Sari la conținut
CtEDO 03.06.2004 AI

CALHEIROS LOPES et AUTRES contre le PORTUGAL

RESPONDENT
PRT
HOTĂRÂRE
03.06.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
  • Partiellement recevable
  • Partiellement irrecevable
conform formulării originale HUDOC
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CALHEIROS LOPES et AUTRES contre le PORTUGAL (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

DECIZIE

Cererii nr. 69338/01 Prezentată de Rita Maria CALHEIROS LOPES și alții împotriva Portugalului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședință pe 3 iunie 2004 într-o cameră compusă din: DD. G. Ress, președinte, I. Cabral Barreto, L. Caflisch, J. Hedigan, D-na H.S. Greve, D. K. Traja, D-na A. Gyulumyan, judecători și din D. M. Villiger, grefier adjoint de secție, Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 13 aprilie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și acelea prezentate ca răspuns de către reclamanți, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: PE FAPT Reclamanții, D-na Rita Maria Calheiros Lopes, D-na Alda Diniz Calheiros Lopes, D-na Maria Teresa Alves Diniz, D. Manuel Joaquim Alves Diniz și D-na Eugénia Maria Diniz Montera, sunt toți cetățeni portughezi, născuți respectiv în 1944, 1908, 1915, 1943 și 1939 și rezidând la Lisabona.

Sunt reprezentați de D-na F. Zimeray, avocat la Paris. Pe 28 noiembrie 2002, a doua reclamantă, D-na Alda Diniz Calheiros Lopes, a decedat. Prin scrisoare din 6 aprilie 2004, singurii ei moștenitori, D-na Ana Maria do Rego Calheiros Lopes Ribeiro Ferreira, născută în 1935, D-na Maria José do Rego Calheiros Lopes, născută în 1937 și prima reclamantă, D-na Rita Maria Calheiros Lopes, au cerut Curții să recunoască calitatea lor de a se substitui reclamantei în cauză în cadrul prezentei cereri. Sunt de asemenea reprezentate de D-na F. Zimeray. Guvernul pârât este reprezentat de D. J. Miguel, Procuror general adjunct. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către parties, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanții erau acționari ai unei societăți pe acțiuni Companhia das Lezírias do Tejo e Sado S.A.R.L. („CL"). Capitalul social al acestei societăți era constituit în 1974 din 2080 acțiuni din care: - 81 acțiuni ale reclamantei Rita Maria Calheiros Lopes; - 207 acțiuni ale reclamantei Alda Diniz Calheiros Lopes; - 56 acțiuni ale celorlalți trei reclamanți, singurii moștenitori ai deținătorilor inițiali ai acestor acțiuni, DD. António José Alves Diniz, decedat în 1994, și Manuel Luís Alves Diniz, decedat în 2000. Potrivit reclamanților, în aprilie 1974, înainte de suspendarea cotațiilor bursiere determinată de revoluția garoafelor din 25 aprilie 1974, acțiunea CL era cotată la 750 000 escudos portughezi (PTE).

CL era în 1974 cea mai mare societate agricolă portugheză. Avea terenuri cu o suprafață totală de 25 000 hectare și producea în special cereale, oleaginoase, orez, plută, vin și alte produse horticole și fructifere. Deținea de asemenea o vie importantă, o exploatare forestieră și conducea pe lângă acestea activități de creștere de cai, bovine și ovine. În final, CL era proprietara mai multor imobile la Lisabona și Samora Correia (sud Portugalului) și deținea participații financiare importante în mai multe societăți, inclusiv o bancă și o companie de asigurări. CL a făcut obiectul unei naționalități printr-un decret-lege nr. 628/75 din 13 noiembrie 1975. Acest decret-lege prevedea plata unei indemnizații acționarilor al căror montant, termen și condiții de plată rămâneau să fie definite.

Un prim montant referitor la indemnizația provizorie a acționarilor CL a fost fixat printr-o ordonanță ministerială (Despacho Normativo) nr. 145/80 din 2 aprilie 1980. Acest montant era de 74 993 PTE pe acțiune. Ulterior, această sumă a fost revizuită și ridicată la 128 963 PTE (ordonanță ministerială nr. 159/84 din 27 septembrie 1984) și la 169 727 PTE (ordonanță ministerială nr. 37-A/86 din 7 mai 1986). Printr-o ordonanță ministerială nr. 75/88 din 31 august 1988, secretarul de stat la Trezorerie și Finanțe fixa indemnizația definitivă referitoare la acționarii CL la 183 944 PTE pe acțiune. Pe 30 septembrie 1988, reclamanții sesizaseră ministrul Finanțelor cu o cerere de constituire a unei comisii de arbitraj, în conformitate cu decretul-lege nr. 51/86 din 14 martie 1986 (a se vedea mai jos).

Susțineau în special că suma în cauză nu constituia o despăgubire corectă. Printr-o decizie din 9 mai 1990, comisia de arbitraj fixa indemnizația definitivă la 1 158 546 PTE pe acțiune. Pe 30 iulie 1990, Comitetul creditului public (Junta do Crédito Público) informa secretarul de stat la Trezorerie că suma la care comisia de arbitraj ajunsese nu trebuia acceptată. Printr-o ordonanță ministerială nr. 134/92 din 14 iulie 1992, secretarul de stat la Trezorerie, referindu-se la decretul-lege nr. 332/91 (a se vedea mai jos), fixa noul montant al indemnizației definitive a reclamanților la 186 313 PTE. Reclamanții au atacat acest act în fața Curții Supreme Administrative (Supremo Tribunal Administrativo).

Această procedură a devenit totuși lipsită de obiect deoarece secretarul de stat adoptase între timp, pe 23 noiembrie 1993, o nouă ordonanță ministerială nr. 367/93 fixând noul montant al indemnizației definitive la 187 231 PTE pe acțiune. Secretarul de stat se referea în special la actualizarea valorii participațiilor financiare deținute de CL. Titlurile datoriei publice reprezentând sumele în cauză au fost puse la dispoziția reclamanților în mai 1994. Pe 8 martie 1994, reclamanții interpuseseră un recurs contentios administrativ împotriva acestei ordonanțe în fața Curții Supreme Administrative. Susțineau în special că comisiile de arbitraj trebuiau considerate ca tribunale și că administrația nu putea să se amestece într-o decizie judiciară.

Procedând astfel, administrația comisese o deturnare de putere. Dispozițiile legale pe care secretarul de stat se bazase erau deci contrare Constituției și, în special, principiilor independenței tribunalelor și separației puterilor. Prin hotărâre din 12 octombrie 1995, Curtea Supreme Administrative a primit recursul și a anulat actul în cauză. Atât ministerul public, cât și secretarul de stat au interpus recurs constituțional împotriva acestei decizii. Prin hotărâre din 6 noiembrie 1996, Tribunalul Constituțional a primit recursul, referindu-se la hotărârea sa de principiu nr. 452/95 din 6 iulie 1995 (a se vedea mai jos). Prin hotărâre din 20 martie 1997, Curtea Supreme Administrative rectifică hotărârea sa din 12 octombrie 1995 cu privire la problema constituționalității.

A respins alte argumente ridicate de reclamanți. Pe 4 aprilie 1997, reclamanții apelaseră această hotărâre în fața adunării plenare a secției litigioase (pleno da secção) a Curții Supreme Administrative. Aceasta, printr-o hotărâre din 23 noiembrie 2000, a respins recursul. B. Dreptul și practica interne relevante

1. Curtea este mai întâi chemată să pronunțe cu privire la consecințele decesului celei de-a doua reclamante. Constată că moștenii celei de-a doua reclamante, decedată pe 28 noiembrie 2002, au cerut să se substituie acesteia în cadrul prezentei cereri. Reamintește că atunci când un reclamant decede în cursul instanței, moștenii săi pot în principiu pretinde la rândul lor să fie victime ale încălcării susținute (Deweer c. Belgia, hotărâre din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, p. 19, § 37). Decide deci să accepte cererea formulată de moștenii reclamantei Alda Diniz Calheiros Lopes. 2. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de naționalitatea CL și de insuficiența despăgubirii, precum și de lungul termen care a trecut înainte ca despăgubirea definitivă la care aveau dreptul să fi fost determinată și plătită.

După spusele lor, au fost deposedați de proprietatea lor fără niciun motiv de interes public și în condiții contrare acestei dispoziții. Invocă de asemenea articolele 6 § 1 și 17 din Convenție în sprijin al acestor acuzații. art. 1 din Protocolul nr. 1 se citește după cum urmează: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care statele îl au de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor." art. 6 § 1 din Convenție prevede: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (...)" În final, art. 17 se citește după cum urmează: „Nicio din dispozițiile (...) Convenției nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, o grupare sau un individ, niciun drept oarecare de a se angaja într-o activitate sau de a comite un act vizând distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute în (...) Convenție sau la limitări mai largi ale acestor drepturi și libertăți decât cele prevăzute în [Convenție]." a) Privind competența ratione temporis Guvernul ridică de la bun început o excepție bazată pe incompatibilitatea ratione temporis a cererii cu dispozițiile Convenției.

Afirmă că naționalitatea în cauză a avut loc în 1975, cu mult înainte de ratificarea Convenției și Protocolului nr. 1 de către Portugalia, pe 9 noiembrie 1978. De la fel, legea nr. 80/77, care stabilise criteriile și modalități indemnizațiilor consecutive unor naționalități, fusese adoptată pe 26 octombrie 1977, cu mult înainte de intrarea în vigoare a Convenției față de Portugalia. Referindu-se la jurisprudența organelor Convenției, Guvernul subliniază că privarea de proprietate este un act instantaneu și nu generează o situație continuă de „lipsă de drept". Reclamanții susțin că toți textele care au fixat în mod definitiv criteriile care trebuiau să conducă la acordarea indemnizațiilor au fost adoptate după ratificarea Convenției de către Portugalia, Curtea fiind deci competentă pentru a examina acest grief.

Curtea reamintește că deja a trebuit să examineze o situație similară, în cauza Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia (CEDO 2000-I, pp. 117 și următoarele). Eraul la mijloc în această cauză deprivări de proprietate efectuate în cadrul reformei agrare, cadrul legal referitor la plata indemnizațiilor, și anume legea nr. 80/77 menționată mai sus, fiind totuși aceeași.

De alii a confirmat această jurisprudență privitor la naționalitatea societăților în Portugalia (Geraldes Barba c. Portugalia (decizie), nr. 61009/00, 4 decembrie 2003). Curtea s-a exprimat în special după cum urmează în hotărârea sa Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții citată mai sus: „Dacă este adevărat că Curtea nu ar trebui (...) să examineze problemele legate de privarea de proprietate ea însăși, acestea găsindu-se, evident, în afara competenței sale ratione temporis, nu este cazul pentru ceea ce privește întârzierea în determinarea și plata indemnizațiilor definitive." (hotărâre citată, § 43) Curtea nu zărește în speță vreun motiv de a se abate de la această jurisprudență, pentru cât timp reclamanții se plâng de întârzierea în determinarea și plata indemnizațiilor definitive.

Aceasta era într-adevăr o situație continuă care nu a luat sfârșit decât prin hotărârea adunării plenare a secției litigioase a Curții Supreme Administrative, care a determinat în mod definitiv despăgubirea acordată reclamanților.

De altfel, ca în cauza Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții citată mai sus, Statul a continuat să legifereze în materie după data ratificării Convenției; în felul acesta, sistemul comisiilor de arbitraj prevăzut de legea nr. 80/77 a fost modificat în 1980 și 1991. Or Statul este responsabil pentru actele și omisiuni legate de un drept garantat de Convenție și având loc după data ratificării acesteia (hotărâre Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții citată, § 43). Pe de altă parte, Curtea nu ar putea examina problemele legate de privarea de proprietate, nici, a fortiori, acelea referitoare la suma indemnizațiilor, care se găsesc în afara competenței sale ratione temporis (hotărâre Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții citată, §§ 43 și 48). Deci nu este competentă pentru a examina grieful reclamanților referitor la natura „corectă" sau „incorectă" a despăgubirii sau eventualul defect de interes public al naționalității.

Ca concluzie, Curtea respinge excepția Guvernului pentru cât se referă la întârzierea în determinarea și plata indemnizațiilor definitive, dar o admite privitor la griefurile direct legate de naționalitate și suma despăgubirii. b) Privind binele-fondat al griefurilor bazate pe plata târzie a despăgubirii Guvernul susține că nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. După ce reamintit că această dispoziție nu necesită o compensare integrală, subliniază că modalitățile de plată alese nu vătămă principiul proporționalității, inerent dreptului la respectarea bunurilor. Pentru reclamanți, lungul termen care a trecut înainte de determinarea și plata despăgubirii definitive la care aveau dreptul, fără să li se fi atribuit o compensare adecvată, nu ar putea fi considerată ca respectând echilibrul care trebuie să domnească între cerințele interesului general și salvgardarea dreptului la respectarea bunurilor lor.

Văd în aceasta o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, precum și a articolelor 6 § 1 și 17 din Convenție. Curtea consideră, la lumina ansamblului argumentelor părților, că griefurile privitoare la determinarea și plata târzie a despăgubirii definitive pun probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că aceste griefuri nu ar putea fi declarate manifestă neîntemeiate, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost remarcat. 3. Reclamanții susțin de asemenea că au fost supuși unei discriminări contrare articolului 14 din Convenție, combinat cu articolele 1 din Protocolul nr. 1 și 17 din Convenție.

Ei susțin în acest sens că CL a fost singura societate agricolă care a fost supusă unei naționalități a acțiunilor sale, în timp ce privitor la alte societăți sau persoane fizice, acestea sunt regulile reformei agrare în materia compensării patrimoniului, mai favorabile, care au fost aplicate. Reclamanții adaugă că au fost de asemenea supuși unei discriminări în raport cu cetățenii non-portughezi, care au fost tratați mai favorabil de autoritățile portuğeze. Curtea constată totuși că aceste griefuri sunt strâns legate de actul de naționalitate, care se găsește, după cum a subliniat deja, în afara competenței sale ratione temporis. Aceste griefuri sunt deci incompatibile cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie deci declarate inadmisibile.

4. Reclamanții se plâng de absența unui recurs efectiv, așa cum este cerut de art. 13 din Convenție, pentru a cere determinarea și plata despăgubirii la care aveau dreptul. Invocă de asemenea în acest sens, fără a da precizări, art. 17 din Convenție. În observațiile lor de răspuns, reclamanții invocă de asemenea în sprijin al acestor acuzații art. 6 § 1 din Convenție. Curtea consideră că aceste griefuri sunt strâns legate de acelea ridicate de reclamanți și referitoare la plata târzie a despăgubirii definitive, care deja au fost declarate admisibile. Judecă deci că este potrivit să declare aceste griefuri admisibile de asemenea.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2005-06-07
0,97
AFFAIRE CALHEIROS LOPES ET AUTRES c. PORTUGAL
A DOUA SECȚIUNE CAUZA CALHEIROS LOPES ȘI ALȚII c. PORTUGALIA (Cererea nr. 69338/01) HOTĂRÂRE STRASBOURG 7 iunie 2005 DEFINITIVĂ 07/09/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute de art. 44 § 2 al Convenției. Ea poate
CtEDO 2004-07-29
0,95
AFFAIRE MORO DO VALE ET AUTRES c. PORTUGAL
SECȚIUNEA 3 CERINȚA MORA DO VALE ȘI ALTELE c. PORTUGALIA (solicitarea nr. 53468/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 iulie 2004 DEFINITIVF 29/10/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. Poa
CtEDO 2003-12-04
0,95
AFFAIRE FERREIRA ALVES c. PORTUGAL (N° 2)
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA FERREIRA ALVES c. PORTUGALIA (N (solicitarea nr. 56345/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 decembrie 2003 DEFINITIVF 04/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Î
CtEDO 2003-04-03
0,94
AFFAIRE ESTEVES c. PORTUGAL
SECȚIUNEA 3 CERINȚA ESTEVĂ c. PORTUGALIA (solicitarea nr. 53534/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 3 aprilie 2003 DEFINITIVF 03/07/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi mo
CtEDO 2007-09-25
0,94
ROBALO BRAS SOARES c. PORTUGAL
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 7837/04 prezentată de Maria Bonifácia ROBALO BRÁS SOARES împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 25 septembrie 2007 într-o cameră compusă din F. Tul
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă