleurs, le 15 juin 2001, le requérant avait saisi la Cour de cassation de plusieurs pourvois, dont l’un contre l’arrêt de la cour d’appel du 28 février 1989.

Par arrêt du 18 septembre 2003, la Cour de cassation, constatant qu’aucun moyen n’était produit à l’encontre de cet arrêt, prononça la déchéance partielle du pourvoi. 2. Recours des 4 février et 3 juillet 1986

Entre-temps, par un autre jugement du 15 septembre 1987, le TASS avait prononcé la jonction du recours n o 28.728 (paragraphe 12 ci-dessus) avec un autre recours, introduit le 3 juillet 1986, concernant le non-remboursement de soins du 20 décembre 1985, et décidé de surseoir à statuer jusqu’à ce qu’une décision ait été prise sur la pension d’invalidité du requérant.

La cour d’appel de Grenoble ayant estimé implicitement, dans son arrêt du 9 mars 1993 (paragraphe 37 ci-dessous), que ce dernier ne relevait pas du régime invalidité à compter du 6 décembre 1984, le dossier revint devant le TASS. L’audience fut fixée au 19 mai 1994. Le 15 septembre suivant, le tribunal ordonna, en vue d’un rapprochement, la comparution personnelle des parties, qui eut lieu le 12 décembre 1994 et n’aboutit pas.

Par jugement du 17 mars 1995, le tribunal ordonna une expertise technique afin de déterminer si l’arrêt de travail du requérant du 4 mars 1985 au 2 mars 1986 était médicalement justifié et en rapport avec les arrêts précédents.

Le 12 avril 1995, le requérant fit appel de cette décision. L’audience devant la cour d’appel eut lieu le 17 septembre 1996.

Par arrêt du 4 novembre 1996, la cour d’appel réforma le jugement, aux motifs que, selon les éléments du dossier et notamment deux avis du médecin conseil de la CPAM, l’arrêt de travail durant la période du 4 mars 1985 au 2 mars 1986 était médicalement justifié. En conséquence, elle dit n’y avoir lieu à expertise, et renvoya le requérant devant la CPAM afin que ses droits soient réexaminés. Par ailleurs, la cour considéra que la complexité et la longueur de la procédure résultaient, non de la résistance abusive de la CPAM, mais des nombreuses procédures initiées par le requérant et rejeta en conséquence sa demande de se voir allouer une somme à ce titre.

Le requérant se pourvut en cassation et demanda le bénéfice de l’aide juridictionnelle. Le 30 avril 1997, le bureau d’aide juridictionnelle de la Cour de cassation rejeta sa demande, au motif qu’aucun moyen de cassation sérieux n’avait pu être relevé contre l’arrêt de la cour d’appel.

Par ordonnance du 19 septembre 1997, le premier président de la Cour de cassation rejeta le recours formé par le requérant contre cette décision.

Par arrêt du 1 er décembre 1997, à la demande du requérant et de la CPAM, la cour d’appel rectifia diverses erreurs matérielles affectant l’arrêt du 4 novembre 1996 et rejeta, en outre, la requête en omission de statuer formée par le requérant.

Par ailleurs, la cour d’appel rejeta le 2 septembre 1998 les demandes d’interprétation de l’arrêt du 4 novembre 1996 formulées par la CPAM, au motif que l’arrêt en cause était clair et se suffisait à lui-même.

Le 15 juin 2001, le requérant forma plusieurs pourvois devant la Cour de cassation (paragraphe 15 ci-dessus), à l’encontre notamment des arrêts de la cour d’appel des 4 novembre 1996 et 1 er décembre 1997.

Par arrêt du 18 septembre 2003, la Cour de cassation, constatant qu’aucun moyen n’était produit à l’encontre de ces arrêts, prononça la déchéance partielle du pourvoi. 3. Recours du 12 juin 1987

Le requérant avait bénéficié d’un arrêt de travail du 4 mars 1985 au 2 mars 1986. Il effectua un stage de formation du 3 mars au 3 juillet 1986 et un nouvel arrêt de travail lui fut prescrit le 4 juillet 1986.

Le 12 juin 1987, le requérant saisit le TASS d’un recours contre une décision de la CPAM refusant de lui verser les indemnités journalières de l’assurance maladie à la suite de son arrêt de travail du 4 juillet 1986, en raison de ce qu’un dossier d’invalidité était en cours d’instruction.

Par jugement du 18 février 1988, le TASS considéra qu’il s’agissait d’une contestation d’ordre administratif et renvoya l’affaire devant la commission de recours amiable de la CPAM.

La CPAM forma contre ce jugement un appel dont elle se désista ultérieurement.

Par décision du 7 avril 1988, la commission de recours amiable confirma le refus de la caisse de verser des indemnités journalières au requérant à compter du 4 juillet 1986, en se fondant sur ce que l’octroi d’une pension d’invalidité était en cours d’instruction. Elle releva en outre que la demande de pension n’avait pu encore être liquidée en raison de l’absence de réponse du requérant aux rappels et aux demandes de pièces qui lui avaient été adressés.

Le 20 avril 1988, le requérant forma un recours contre cette décision auprès du TASS, en demandant la condamnation de la caisse à lui verser des indemnités journalières à compter du 4 juillet 1986.

La CPAM et le requérant déposèrent leurs conclusions respectivement les 9 et 11 décembre 1988. L’affaire fut rayée du rôle le 15 septembre 1989, compte tenu de ce que l’avocat du requérant ne pouvait plus le représenter. Son nouvel avocat demanda la réinscription de l’affaire au rôle le 5 décembre 1990.

La CPAM conclut de nouveau le 6 juin 1991 et l’audience eut lieu le 13 septembre 1991. Dans son jugement, rendu le 11 octobre 1991, le TASS constata qu’en l’absence de décision de la CPAM dans le délai de deux mois prévu par les textes, le rejet de la demande de pension d’invalidité était acquis et s’imposait à la commission de recours amiable, qui ne pouvait dès lors se fonder sur l’instruction de cette demande pour justifier le refus d’indemnités journalières.

Le tribunal ordonna en conséquence une expertise médicale afin de déterminer si l’arrêt de travail à compter du 4 juillet 1986 était médicalement justifié et à quelle date le requérant était apte à reprendre le travail.

Le requérant fit appel de ce jugement le 25 novembre 1991 et conclut le 9 mars 1992. La CPAM en fit de même le 29 avril 1992. L’audience de plaidoirie, fixée au 27 octobre 1992, fut reportée, l’avocat du requérant ayant indiqué ne plus le représenter. Elle eut lieu le 9 février 1993. Par arrêt du 9 mars 1993, la cour d’appel confirma le jugement, et notamment la mesure d’expertise.

L’expertise fut effectuée le 27 octobre 1994. L’expert déposa son rapport le 1 er novembre 1994. Il concluait dans les termes suivants : « Après examen clinique de M. J.-M. F., après interrogatoire et examen de toutes les pièces communiquées, il n’a pu être trouvé de pathologie précise justifiant l’arrêt de travail du 4 juillet 1986, autre que la sinistrose réactionnelle à un contentieux lourd et complexe entre M. F. et la CPAM. »

L’audience devant le TASS eut lieu le 25 octobre 1996. Par jugement du 15 novembre 1996, le tribunal rejeta la demande du requérant au motif que, le rapport d’expertise ayant conclu à l’absence de pathologie précise justifiant l’arrêt de travail du 4 juillet 1986, aucune indemnité journalière n’était due à compter de cette date.

Le requérant fit appel de ce jugement le 13 décembre 1996 et sollicita l’aide juridictionnelle qui lui fut accordée le 24 février 1997.

Des audiences eurent lieu devant la cour d’appel les 13 juillet et 19 octobre 1998 pour permettre respectivement au requérant et à la CPAM de conclure. Cette dernière s’exécuta le 29 octobre suivant.

L’audience de plaidoiries, fixée au 17 novembre 1998, fut reportée au 30 mars 1999, afin de permettre au requérant de mettre en cause l’Agent Judiciaire du Trésor en qualité de représentant de l’État, puis au 17 octobre 1999 en raison du changement d’avocat du requérant. Elle eut finalement lieu le 3 décembre 2001.

Par arrêt du 28 janvier 2002, la cour d’appel confirma le jugement après avoir rejeté la demande de sursis à statuer du requérant. Elle retint que la procédure d’expertise avait été régulière et considéra qu’il y avait lieu d’homologuer le rapport, dont la conclusion selon laquelle il n’avait pu être trouvé de pathologie précise justifiant l’arrêt de travail du 4 juillet 1986 était claire, précise et dépourvue d’ambiguïté. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Sur la période à prendre en considération 1. La première procédure

La première procédure est relative à la décision de la CPAM de fixer la reprise du travail du requérant au 4 mars 1985. Le requérant fait valoir que la période à considérer a débuté les 1 er et 2 avril 1985, date de la saisine de la commission de première instance, et qu’elle a pris fin avec l’ordonnance du premier président de la Cour de cassation du 19 septembre 1997 rejetant sa demande d’aide juridictionnelle. Elle aurait donc duré douze ans et plus de cinq mois.

La Cour observe toutefois que le TASS s’est prononcé sur ce recours du requérant par jugement du 15 septembre 1987, confirmé par la cour d’appel le 28 février 1989. S’il est vrai que, dans un autre jugement de même date (15 septembre 1987), le TASS a prononcé la jonction de l’un des autres recours du requérant avec un recours introduit le 3 juillet 1986 et décidé de surseoir à statuer jusqu’à ce qu’il soit statué sur sa pension d’invalidité, ce qui a donné lieu à une autre procédure, cela ne saurait avoir pour effet de modifier la procédure à laquelle la Cour doit avoir égard, qui a pris fin le 28 janvier 1989, plus de trois ans après son début, mais aussi plus de six mois avant l’introduction de la requête (paragraphes 49-51 ci-dessous). 2. La deuxième procédure

La deuxième procédure a débuté le 12 juin 1987 par la saisine du TASS et s’est terminée le 28 janvier 2002 par l’arrêt de la cour d’appel de Grenoble. Elle a donc duré quatorze ans et plus de sept mois. Sur la recevabilité 1. Sur le respect du délai de six mois

Le Gouvernement soutient, dans ses observations supplémentaires relatives à la première procédure, que le requérant n’a pas saisi la Cour dans le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention.

La Cour observe que, contrairement à ce que soutient le requérant, la première procédure dont il se plaint a pris fin le 28 janvier 1989 (paragraphe 47 ci-dessus). Ni la demande en révision du requérant, déclarée irrecevable par la cour d’appel le 28 janvier 2002, ni son pourvoi en cassation introduit le 15 juin 2001, dont la déchéance a été prononcée le 18 septembre 2003, ne sont susceptibles de rouvrir ledit délai de six mois.

Il s’ensuit que la Cour ne peut que confirmer la conclusion à laquelle elle était parvenue dans sa décision partielle sur la recevabilité de la requête, à savoir que le grief relatif à cette procédure est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Sur l’épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement soutient à titre principal que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Il souligne à cet égard qu’il avait la possibilité de soumettre son grief tiré de la durée de la deuxième procédure aux juridictions françaises dans le cadre d’une action en responsabilité fondée sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire. Une récente évolution de la jurisprudence interne démontrerait le caractère « effectif » d’un tel recours.

Le requérant conteste cette thèse.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et qu’elle a déjà eu à se prononcer sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire au regard de cette exigence.

Au vu de l’évolution jurisprudentielle dont fait état le Gouvernement, la Cour a jugé que le recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire permet de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ( Giummarra et autres c. France (déc.), n o 61166/00, 12 juin 2001), quel que soit l’état de la procédure au plan interne ( Mifsud c. France [GC] (déc.), n o 57220/00, CEDH 2002-VIII).

La Cour a précisé que ce recours avait acquis, à la date du 20 septembre 1999, le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention, et a conclu en conséquence que tout grief tiré de la durée d’une procédure judiciaire introduit devant elle après le 20 septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L. 781-1 précité est en principe irrecevable, quel que soit l’état de la procédure devant les juridictions internes.

En l’espèce, la Cour observe que le requérant a saisi la Commission le 16 janvier 1998. Il n’était donc pas tenu d’exercer ce recours préalablement.

Il y a donc lieu de rejeter l’exception.

La Cour constate que le grief relatif à la durée de la deuxième procédure n’est pas manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. Sur le fond.

Le requérant considère que la durée de la procédure a dépassé le délai raisonnable prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.

Le Gouvernement soutient tout d’abord que l’affaire présentait une importante complexité d’ordre procédural, en raison de la multiplicité des recours introduits par le requérant, qui a conduit à créer une situation juridique complexe. Il estime ensuite que le comportement du requérant est en grande partie responsable de la durée, notamment en ce qu’il a tardé à conclure à plusieurs reprises, ou que l’affaire a dû être rayée du rôle ou renvoyée en raison de ce qu’il avait changé d’avocat. Le Gouvernement reconnaît enfin que certains délais de latence apparaissent imputables aux autorités judiciaires.

Le requérant conteste cette thèse.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour admet que l’affaire présentait une certaine complexité et constate que le requérant a, par son comportement, contribué à plusieurs reprises à l’allongement de la procédure (en particulier en changeant d’avocats, ce qui a notamment conduit à une radiation de l’affaire du rôle pendant une durée d’un an et plus de deux mois).

Toutefois la Cour relève, en premier lieu, des périodes de latence imputables aux autorités judiciaires (notamment entre le 9 mars 1993, date du premier arrêt de la cour d’appel et le 27 octobre 1994, date de l’expertise, puis entre le 1er novembre 1994, date de dépôt du rapport et le 25 octobre 1996, date de l’audience devant le TASS ; entre le 13 décembre 1996, date de l’appel du requérant et le 13 juillet 1998, date de la première audience de procédure devant la cour d’appel).

En second lieu, la Cour est d’avis qu’une durée globale de plus de quatorze ans dans ce type d’affaire ne saurait, en soi, être considérée comme répondant aux exigences du « délai raisonnable » garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la cause du requérant n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame, au titre du préjudice matériel, la réparation des divers préjudices subis en raison de ses accidents d’août et décembre 1982, et renvoie aux montants demandés par ses avocats dans leurs écritures devant les juridictions internes. Il sollicite en outre une somme de 100 000 FRF (soit 15 245 EUR) au titre du préjudice moral.

Le Gouvernement estime que ces demandes sont manifestement excessives et sans lien avec le grief de durée de la procédure, les dommages invoqués provenant principalement des contentieux avec la CPAM et les assureurs privés. Il considère que le constat de la violation constituerait une satisfaction équitable suffisante.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 10 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également, sans les chiffrer précisément, le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes (notamment frais de dactylographie, de courrier, de déplacement, ainsi qu’honoraires de médecins et d’avocats). Il joint de nombreux justificatifs. Il ne réclame aucune somme au titre de la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement rappelle que la Cour refuse tout remboursement des frais et dépens exposés devant les juridictions nationales, lorsqu’elle constate une violation du seul droit du requérant à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable et observe, par ailleurs, que le requérant n’a pas recouru devant la Cour aux services d’un avocat.

La Cour rappelle que, lorsqu’elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder le paiement des frais et dépens exposés devant les juridictions nationales « pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation » (voir, par exemple, l’arrêt Zimmermann et Steiner c. Suisse du 13 juillet 1983, série A n o 66, § 36). Tel n’est à l’évidence pas le cas en l’espèce, s’agissant des frais et dépens engagés par le requérant devant les juridictions françaises, la Cour ayant uniquement conclu à la violation de son droit à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable. Dès lors, il y a lieu de rejeter ce chef de prétentions. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare , la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la deuxième procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er juin 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président