CALHEIROS LOPES et AUTRES contre le PORTUGAL

CALHEIROS LOPES et AUTRES contre le PORTUGAL (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A TREIA

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

Cererii nr. 69338/01

Prezentată de Rita Maria CALHEIROS LOPES și alții

împotriva Portugalului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședință pe 3 iunie 2004 într-o cameră compusă din:

DD. G. Ress, președinte,

I. Cabral Barreto,

L. Caflisch,

J. Hedigan,

D-na H.S. Greve,

D. K. Traja,

D-na A. Gyulumyan, judecători

și din D. M. Villiger, grefier adjoint de secție,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 13 aprilie 2000,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și acelea prezentate ca răspuns de către reclamanți,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

PE FAPT

Reclamanții, D-na Rita Maria Calheiros Lopes, D-na Alda Diniz Calheiros Lopes, D-na Maria Teresa Alves Diniz, D. Manuel Joaquim Alves Diniz și D-na Eugénia Maria Diniz Montera, sunt toți cetățeni portughezi, născuți respectiv în 1944, 1908, 1915, 1943 și 1939 și rezidând la Lisabona.

Sunt reprezentați de D-na F. Zimeray, avocat la Paris.

Pe 28 noiembrie 2002, a doua reclamantă, D-na Alda Diniz Calheiros Lopes, a decedat. Prin scrisoare din 6 aprilie 2004, singurii ei moștenitori, D-na Ana Maria do Rego Calheiros Lopes Ribeiro Ferreira, născută în 1935, D-na Maria José do Rego Calheiros Lopes, născută în 1937 și prima reclamantă, D-na Rita Maria Calheiros Lopes, au cerut Curții să recunoască calitatea lor de a se substitui reclamantei în cauză în cadrul prezentei cereri. Sunt de asemenea reprezentate de D-na F. Zimeray.

Guvernul pârât este reprezentat de D. J. Miguel, Procuror general adjunct.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către parties, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanții erau acționari ai unei societăți pe acțiuni Companhia das Lezírias do Tejo e Sado S.A.R.L. („CL"). Capitalul social al acestei societăți era constituit în 1974 din 2080 acțiuni din care:

- 81 acțiuni ale reclamantei Rita Maria Calheiros Lopes;

- 207 acțiuni ale reclamantei Alda Diniz Calheiros Lopes;

- 56 acțiuni ale celorlalți trei reclamanți, singurii moștenitori ai deținătorilor inițiali ai acestor acțiuni, DD. António José Alves Diniz, decedat în 1994, și Manuel Luís Alves Diniz, decedat în 2000.

Potrivit reclamanților, în aprilie 1974, înainte de suspendarea cotațiilor bursiere determinată de revoluția garoafelor din 25 aprilie 1974, acțiunea CL era cotată la 750 000 escudos portughezi (PTE).

CL era în 1974 cea mai mare societate agricolă portugheză. Avea terenuri cu o suprafață totală de 25 000 hectare și producea în special cereale, oleaginoase, orez, plută, vin și alte produse horticole și fructifere. Deținea de asemenea o vie importantă, o exploatare forestieră și conducea pe lângă acestea activități de creștere de cai, bovine și ovine. În final, CL era proprietara mai multor imobile la Lisabona și Samora Correia (sud Portugalului) și deținea participații financiare importante în mai multe societăți, inclusiv o bancă și o companie de asigurări.

CL a făcut obiectul unei naționalități printr-un decret-lege nr. 628/75 din 13 noiembrie 1975. Acest decret-lege prevedea plata unei indemnizații acționarilor al căror montant, termen și condiții de plată rămâneau să fie definite.

Un prim montant referitor la indemnizația provizorie a acționarilor CL a fost fixat printr-o ordonanță ministerială (Despacho Normativo) nr. 145/80 din 2 aprilie 1980. Acest montant era de 74 993 PTE pe acțiune. Ulterior, această sumă a fost revizuită și ridicată la 128 963 PTE (ordonanță ministerială nr. 159/84 din 27 septembrie 1984) și la 169 727 PTE (ordonanță ministerială nr. 37-A/86 din 7 mai 1986).

Printr-o ordonanță ministerială nr. 75/88 din 31 august 1988, secretarul de stat la Trezorerie și Finanțe fixa indemnizația definitivă referitoare la acționarii CL la 183 944 PTE pe acțiune.

Pe 30 septembrie 1988, reclamanții sesizaseră ministrul Finanțelor cu o cerere de constituire a unei comisii de arbitraj, în conformitate cu decretul-lege nr. 51/86 din 14 martie 1986 (a se vedea mai jos). Susțineau în special că suma în cauză nu constituia o despăgubire corectă.

Printr-o decizie din 9 mai 1990, comisia de arbitraj fixa indemnizația definitivă la 1 158 546 PTE pe acțiune.

Pe 30 iulie 1990, Comitetul creditului public (Junta do Crédito Público) informa secretarul de stat la Trezorerie că suma la care comisia de arbitraj ajunsese nu trebuia acceptată.

Printr-o ordonanță ministerială nr. 134/92 din 14 iulie 1992, secretarul de stat la Trezorerie, referindu-se la decretul-lege nr. 332/91 (a se vedea mai jos), fixa noul montant al indemnizației definitive a reclamanților la 186 313 PTE.

Reclamanții au atacat acest act în fața Curții Supreme Administrative (Supremo Tribunal Administrativo). Această procedură a devenit totuși lipsită de obiect deoarece secretarul de stat adoptase între timp, pe 23 noiembrie 1993, o nouă ordonanță ministerială nr. 367/93 fixând noul montant al indemnizației definitive la 187 231 PTE pe acțiune. Secretarul de stat se referea în special la actualizarea valorii participațiilor financiare deținute de CL. Titlurile datoriei publice reprezentând sumele în cauză au fost puse la dispoziția reclamanților în mai 1994.

Pe 8 martie 1994, reclamanții interpuseseră un recurs contentios administrativ împotriva acestei ordonanțe în fața Curții Supreme Administrative. Susțineau în special că comisiile de arbitraj trebuiau considerate ca tribunale și că administrația nu putea să se amestece într-o decizie judiciară. Procedând astfel, administrația comisese o deturnare de putere. Dispozițiile legale pe care secretarul de stat se bazase erau deci contrare Constituției și, în special, principiilor independenței tribunalelor și separației puterilor.

Prin hotărâre din 12 octombrie 1995, Curtea Supreme Administrative a primit recursul și a anulat actul în cauză. Atât ministerul public, cât și secretarul de stat au interpus recurs constituțional împotriva acestei decizii.

Prin hotărâre din 6 noiembrie 1996, Tribunalul Constituțional a primit recursul, referindu-se la hotărârea sa de principiu nr. 452/95 din 6 iulie 1995 (a se vedea mai jos).

Prin hotărâre din 20 martie 1997, Curtea Supreme Administrative rectifică hotărârea sa din 12 octombrie 1995 cu privire la problema constituționalității. A respins alte argumente ridicate de reclamanți.

Pe 4 aprilie 1997, reclamanții apelaseră această hotărâre în fața adunării plenare a secției litigioase (pleno da secção) a Curții Supreme Administrative.

Aceasta, printr-o hotărâre din 23 noiembrie 2000, a respins recursul.

B.

Dreptul și practica interne relevante

1.

Legea nr. 80/77

Pe 26 octombrie 1977, Parlamentul adoptă legea nr. 80/77 care reglementeaza materia indemnizației fostorilor deținători de bunuri care au fost subiectul naționalității sau exproprierii. Indemnizațiile, care ar trebui să aibă inițial o valoare provizorie și ulterior definitivă, urmau să fie plătite, potrivit articolului 19 al acestei legi, în titluri ale datoriei publice, al căror amortizare se va extinde pe mai mulți ani, și conform unor rate de dobândă determinate anterior, care figurează în anexa la lege. Pentru sumele peste 6 050 000 PTE, amortizarea s-ar extinde pe douăzeci și trei de ani (după o perioadă de precădență de cinci ani) la rata de dobândă anuală de 2,5%. art. 24 preciza că dobânzile datorate de la data prevăzută pentru emiterea titlurilor datoriei publice (1 iulie 1980, în cazul reclamanților, potrivit decretului-lege nr. 213/79 din 14 iulie 1979) curge de la data naționalității. În final, potrivit articolului 13 § 3, indemnizațiile provizorii trebuiau considerate ca o anticipație pe suma indemnizațiilor definitive; în felul acesta, persoana interesată putea fi obligată să restituie Statului valoarea indemnizației provizorii, în cazul în care indemnizația definitivă nu era datorată sau era mai mică decât valoarea indemnizației provizorii.

Privind procedura conform căreia persoanele interesate puteau contesta deciziile administrației în această privință, art. 16 § 1 al acestei legi prevedea:

„Fără a prejudicia recururile în fața altor instanțe competente, rezolvarea litigiilor referitoare la dreptul la indemnizație definitivă precum și la fixarea, lichidarea și efectivitatea acesteia se va efectua prin contestarea actului administrativ în cauză în fața unei comisii de arbitraj (...)"

2.

Legislația ulterioară

Decretul-lege nr. 343/80 din 2 septembrie 1980 modifică profund sistemul comisiilor de arbitraj prevăzut de legea nr. 80/77. Aceste comisii era compuse din trei arbitri, primul fiind desemnat de persoana interesată, al doilea de guvern și al treilea, președintele, cooptat de către ceilalți doi. Deciziile comisiilor de arbitraj necesitau acum o omologare de ministrul Finanțelor pentru a putea produce efecte. Un drept de recurs contentios împotriva deciziei ministrului în fața Curții Supreme Administrative era deschis persoanelor interesate.

Cu toate acestea, comisiile de arbitraj au fost supuse unei reglementări detaliate (statut, procedură și funcționare) doar cu decretul-lege nr. 51/86 din 14 martie 1986.

Pe 6 septembrie 1991, Guvernul adoptă decretul-lege nr. 332/91, care fixa noi criterii în materia calculării indemnizațiilor definitive și prevedea în art. 8 că sumele deja fixate trebuiau modificate în consecință. Acest decret-lege modifică de asemenea natura și desemnarea comisiilor de arbitraj, de acum înainte numite „comisii mixte". Se spunea în acest sens, în expunerea de motive, că guvernul intenționa să clarifice rolul comisiilor de arbitraj atribuindu-le funcții pur consultative pe care le împlineau deja în realitate. De acum înainte, ministrul Finanțelor ar fi singurul responsabil pentru fixarea sumei indemnizației, după ce a solicitat opinia „comisiei mixte". Acest decret-lege era tăcut cu privire la recururile putând fi exercitate de persoana interesată, înțelegând că legislația prevedea posibilitatea sesizării instanțelor administrative cu un recurs contentios împotriva actului ministrului care dă prejudiciu.

Acest decret-lege fixa de asemenea noi criterii, mai favorabile persoanelor interesate, pentru calcularea indemnizațiilor.

3.

Jurisprudența Tribunalului Constituțional

Tribunalul Constituțional examine problema compatibilității sistemului de plată a indemnizațiilor consecutiv unor naționalități din 1975 cu Constituția portugheză în două hotărâri de principiu nr. 39/88 din 9 februarie 1988 și 452/95 din 6 iulie 1995.

Privind întârzierea suferită de autorități în plata indemnizațiilor, se exprimă după cum urmează în prima dintre aceste hotărâri:

„(...) cu siguranță că tot ceea ce [plata indemnizațiilor] s-a făcut cu o întârziere considerabilă în raport cu datele la care au avut loc naționalități. Or aceasta – se poate spune – este susceptibilă să constituie o încălcare a principiului despăgubirii consacrat de art. 82 al Constituției. Cu toate acestea, nu cu motiv. În cazul în care datorită unei asemenea situații ar exista o atingere dreptului la despăgubire, din cauză că acesta din urmă poate deveni ceva incert și deci fără consistență, rațiunea nu va fi un defect în dispozițiile sub judecată, ci mai degrabă inactivitatea sau lipsa de diligență a administrației. Și dacă se întâmplă ca această conduită a administrației să se bazeze pe inexistența unor mijloace legale capabile să conducă la aplicarea efectivă a dispozițiilor în vigoare și în consecință la realizarea concretă a dreptului consacrat de art. 82 al Constituției, atunci eventualul caracter neconstitucional va fi o neconstitucionalitate prin omisiune. (...) Cu toate acestea, Tribunalul acesta nu este apelat să examineze această problemă."

Privind comisiile de arbitraj, Tribunalul Constituțional a considerat că atât sistemul decretului-lege nr. 343/80, cât și sistemul introdus de decretul-lege nr. 332/91 nu erau contrare Constituției și în special dreptului de acces la tribunale. Tribunalul a considerat mai întâi că determinarea sumei indemnizației nu este o activitate care trebuie să fie rezervată exclusiv tribunalelor și care poate prin urmare să fie responsabilitatea administrației. A considerat de asemenea, în cea de-a doua dintre hotărârile menționate și prin șapte voturi împotriva șase, că recursul contentios în fața Curții Supreme Administrative, eventual combinat cu posibilitatea introducerii unei acțiuni în recunoaștere de drepturi, proteja suficient drepturile și garanțiile persoanelor interesate, chiar dacă permite un control al legalității și nu o jurisdicție deplin.

Jurisprudența Tribunalului Constituțional privind legislația pe sistemul indemnizațiilor consecutive unor naționalități a mai fost recent confirmată de hotărârea nr. 85/03/T din 12 februarie 2003 a acestei înalte judecători.

RECLAMAȚII

1.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de naționalitate precum și de insuficiența despăgubirii. Reclamanții se plâng de asemenea de lungul termen care a trecut înainte ca despăgubirea definitivă la care aveau dreptul să fi fost determinată și plătită. Reclamanții invocă de asemenea în acest sens art. 17 din Convenție, fără a da precizări asupra motivelor pentru care această dispoziție ar fi fost încălcată. În observațiile lor de răspuns, prezentate Curții pe 5 septembrie 2003, reclamanții invocă de asemenea art. 6 § 1 din Convenție în sprijin al acestor acuzații.

2.

Reclamanții susțin de asemenea că au fost supuși unei discriminări contrare articolului 14 din Convenție, combinat cu articolele 1 din Protocolul nr. 1 și 17 din Convenție. Ei susțin în acest sens că CL a fost singura societate agricolă care a fost supusă unei naționalități a acțiunilor sale, în timp ce privitor la alte societăți sau persoane fizice, acelea sunt regulile reformei agrare în materia compensării patrimoniului, mai favorabile, care au fost aplicate. Reclamanții adaugă că au fost de asemenea supuși unei discriminări în raport cu cetățenii non-portughezi, care au fost tratați mai favorabil de autoritățile portuğeze.

3.

Reclamanții se plâng de absența unui recurs efectiv, așa cum este cerut de art. 13 din Convenție, pentru a cere determinarea și plata despăgubirii la care aveau dreptul. Invocă de asemenea în acest sens, fără a da precizări, art. 17 din Convenție. În observațiile lor de răspuns, reclamanții invocă de asemenea în sprijin al acestor acuzații art. 6 § 1 din Convenție.

4.

Reclamanții consideră în final că situația denunțată vătămă principiile generale ale dreptului internațional.

PE DREPTURI

1.

Curtea este mai întâi chemată să pronunțe cu privire la consecințele decesului celei de-a doua reclamante.

Constată că moștenii celei de-a doua reclamante, decedată pe 28 noiembrie 2002, au cerut să se substituie acesteia în cadrul prezentei cereri. Reamintește că atunci când un reclamant decede în cursul instanței, moștenii săi pot în principiu pretinde la rândul lor să fie victime ale încălcării susținute (Deweer c. Belgia, hotărâre din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, p. 19, § 37). Decide deci să accepte cererea formulată de moștenii reclamantei Alda Diniz Calheiros Lopes.

art. 1 din Protocolul nr. 1 se citește după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care statele îl au de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."

art. 6 § 1 din Convenție prevede:

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (...)"

În final, art. 17 se citește după cum urmează:

„Nicio din dispozițiile (...) Convenției nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, o grupare sau un individ, niciun drept oarecare de a se angaja într-o activitate sau de a comite un act vizând distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute în (...) Convenție sau la limitări mai largi ale acestor drepturi și libertăți decât cele prevăzute în [Convenție]."

a) Privind competența ratione temporis

Guvernul ridică de la bun început o excepție bazată pe incompatibilitatea ratione temporis a cererii cu dispozițiile Convenției. Afirmă că naționalitatea în cauză a avut loc în 1975, cu mult înainte de ratificarea Convenției și Protocolului nr. 1 de către Portugalia, pe 9 noiembrie 1978. De la fel, legea nr. 80/77, care stabilise criteriile și modalități indemnizațiilor consecutive unor naționalități, fusese adoptată pe 26 octombrie 1977, cu mult înainte de intrarea în vigoare a Convenției față de Portugalia. Referindu-se la jurisprudența organelor Convenției, Guvernul subliniază că privarea de proprietate este un act instantaneu și nu generează o situație continuă de „lipsă de drept".

Reclamanții susțin că toți textele care au fixat în mod definitiv criteriile care trebuiau să conducă la acordarea indemnizațiilor au fost adoptate după ratificarea Convenției de către Portugalia, Curtea fiind deci competentă pentru a examina acest grief.

Curtea reamintește că deja a trebuit să examineze o situație similară, în cauza Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia (CEDO 2000-I, pp. 117 și următoarele). Eraul la mijloc în această cauză deprivări de proprietate efectuate în cadrul reformei agrare, cadrul legal referitor la plata indemnizațiilor, și anume legea nr. 80/77 menționată mai sus, fiind totuși aceeași. De alii a confirmat această jurisprudență privitor la naționalitatea societăților în Portugalia (Geraldes Barba c. Portugalia (decizie), nr. 61009/00, 4 decembrie 2003).

Curtea s-a exprimat în special după cum urmează în hotărârea sa Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții citată mai sus:

„Dacă este adevărat că Curtea nu ar trebui (...) să examineze problemele legate de privarea de proprietate ea însăși, acestea găsindu-se, evident, în afara competenței sale ratione temporis, nu este cazul pentru ceea ce privește întârzierea în determinarea și plata indemnizațiilor definitive." (hotărâre citată, § 43)

Curtea nu zărește în speță vreun motiv de a se abate de la această jurisprudență, pentru cât timp reclamanții se plâng de întârzierea în determinarea și plata indemnizațiilor definitive. Aceasta era într-adevăr o situație continuă care nu a luat sfârșit decât prin hotărârea adunării plenare a secției litigioase a Curții Supreme Administrative, care a determinat în mod definitiv despăgubirea acordată reclamanților. De altfel, ca în cauza Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții citată mai sus, Statul a continuat să legifereze în materie după data ratificării Convenției; în felul acesta, sistemul comisiilor de arbitraj prevăzut de legea nr. 80/77 a fost modificat în 1980 și 1991. Or Statul este responsabil pentru actele și omisiuni legate de un drept garantat de Convenție și având loc după data ratificării acesteia (hotărâre Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții citată, § 43).

Pe de altă parte, Curtea nu ar putea examina problemele legate de privarea de proprietate, nici, a fortiori, acelea referitoare la suma indemnizațiilor, care se găsesc în afara competenței sale ratione temporis (hotărâre Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții citată, §§ 43 și 48). Deci nu este competentă pentru a examina grieful reclamanților referitor la natura „corectă" sau „incorectă" a despăgubirii sau eventualul defect de interes public al naționalității.

Ca concluzie, Curtea respinge excepția Guvernului pentru cât se referă la întârzierea în determinarea și plata indemnizațiilor definitive, dar o admite privitor la griefurile direct legate de naționalitate și suma despăgubirii.

b) Privind binele-fondat al griefurilor bazate pe plata târzie a despăgubirii

Guvernul susține că nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. După ce reamintit că această dispoziție nu necesită o compensare integrală, subliniază că modalitățile de plată alese nu vătămă principiul proporționalității, inerent dreptului la respectarea bunurilor.

Pentru reclamanți, lungul termen care a trecut înainte de determinarea și plata despăgubirii definitive la care aveau dreptul, fără să li se fi atribuit o compensare adecvată, nu ar putea fi considerată ca respectând echilibrul care trebuie să domnească între cerințele interesului general și salvgardarea dreptului la respectarea bunurilor lor. Văd în aceasta o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, precum și a articolelor 6 § 1 și 17 din Convenție.

Curtea consideră, la lumina ansamblului argumentelor părților, că griefurile privitoare la determinarea și plata târzie a despăgubirii definitive pun probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că aceste griefuri nu ar putea fi declarate manifestă neîntemeiate, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost remarcat.

Curtea constată totuși că aceste griefuri sunt strâns legate de actul de naționalitate, care se găsește, după cum a subliniat deja, în afara competenței sale ratione temporis.

Aceste griefuri sunt deci incompatibile cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie deci declarate inadmisibile.

Curtea consideră că aceste griefuri sunt strâns legate de acelea ridicate de reclamanți și referitoare la plata târzie a despăgubirii definitive, care deja au fost declarate admisibile. Judecă deci că este potrivit să declare aceste griefuri admisibile de asemenea.

În măsura în care reclamanții invocă în acest sens art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trimitere la ceea ce a spus deja cu privire la competența sa ratione temporis. Nu ar putea în effect examina griefuri direct legate de naționalitatea în cauză, care se găsește în afara competenței sale ratione temporis.

Cât pentru alte texte invocate de reclamanți, Curtea constată în acest sens că este competentă doar pentru a aplica Convenția. Nu este în special competentă pentru a aplica, de exemplu, alte convenții internaționale ca atare (Gestra c. Italia, nr. 21072/92, decizie a Comisiei din 16 ianuarie 1995, Decizii și Rapoarte (DR) 80-A, p. 89).

Cu siguranță, principiile care stau la baza Convenției nu pot fi interpretate și aplicate în vid. Curtea trebuie deci să țină seama de principiile relevante ale dreptului internațional atunci când interpretează Convenția (Al-Adsani c. Regatul Unit [GC], nr. 35763/97, § 55, CEDO 2001-XI). Nu ar putea totuși examina acuzații de încălcare autonomă a principiilor în cauză. Aceste principii pot fi luate în considerare atunci când Curtea examinează acuzații de încălcare a dispozițiilor Convenției.

Rezultă că acest grief, așa cum este formulat, este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie deci respins, în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară admisibile, cu rezerva tuturor mijloacelor pe fond, griefurile reclamanților referitoare la determinarea și plata târzie a despăgubirii definitive;

Declară cererea inadmisibilă pentru restul.

Mark Villiger, grefier adjunct

Georg Ress, președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

69338/01

présentée par Rita Maria CALHEIROS LOPES et autres

contre le Portugal

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 3 juin 2004 en une chambre composée de:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

J.

Hedigan

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja

,

M

me

A. Gyulumyan

,

juges

et de

M.

M.

Villiger,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 13 avril 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M

me

Rita Maria Calheiros Lopes, M

me

Alda Diniz Calheiros Lopes, M

me

Maria Teresa Alves Diniz, M. Manuel Joaquim Alves Diniz et M

me

Eugénia Maria Diniz Montera, sont tous des ressortissants portugais, nés respectivement en 1944, 1908, 1915, 1943 et 1939 et résidant à Lisbonne.

Ils sont représentés par M

e

F. Zimeray, avocat à Paris.

Le 28 novembre 2002, la deuxième requérante, M

me

Alda Diniz Calheiros Lopes, est décédée. Par une lettre du 6 avril 2004, ses seuls héritiers, M

me

Ana Maria do Rego Calheiros Lopes Ribeiro Ferreira, née en 1935, M

me

Maria José do Rego Calheiros Lopes, née en 1937 et la première requérante, M

me

Rita Maria Calheiros Lopes, ont demandé à la Cour de reconnaître leur qualité pour se substituer à la requérante en cause dans le cadre de la présente requête. Elles sont également représentées par M

e

F. Zimeray.

Le gouvernement défendeur est représenté par M. J. Miguel, Procureur général adjoint.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants étaient actionnaires d'une société anonyme

Companhia das Lezírias do Tejo e Sado S.A.R.L.

(«

la CL

»). Le capital social de cette société était constitué en 1974 par 2080 actions dont

:

-

81 actions de la requérante Rita Maria Calheiros Lopes

;

-

207 actions de la requérante Alda Diniz Calheiros Lopes

;

-

56 actions des trois autres requérants, les seuls héritiers des

détenteurs originaux desdites actions, MM. António José Alves

Diniz, décédé en 1994, et Manuel Luís Alves Diniz, décédé en 2000.

D'après les requérants, en avril 1974, avant la suspension des cotations boursières entraînée par la révolution des œillets du 25 avril 1974, l'action CL était cotée à 750

000 escudos portugais (PTE).

La CL était en 1974 la plus grande société agricole portugaise. Elle avait des terrains d'une surface totale de 25

000 hectares et produisait notamment des céréales, des oléagineuses, du riz, du liège, du vin et d'autres produits horticoles et fruitiers. Elle possédait également un vignoble important, une exploitation forestière et maintenait par ailleurs des activités d'élevage équestre, bovin et ovin. Enfin, la CL était la propriétaire de plusieurs immeubles à Lisbonne et Samora Correia (sud du Portugal) et détenait des participations financières importantes dans plusieurs

sociétés, dont une banque et une compagnie d'assurances.

La CL fit l'objet d'une nationalisation par un décret-loi n

o

628/75 du

13 novembre 1975. Ce décret-loi prévoyait le paiement d'une indemnisation aux actionnaires dont le montant, le délai et les conditions de paiement restaient à définir.

Un premier montant relatif à l'indemnisation provisoire des actionnaires de la CL fut fixé par un arrêté ministériel (

Despacho Normativo

) n

o

145/80 du 2 avril 1980. Ce montant était de 74

993 PTE par action. Ultérieurement, ce montant fut revu et porté à 128

963 PTE (arrêté ministériel n

o

159/84 du 27 septembre 1984) et à 169

727 PTE (arrêté ministériel n

o

37-A/86 du

7 mai 1986).

Par un arrêté ministériel n

o

75/88 du 31 août 1988, le secrétaire d'Etat au Trésor et aux Finances fixa l'indemnisation définitive relative aux actionnaires de la CL à 183

944 PTE par action.

Le 30 septembre 1988, les requérants saisirent le ministre des Finances d'une demande de constitution d'une commission d'arbitrage, conformément au décret-loi n

o

51/86 du 14 mars 1986 (voir

infra

). Ils alléguaient notamment que le montant en cause ne constituait pas une juste indemnisation.

Par une décision du 9 mai 1990, la commission d'arbitrage fixa l'indemnisation définitive à 1

158

546 PTE par action.

Le 30 juillet 1990, le Comité du crédit public (

Junta do Crédito Público

) informa le secrétaire d'Etat au Trésor que le montant auquel la commission d'arbitrage était parvenue ne devait pas être accepté.

Par un arrêté ministériel n

o

134/92 du 14 juillet 1992, le secrétaire d'Etat au Trésor, se référant au décret-loi n

o

332/91 (voir

infra

), fixa le nouveau montant de l'indemnisation définitive des requérants à 186

313 PTE.

Les requérants attaquèrent cet acte devant la Cour suprême administrative (

Supremo Tribunal Administrativo

). Cette procédure devint toutefois sans objet car le secrétaire d'Etat adopta entre-temps, le

23 novembre 1993, un nouvel arrêté ministériel n

o

367/93 fixant le nouveau montant de l'indemnisation définitive à 187

231 PTE, par action. Le secrétaire d'Etat se référait notamment à la mise à jour de la valeur des participations financières détenues par la CL. Les titres de la dette publique représentatifs des montants en cause furent mis à la disposition des requérants en mai 1994.

Le 8 mars 1994, les requérants interjetèrent un recours contentieux administratif contre cet arrêté devant la Cour suprême administrative. Ils soutirent notamment que les commissions d'arbitrage devaient être considérées comme des tribunaux et que l'administration ne pouvait pas s'immiscer dans une décision juridictionnelle. Ce faisant, l'administration avait commis un détournement de pouvoir. Les dispositions légales sur lesquelles le secrétaire d'Etat s'était appuyées étaient ainsi contraires à la Constitution et, en particulier, aux principes de l'indépendance des tribunaux et de la séparation des pouvoirs.

Par un arrêt du 12 octobre 1995, la Cour suprême administrative accueillit le recours et annula l'acte en question. Tant le ministère public que le secrétaire d'Etat déposèrent un recours constitutionnel contre cette décision.

Par un arrêt du 6 novembre 1996, le Tribunal constitutionnel accueillit le recours, se référant à son arrêt de principe n

o

452/95 du 6 juillet 1995 (voir

infra

).

Par un arrêt du 20 mars 1997, la Cour suprême administrative rectifia son arrêt du 12 octobre 1995 quant à la question de constitutionnalité. Elle rejeta les autres moyens soulevés par les requérants.

Le 4 avril 1997, les requérants firent appel de cet arrêt devant l'assemblée plénière de la section du contentieux administratif (

pleno da secção

) de la Cour suprême administrative.

Celle-ci, par un arrêt du 23 novembre 2000, rejeta le recours.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

La loi n

o

80/77

Le 26 octobre 1977, le Parlement adopta la loi n

o

80/77 qui statua en matière d'indemnisation des anciens titulaires de biens ayant fait l'objet d'une nationalisation ou d'une expropriation. Les indemnisations, qui auraient d'abord une valeur provisoire et par la suite définitive, devaient être payées, d'après l'article 19 de cette loi, en titres de la dette publique, dont l'amortissement s'étendrait sur plusieurs années, et selon des taux d'intérêts déterminés au préalable, figurant en annexe à la loi. Pour les montants supérieurs à 6

050

000 PTE, l'amortissement s'étendrait sur vingt-trois ans (après une période dilatoire de cinq ans) au taux d'intérêt annuel de 2,5 %. L'article 24 précisait que les intérêts dus à partir de la date prévue pour l'émission des titres de la dette publique (le 1

er

juillet 1980, dans le cas des requérants, selon le décret-loi n

o

213/79 du 14 juillet 1979) couraient dès la date de la nationalisation. Enfin, d'après l'article 13 §

3, les indemnisations provisoires devaient être considérées comme une anticipation sur le montant des indemnisations définitives ; ainsi, la personne intéressée pourrait être obligée de restituer à l'Etat la valeur de l'indemnisation provisoire, au cas où l'indemnisation définitive ne serait pas due ou serait inférieure à la valeur de l'indemnisation provisoire.

S'agissant de la procédure selon laquelle les intéressés pouvaient contester les décisions de l'administration à cet égard, l'article 16 § 1 de cette loi disposait

:

« Sans préjudices des recours devant les autres instances compétentes, la résolution des litiges relatifs au droit à l'indemnisation définitive ainsi qu'à sa fixation, liquidation et effectivité sera effectuée moyennant recours de l'acte administratif concerné devant une commission d'arbitrage (...)

»

2.

La législation ultérieure

Le décret-loi n

o

343/80 du 2 septembre 1980 modifia profondément le système de commissions d'arbitrage prévu par la loi n

o

80/77. Ces commissions étaient ainsi composées de trois arbitres, le premier étant indiqué par l'intéressé, le deuxième par le gouvernement et le troisième, le président, coopté par les deux autres. Les décisions des commissions d'arbitrage nécessitaient désormais une homologation du ministre des Finances pour pouvoir produire des effets. Un droit de recours contentieux contre la décision du ministre devant la Cour suprême administrative était ouvert aux intéressés.

Les commissions d'arbitrage n'ont cependant fait l'objet d'une réglementation détaillée (statut, procédure et fonctionnement) qu'avec le décret-loi n

o

51/86 du 14 mars 1986.

Le 6 septembre 1991, le Gouvernement adopta le décret-loi n

o

332/91, qui fixa de nouveaux critères en matière de calcul des indemnisations définitives et disposa en son article 8 que les montants déjà fixés devaient être modifiés en conséquence. Ce décret-loi modifia également la nature et la désignation des commissions d'arbitrage, dorénavant appelées «

commissions mixtes

». Il était dit à cet égard, dans l'exposé des motifs, que le gouvernement

entendait clarifier le rôle des commissions d'arbitrage en leur attribuant des fonctions simplement consultatives qu'elles remplissaient déjà en réalité. Désormais, le ministre des Finances serait le seul responsable pour la fixation du montant de l'indemnisation, après avoir recueilli l'avis de la «

commission mixte

». Ce décret-loi était muet quant aux recours pouvant être exercés par la personne intéressée, étant entendu que la législation prévoyait la possibilité de saisir les juridictions administratives d'un recours contentieux contre l'acte du ministre faisant grief.

Ce décret-loi fixa également de nouveaux critères, plus favorables aux intéressés, pour le calcul des indemnisations.

3.

La jurisprudence du Tribunal constitutionnel

Le Tribunal constitutionnel examina la question de la compatibilité du système de paiement des indemnisations consécutives aux nationalisations de 1975 avec la Constitution portugaise dans ses deux arrêts de principe n

os

39/88 du 9 février 1988 et 452/95 du 6 juillet 1995.

S'agissant du retard pris par les autorités dans le paiement des indemnisations, il s'exprima comme suit dans le premier de ces arrêts

:

«

(...) certainement tout cela [le paiement des indemnisations] a été fait avec un retard considérable par rapport aux dates auxquelles les nationalisations ont eu lieu. Or cela – pourra-t-on dire – est susceptible de constituer une violation du principe de l'indemnisation consacré par l'article 82 de la Constitution. Sans raison toutefois. Au cas où en vertu d'une telle situation il y aurait atteinte au droit à l'indemnisation, en raison de ce que ce dernier peut devenir une chose incertaine et donc sans consistance, la raison en sera non pas un vice dans les dispositions

sub judicio

mais plutôt l'inaction ou le manque de diligence de l'administration. Et si par hasard cette conduite de l'administration se fonde sur l'inexistence de moyens légaux capables de conduire à l'application effective des dispositions en vigueur et par conséquent à la réalisation concrète du droit consacré par l'article 82 de la Constitution, alors l'éventuelle inconstitutionnalité sera une inconstitutionnalité par omission. (...) Ce Tribunal n'est toutefois pas appelé à examiner cette question.

»

S'agissant des commissions d'arbitrage, le Tribunal constitutionnel a considéré que tant le système du décret-loi n

o

343/80 que le système introduit par le décret-loi n

o

332/91 n'étaient pas contraires à la Constitution et notamment au droit d'accès aux tribunaux. Le Tribunal a considéré d'abord que la détermination du montant de l'indemnisation n'est pas une activité qui doit être exclusivement réservée aux tribunaux et qui peut par conséquent être de la responsabilité de l'administration. Il a également estimé, dans le deuxième des arrêts précités et par sept voix contre six, que le recours contentieux devant la Cour suprême administrative, combiné éventuellement avec la possibilité d'introduire une action en reconnaissance de droits, protégeait suffisamment les droits et garanties des intéressés, même s'il permet un contrôle de légalité et non pas de pleine juridiction.

La jurisprudence du Tribunal constitutionnel concernant la législation sur le système des indemnisations consécutives aux nationalisations a encore récemment été confirmée par l'arrêt n

o

85/03/T du 12 février 2003 de cette

haute juridiction.

GRIEFS

1.

Invoquant l'article 1 du Protocole n

o

1, les requérants se plaignent de la nationalisation ainsi que de l'insuffisance de l'indemnisation. Les requérants se plaignent également du long délai écoulé avant que l'indemnisation définitive à laquelle ils avaient droit ait été déterminée et payée. Les requérants invoquent également à cet égard l'article 17 de la Convention, sans donner de précisions sur les motifs pour lesquels cette disposition aurait été violée. Dans leurs observations en réponse, présentées à la Cour le 5 septembre 2003, les requérants invoquent par ailleurs l'article 6 § 1 de la Convention à l'appui de ces allégations.

2.

Les requérants allèguent par ailleurs avoir fait l'objet d'une discrimination contraire à l'article 14 de la Convention, combiné avec les articles 1 du Protocole n

o

1 et 17 de la Convention. Ils font valoir à cet égard que la CL a été la seule société agricole ayant fait l'objet d'une nationalisation de ses actions, alors que s'agissant des autres sociétés ou personnes physiques, ce sont les règles de la réforme agraire en matière de dédommagement du patrimoine, plus favorables, qui ont été appliquées. Les requérants ajoutent qu'ils ont fait également l'objet d'une discrimination par rapport aux non - nationaux portugais, qui ont été traités de manière plus favorable par les autorités portugaises.

3.

Les requérants se plaignent de l'absence d'un recours effectif, comme exigé par l'article 13 de la Convention, afin de demander la détermination et le paiement de l'indemnisation à laquelle ils avaient droit. Ils invoquent également à cet égard, sans donner de précisions, l'article 17 de la Convention. Dans leurs observations en réponse, les requérants invoquent également à l'appui de ces allégations l'article 6 § 1 de la Convention.

4.

Les requérants estiment enfin que la situation dénoncée porte atteinte aux principes généraux du droit international.

EN DROIT

1.

La Cour est d'abord appelée à statuer sur les conséquences du décès de la deuxième requérante.

Elle constate que les héritiers de la deuxième requérante, décédée le

28 novembre 2002, ont demandé à se substituer à cette dernière dans le cadre de la présente requête. Elle rappelle que lorsqu'un requérant décède en cours d'instance, ses héritiers peuvent en principe se prétendre à leur tour victimes de la violation alléguée (

Deweer c. Belgique

, arrêt du

27 février 1980, série A n

o

35, p. 19, § 37). Elle décide donc d'accepter la demande formulée par les héritiers de la requérante Alda Diniz Calheiros Lopes.

o

1, les requérants se plaignent de la nationalisation de la CL et de l'insuffisance de l'indemnisation ainsi que du long délai écoulé avant que l'indemnisation définitive à laquelle ils avaient droit ait été déterminée et payée. D'après eux, ils ont été dépossédes de leur propriété sans aucune cause d'utilité publique et dans des conditions contraires à cette disposition. Ils invoquent aussi les articles 6 § 1 et 17 de la Convention à l'appui de ces allégations.

L'article 1 du Protocole n

o

1 se lit ainsi

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

L'article 6 § 1 de la Convention dispose

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Enfin, l'article 17 se lit ainsi

:

«

Aucune des dispositions de la (...) Convention ne peut être interprétée comme impliquant pour un Etat, un groupement ou un individu, un droit quelconque de se livrer à une activité ou d'accomplir un acte visant à la destruction des droits ou libertés reconnus dans la (...) Convention ou à des limitations plus amples de ces droits et libertés que celles prévues à [la] Convention.

»

a) Sur la compétence

ratione temporis

Le Gouvernement soulève d'emblée une exception tirée de l'incompatibilité

ratione temporis

de la requête avec les dispositions de la Convention. Il affirme que la nationalisation en question a eu lieu en 1975, soit avant la ratification de la Convention et du Protocole n

o

1 par le Portugal, le 9 novembre 1978. De même, la loi n

o

80/77, qui a fixé les critères et modalités des indemnisations consécutives aux nationalisations, a été adoptée le 26 octobre 1977, soit également avant l'entrée en vigueur de la Convention à l'égard du Portugal. Se référant à la jurisprudence des organes de la Convention, le Gouvernement souligne que la privation de propriété est un acte instantané et n'engendre pas une situation continue d'«

absence de droit

».

Les requérants allèguent que tous les textes ayant fixé de manière définitive les critères devant présider à l'octroi des indemnisations ont été adoptés après la ratification de la Convention par le Portugal, la Cour étant dès lors compétente pour examiner ce grief.

La Cour rappelle avoir déjà eu à examiner une situation similaire, dans l'affaire

Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal

(CEDH 2000-I, pp. 117 et suiv.). Étaient en cause dans cette affaire les privations de propriété effectuées dans le cadre de la réforme agraire, le cadre légal relatif au paiement des indemnisations, à savoir la loi n

o

80/77 susmentionnée, étant cependant le même. Elle a par ailleurs déjà confirmé cette jurisprudence s'agissant de la nationalisation de sociétés au Portugal (

Geraldes Barba c. Portugal

(déc.), n

o

61009/00, 4 décembre 2003).

La Cour s'est notamment prononcée comme suit

dans son arrêt Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres précité :

«

S'il est vrai que la Cour ne saurait (...) examiner les questions liées à la privation de propriété elle-même, celles-ci se trouvant, à l'évidence, en dehors de sa compétence

ratione temporis

, tel n'est pas le cas pour ce qui est du retard dans la détermination et le paiement des indemnisations définitives.

» (arrêt précité, § 43)

La Cour n'aperçoit pas en l'espèce de raison de s'écarter de cette jurisprudence, pour autant que les requérants se plaignent du retard dans la détermination et le paiement des indemnisations définitives. Il s'agissait là en effet d'une situation continue qui n'a pris fin que lors de l'arrêt de l'assemblée plénière de la section du contentieux administratif de la Cour suprême administrative, qui a déterminé de manière définitive l'indemnisation octroyée aux requérants. En outre, comme dans l'affaire Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres précitée, l'Etat a continué de légiférer en la matière après la date de ratification de la Convention

; ainsi, le système de commissions d'arbitrage prévu par la loi n

o

80/77 a été modifié en 1980 et 1991. Or l'Etat est responsable des actes et omissions se rapportant à un droit garanti par la Convention et ayant eu lieu après la date de ratification de celle-ci (arrêt

Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres

précité, § 43).

En revanche, la Cour ne saurait examiner les questions liées à la privation de propriété ni,

a fortiori

, celles relatives au montant des indemnisations, qui se trouvent en dehors de sa compétence

ratione temporis

(arrêt Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres précité, §§ 43 et 48). Elle n'est ainsi pas compétente pour examiner le grief des requérants relatif au caractère «

juste

» ou «

injuste

» de l'indemnisation ou à l'éventuel défaut d'utilité publique de la nationalisation.

En conclusion, la Cour rejette l'exception du Gouvernement pour autant qu'elle concerne le retard dans la détermination et le paiement des indemnisations définitives, mais l'accueille quant aux griefs directement liés à la nationalisation et au montant de l'indemnisation.

b) Sur le bien-fondé des griefs tirés du paiement tardif de l'indemnisation

Le gouvernement soutient qu'il n'y a aucune violation de l'article 1 du Protocole n

o

Pour les requérants, le long délai écoulé avant la détermination et le paiement de l'indemnisation définitive à laquelle ils avaient droit, sans qu'une compensation adéquate leur ait été attribuée, ne saurait passer pour avoir respecté l'équilibre qui doit régner entre les exigences de l'intérêt général et la sauvegarde du droit au respect de leurs biens. Il y voient une violation de l'article 1 du Protocole n

o

1 ainsi que des articles 6 § 1 et 17 de la Convention.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que les griefs concernant la détermination et le paiement tardif de l'indemnisation définitive posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

o

1 et 17 de la Convention. Ils font valoir à cet égard que la CL a été la seule société agricole ayant fait l'objet d'une nationalisation de ses actions, alors que pour les autres sociétés ou personnes physiques, ce sont les règles de la réforme agraire en matière de dédommagement du patrimoine, plus favorables, qui ont été appliquées. Les requérants ajoutent qu'ils ont fait également l'objet d'une discrimination par rapport aux non-nationaux portugais, qui ont été traités de manière plus favorable par les autorités portugaises.

La Cour constate cependant que ces griefs sont étroitement liés à l'acte de nationalisation, lequel se trouve, comme elle l'a déjà souligné, en dehors de sa compétence

ratione temporis

.

Ces griefs sont donc incompatibles avec les dispositions de la Convention, au sens de son article 35 § 3, et doivent dès lors être déclarés irrecevables.

La Cour estime que ces griefs sont étroitement liés à ceux soulevés par les requérants et portant sur le paiement tardif de l'indemnisation définitive, qui ont déjà été déclarés recevables. Elle juge donc approprié de déclarer ces griefs également recevables.

o

1 ainsi qu'un certain nombre d'autres conventions internationales.

Dans la mesure où les requérants invoquent à cet égard l'article 1 du Protocole n

o

1, la Cour renvoie à ce qu'elle a déjà dit à propos de sa compétence

ratione temporis

. Elle ne saurait en effet examiner des griefs directement liés à la nationalisation en cause, laquelle se trouve en dehors de sa compétence

ratione temporis

.

Quant aux autres textes invoqués par les requérants, la Cour relève à cet égard qu'elle est compétente uniquement pour appliquer la Convention. Elle n'est notamment pas compétente pour faire application, par exemple, d'autres conventions internationales en tant que telles (

Gestra c. Italie

,

n

o

21072/92, décision de la Commission du 16 janvier 1995, Décisions et rapports (DR) 80-A, p. 89).

Certes, les principes qui sous-tendent la Convention ne peuvent s'interpréter et s'appliquer dans le vide. La Cour doit ainsi tenir compte des principes pertinents du droit international lorsqu'elle interprète la Convention (

Al-Adsani c. Royaume-Uni

[GC], n

o

35763/97, § 55, CEDH 2001-XI). Elle ne saurait toutefois examiner des allégations de violation autonome des principes en cause. De tels principes peuvent être pris en compte lorsque la Cour examine des allégations de violation des dispositions de la Convention.

Il s'ensuit que ce grief est, tel qu'il est formulé, incompatible

ratione

materiae

avec les dispositions de la Convention et qu'il doit dès lors être rejeté, conformément à l'article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

recevables, tous moyens de fond réservés, les griefs des requérants tirés de la détermination et du paiement tardifs de l'indemnisation définitive ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Mark

Villiger

Georg

Ress

Greffier Adjoint

Président