AFFAIRE CALHEIROS LOPES ET AUTRES c. PORTUGAL
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de P1-1;Non-lieu à examiner l'art. 6-1;Non-lieu à examiner l'art. 13;Non-lieu à examiner l'art. 17;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure nationale;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE CALHEIROS LOPES ET AUTRES c. PORTUGAL (CtEDO, 2005)
A DOUA SECȚIUNE
CAUZA CALHEIROS LOPES ȘI ALȚII c. PORTUGALIA
(Cererea nr. 69338/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 iunie 2005
DEFINITIVĂ
07/09/2005
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute de art. 44 § 2 al Convenției. Ea poate suferi mici corecții de formă
În cauza Calheiros Lopes și alții c. Portugalia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), în ședință într-o cameră compusă din:
D-nii J.-P. Costa, președinte, A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, K. Jungwiert, V. Butkevych, doamna D. Jočienė, judecători, și d-l S. Naismith, grefier adjoint de secțiune,
După deliberarea în camera de consiliu pe data de 3 iunie 2004 și 19 mai 2005,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 69338/01) dirigită împotriva Republicii Portugheze și introdusă de cinci cetățeni ai acestui stat, doamnele Rita Maria Calheiros Lopes, Alda Diniz Calheiros Lopes, Maria Teresa Alves Diniz, domnul Manuel Joaquim Alves Diniz și doamna Eugénia Maria Diniz Montera („reclamații"), care s-au adresat Curții pe 13 aprilie 2000 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Pe 28 noiembrie 2002, a doua reclamantă, doamna Alda Diniz Calheiros Lopes, a decedat. Prin scrisoare din 6 aprilie 2004, singurii ei moștenitori - doamna Ana Maria do Rego Calheiros Lopes Ribeiro Ferreira, născută în 1935, doamna Maria José do Rego Calheiros Lopes, născută în 1937 și prima reclamantă doamna Rita Maria Calheiros Lopes - au solicitat Curții recunoașterea calității lor de a se substitui reclamantei în cauză în cadrul cererii prezente. Pe 3 iunie 2004, Curtea a consimțit.
Pe 3 septembrie 2004, a treia reclamantă, doamna Maria Teresa Alves Diniz, a decedat. Singurii ei moștenitori, domnul Manuel Joaquim Alves Diniz și doamna Eugénia Maria Diniz Montera, sunt de asemenea reclamații.
Din motive de ordin practic, această hotărâre va continua să trateze persoanele decedate drept „reclamații", deși trebuie azi atribuită această calitate moștenirorilor lor (Ahmet Sadik c. Grecia, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V, p. 1641, § 3).
Reclamații sunt reprezentați de d-l F. Zimeray, avocat la Paris. Guvernul portughez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, d-l J. Miguel, procuror general adjunct.
Reclamații invocau în special că determinarea și plata tardivă a unei indemnizații consecrative naționalizării terenului lor a prejudiciat dreptul la respect asupra bunurilor lor.
Cererea a fost alocată secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera responsabilă de examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.
Prin decizie din 3 iunie 2004, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.
Pe 1 noiembrie 2004, Curtea și-a modificat compoziția secțiunilor (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost alocată secțiunii a doua astfel reorganizate (art. 52 § 1).
Atât reclamații, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului).
PE FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamații s-au născut respectiv în 1944, 1908, 1915, 1943 și 1939 și au rezidat toți la Lisabona. Reclamantele Ana Maria do Rego Calheiros Lopes Ribeiro Ferreira și Maria José do Rego Calheiros Lopes, moștenitori ai reclamantei Alda Diniz Calheiros Lopes, s-au născut respectiv în 1935 și 1937 și locuiesc la São Paulo (Brazilia) și Cascais (Portugalia).
Reclamații erau acționari ai unei societăți anonime Companhia das Lezírias do Tejo e Sado S.A.R.L. („CL"). Capitalul social al acestei societăți era constituit în 1974 din 2080 de acțiuni din care:
- 81 de acțiuni ale reclamantei Rita Maria Calheiros Lopes;
- 207 acțiuni ale reclamantei Alda Diniz Calheiros Lopes;
- 56 de acțiuni ale celorlalți trei reclamați, singurii moștenitori ai deținătorilor originali ai acelor acțiuni, d-nii António José Alves Diniz, decedat în 1994, și Manuel Luís Alves Diniz, decedat în 2000.
Potrivit reclamații, în aprilie 1974, înainte de suspendarea cotațiilor bursiere determinată de revoluția garoafelor din 25 aprilie 1974, acțiunea CL era cotată la 750.000 de escudos portughezi (PTE).
CL era în 1974 cea mai mare societate agricolă portugheză. Avea terenuri cu o suprafață totală de 25.000 de hectare și producea în special cereale, oleaginoase, orez, plută, vin și alte produse horticole și fructifere. Deținea, de asemenea, o importantă vie, o exploatare forestieră și desfășura alte activități de creștere a cailor, bovinelor și ovinelor. În sfârșit, CL era proprietară a mai multor imobile la Lisabona și Samora Correia (sud Portughei) și deținea participații financiare importante în mai multe societăți, inclusiv o bancă și o companie de asigurări.
CL a fost supusă unei naționalizări prin decret-lege nr. 628/75 din 13 noiembrie 1975. Acest decret-lege prevedea plata unei indemnizații acționarilor a cărei valoare, termin și condiții de plată urmau să fie definite.
Un prim montant referitor la indemnizația provizorie a acționarilor CL a fost stabilit printr-un ordin ministerial (Despacho Normativo) nr. 145/80 din 2 aprilie 1980. Montantul era de 74.993 PTE pe acțiune. Ulterior, montantul a fost revizuit și majorat la 128.963 PTE (ordinul ministerial nr. 159/84 din 27 septembrie 1984) și la 169.727 PTE (ordinul ministerial nr. 37-A/86 din 7 mai 1986).
Printr-un ordin ministerial nr. 75/88 din 31 august 1988, secretarul de stat al Trezoreriei și Finanțelor a stabilit indemnizația definitivă referitoare la acționarii CL la 183.944 PTE pe acțiune.
Pe 30 septembrie 1988, reclamații au adresat ministrului Finanțelor o cerere de constituire a unei comisii de arbitraj, în conformitate cu decretul-lege nr. 51/86 din 14 martie 1986. Invocau în special că montantul în cauză nu constituia o indemnizație dreaptă.
Printr-o decizie din 9 mai 1990, comisia de arbitraj a stabilit indemnizația definitivă la 1.158.546 PTE pe acțiune.
Pe 30 iulie 1990, Comitetul Creditului Public (Junta do Crédito Público) i-a informat pe secretarul de stat al Trezoreriei că montantul la care a ajuns comisia de arbitraj nu trebuia acceptat.
Printr-un ordin ministerial nr. 134/92 din 14 iulie 1992, secretarul de stat al Trezoreriei, cu referire la decretul-lege nr. 332/91, a stabilit noul montant al indemnizației definitive a reclamași la 186.313 PTE pe acțiune.
Reclamații au atacat acest act în fața Curții Supreme Administrative (Supremo Tribunal Administrativo). Procedura a devenit totuși fără obiect deoarece secretarul de stat a adoptat între timp, pe 23 noiembrie 1993, un nou ordin ministerial nr. 367/93 stabilind noul montant al indemnizației definitive la 187.231 PTE pe acțiune. Secretarul de stat se referea în special la actualizarea valorii participațiilor financiare deținute de CL. Titlurile datoriei publice reprezentative ale montantelor în cauză au fost puse la dispoziția reclamași în mai 1994. Aceștia au primit astfel, potrivit Guvernului, montantul total de 93.136.355 PTE (aproximativ 464.562 euro; „EUR"), din care 35.749.806 PTE (aproximativ 230.500 EUR) drept dobânzi.
Pe 8 martie 1994, reclamații au formulat o acțiune contencios-administrativa împotriva acestui ordin în fața Curții Supreme Administrative. Susțineau în special că comisiile de arbitraj trebuiau considerate ca tribunale și că administrația nu putea intra în intermediul unei decizii jurisdicționale. Prin aceasta, administrația a comis o abatere de putere. Dispozițiile legale pe care secretarul de stat se bazase erau astfel contrare Constituției și, în special, principiilor independenței tribunalelor și separației puterilor.
Printr-o hotărâre din 12 octombrie 1995, Curtea Supremă Administrativă a admis acțiunea și a anulat actul în cauză. Atât ministerul public, cât și secretarul de stat au formulat o recurere constituțională împotriva acestei decizii.
Printr-o hotărâre din 6 noiembrie 1996, Tribunalul Constituțional a admis recurerea, cu referire la hotărârea sa de principiu nr. 452/95 din 6 iulie 1995.
Printr-o hotărâre din 20 martie 1997, Curtea Supremă Administrativă a rectificat hotărârea sa din 12 octombrie 1995 cu privire la chestiunea constituționalității. A respins alte motive ridicate de reclamații.
Pe 4 aprilie 1997, reclamații au apelat hotărârea în fața plenului secțiunii de contencios administrativ (pleno da secção) al Curții Supreme Administrative. Aceasta, printr-o hotărâre din 23 noiembrie 2000, a respins apelul.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Legea nr. 80/77
Pe 26 octombrie 1977, Parlamentul a adoptat legea nr. 80/77 care a statuat privind indemnizarea foștilor titulari de bunuri care au fost supuse naționalizării sau exproprierii. Indemnizațiile, care ar fi avut mai întâi o valoare provizorie și apoi definitivă, trebuiau plătite, potrivit articolului 19 al acestei legi, în titluri ale datoriei publice, a căror amortizare s-ar extinde pe mai mulți ani, și conform unor rate de dobândă determinate anterior, figurând în anexa la lege. Pentru montantele care depășeau 6.050.000 PTE, amortizarea se extindea pe douăzeci și trei de ani (după o perioadă de zile de așteptare de cinci ani) la rata anuală de dobândă de 2,5%. art. 24 preciza că dobânzile datorate de la data prevăzută pentru emiterea titlurilor datoriei publice (1 iulie 1980, în cazul reclamași, potrivit decretului-lege nr. 213/79 din 14 iulie 1979) se calculau de la data naționalizării. În sfârșit, potrivit articolului 13 § 3, indemnizațiile provizorii trebuiau considerate ca o anticipație pe montantul indemnizațiilor definitive; astfel, persoana interesată ar putea fi obligată să restituie statului valoarea indemnizației provizorii, în caz că indemnizația definitivă nu ar fi datorată sau ar fi inferioară valorii indemnizației provizorii.
Privind procedura prin care interesații puteau contesta deciziile administrației în această privință, art. 16 § 1 al acestei legi prevedea:
„Fără a prejudicia recoururile în fața altor instanțe competente, rezolvarea litigiilor referitoare la dreptul la indemnizația definitivă, precum și la stabilirea, lichidarea și efectuarea acesteia se va efectua prin contestare a actului administrativ respectiv în fața unei comisii de arbitraj (...)"
B. Legislația ulterioară
Decretul-lege nr. 343/80 din 2 septembrie 1980 a modificat profund sistemul comisiilor de arbitraj prevăzut de legea nr. 80/77. Aceste comisii erau compuse din trei arbitri, primul indicat de interesat, al doilea de guvern și al treilea, președintele, cooptat de ceilalți doi. Deciziile comisiilor de arbitraj necesitau de acum înainte o omologare a ministrului Finanțelor pentru a putea produce efecte. Un drept de recurere contencios împotriva deciziei ministrului în fața Curții Supreme Administrative era deschis interesații.
Comisiile de arbitraj nu au fost însă supuse unei reglementări detaliate (statut, procedură și funcționare) decât cu decretul-lege nr. 51/86 din 14 martie 1986.
Pe 6 septembrie 1991, Guvernul a adoptat decretul-lege nr. 332/91, care a stabilit noi criterii privind calculul indemnizațiilor definitive și a dispus în art. 8 că montantele deja stabilite trebuiau modificate în consecință. Acest decret-lege a modificat, de asemenea, natura și designarea comisiilor de arbitraj, de acum înainte numite „comisii mixte". Se preciza în acest sens, în expunerea de motive, că guvernul intenționa să clarifice rolul comisiilor de arbitraj, atribuindu-le funcții pur consultative pe care deja le îndeplineau în realitate. De acum înainte, ministrul Finanțelor ar fi fost singurul responsabil pentru stabilirea montantului indemnizației, după ce ar fi consultat opinia „comisiei mixte". Acest decret-lege nu preciza recururile care puteau fi exercitate de interesatul, înțelegând că legislația prevedea posibilitatea de a adresa jurisdicțiilor administrative o acțiune contencios-administrativa împotriva actului ministrului ce făcea daună. Acest decret-lege a stabilit, de asemenea, noi criterii, mai favorabile interesații, pentru calculul indemnizațiilor.
C. Jurisprudența Tribunalului Constituțional
Tribunalul Constituțional a examinat chestiunea compatibilității sistemului de plată a indemnizațiilor consecrative naționalizărilor din 1975 cu Constituția portugheză în cele două hotărâri sale de principiu nr. 39/88 din 9 februarie 1988 și 452/95 din 6 iulie 1995. Privind întârzierea consemnată de autoritățile în plata indemnizațiilor, s-a exprimat în felul următor în prima dintre aceste hotărâri:
„(...) cu siguranță tot aceasta [plata indemnizațiilor] a fost făcută cu o întârziere considerabilă în comparație cu datele în care au avut loc naționalizările. Or aceasta - se va putea spune - este susceptibilă să constituie o încălcare a principiului indemnizației consacrat de art. 82 al Constituției. Fără motiv totuși. În caz că în virtutea unei asemenea situații ar exista o încălcare a dreptului la indemnizație, datorită faptului că acesta din urmă poate deveni ceva incert și, prin urmare, fără substanță, motivul nu va fi un defect în dispozițiile care fac obiectul acestei proceduri, ci mai degrabă inacțiunea sau lipsa diligentei administrației. Și dacă din întâmplare această conduită a administrației se bazează pe inexistența unor mijloace legale capabile să conducă la aplicarea efectivă a dispozițiilor în vigoare și, prin urmare, la realizarea concretă a dreptului consacrat de art. 82 al Constituției, atunci eventualul caracter neconstitucțional va fi neconstitucionalitate prin omisiune. (...) Acest Tribunal nu este însă chemat să examineze această chestiune."
Privind comisiile de arbitraj, Tribunalul Constituțional a considerat că atât sistemul decretului-lege nr. 343/80, cât și sistemul introdus de decretul-lege nr. 332/91 nu erau contrari Constituției și în special dreptului de acces la tribunale. Tribunalul a considerat mai întâi că determinarea montantului indemnizației nu este o activitate care trebuie să fie exclusiv rezervată tribunalelor și care poate, prin urmare, să fie responsabilitatea administrației. De asemenea, a estimat, în a doua dintre hotărârile menționate și cu șapte voturi împotriva șase, că recurerea contencios-administrativa în fața Curții Supreme Administrative, eventual combinată cu posibilitatea de a introduce o acțiune în recunoașterea drepturilor, proteja suficient drepturile și garanțiile interesații, chiar dacă permite un control de legalitate și nu de jurisdicție deplină.
Jurisprudența Tribunalului Constituțional privind legislația asupra sistemului indemnizațiilor consecrative naționalizărilor a fost confirmată din nou în mod recent de hotărârea nr. 85/03/T din 12 februarie 2003 a acestei înalte curți.
PE DREPT
I. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
Reclamații denunță o încălcare a primei propoziții a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1. Ei consideră că lungul interval de timp care a trecut înainte ca indemnizația definitivă la care aveau drept să fie determinată și plătită a prejudiciat art. 1 al Protocolului nr. 1, care prevede:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respect asupra bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru causa de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."
A. Privind obiectul litigiului
Curtea reamintește că s-a pronunțat deja, în decizia pe marginea admisibilității prezentei cauze, asupra competenței sale ratione temporis de a examina situația de care se plâng reclamații. Ea a subliniat apoi, amintind jurisprudența sa (Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia, nr. 29813/96 și 30229/96, p. 117 și urm., CEDO 2000-I), că nu este competentă să examineze chestiuni direct legate de privarea de proprietate, cum ar fi eventualul defect de interes public al naționalizării, nici cu atât mai puțin cele referitoare la caracterul „drept" sau „nedrept" al montantelor indemnizațiilor, care se află în mod evident în afara competenței sale ratione temporis (Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții, ibidem, §§ 43 și 48).
Curtea nu va examina deci în prezenta cauză, sub unghiul articolului 1 al Protocolului nr. 1, decât grieful derivând din determinarea și plata tardive a indemnizației definitive, cu privire la care s-a declarat competentă în decizia pe marginea admisibilității prezentei cauze.
B. Privind fondul grefului
Pentru reclamații, lungul interval de timp care a trecut înainte ca determinarea și plata indemnizației definitive la care aveau drept să fie realizate, fără ca o compensație adecvată să le fi fost atribuită, nu ar putea trece pentru a fi respectat echilibrul care trebuie să existe între cerințele interesului general și salvgardarea dreptului la respect asupra bunurilor lor. Ei văd în aceasta o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
Guvernul susține că nu există vreo încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. După ce a reamintit că această dispozițiune nu cere o compensație integrală, subliniază că modalitățile de plată alese nu prejudiciază principiul proporționalității, inerent dreptului la respect asupra bunurilor.
Curtea reamintește că a fost deja chemată să examineze cazuri similare, privind politica de indemnizare a naționalizărilor și exproprierii care au avut loc în Portugalia în 1975 (a se vedea hotărârea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții precitată, precum și hotărârile Jorge Nina Jorge și alții c. Portugalia, nr. 52662/99, 19 februarie 2004, Mora do Vale și alții c. Portugalia, nr. 53468/99, 29 iulie 2004, și Geraldes Barba c. Portugalia, nr. 61009/00, 4 noiembrie 2004). În toate aceste cauze, ea a concluzionat la încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1, considerând că interesații aveau să suporte o sarcină specială și excesivă care a rupt echilibrul drept ce trebuia să existe între, pe de o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respect asupra bunurilor.
Curtea nu vede motive justificând abaterea de această jurisprudență în prezenta cauză. Ea observă în acest sens că titlurile datoriei publice reprezentative ale montantului total al indemnizației definitive au fost puse la dispoziția reclamași doar în mai 1994, adică aproximativ nouăsprezece ani după naționalizare, care a avut loc pe 13 noiembrie 1975. De mai sus, reclamații au trebuit să aștepte încă peste șase ani înainte de a cunoaște decizia Curții Supreme Administrative, datată 23 noiembrie 2000, după care montantul în cauză a devenit definitiv.
A existat deci o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLELOR 6 § 1, 13 ȘI 17 ALE CONVENȚIEI
Reclamații au invocat, de asemenea, în sprijinul grefelor lor privind determinarea și plata indemnizației definitive, articolele 6 § 1, 13 și 17 ale Convenției. Au invocat, de altfel, aceleași dispozițiuni, susținând că nu au dispus de un recurs efectiv pentru a se plânge de încălcările invocate.
Având în vedere concluzia formulată la §40 de mai sus, Curtea nu estimează totuși necesar să examineze chestiunea în mod separat sub unghiul acestor dispozițiuni (Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții precitată, § 57).
III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Potrivit articolului 41 al Convenției, „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite să repareze decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Daună
Reclamații cer repararea prejudiciului material datorat determinării și plății tardive a indemnizației definitive. Solicitează, de altfel, repararea prejudiciului moral.
Privind prejudiciul material, reclamații subliniază mai întâi că montantul care trebuie luat în considerare pentru a determina prejudiciul lor este cel stabilit de comisia de arbitraj pe 9 mai 1990. Admit totuși că Curtea ar putea considera ca valoare de plecare cea stabilită de ordinul ministerial nr. 367/93, adică 187.231 PTE pe acțiune. Bazindu-se pe un raport de expertiză pe care l-au depus la Curtă, reclamații consideră că montantul prejudiciului lor material s-ar ridica, în acest din urmă caz, la 9.342.032 euro (EUR).
Solicitează, de altfel, 200.000 EUR pentru fiecare reclamant drept prejudiciu moral.
Guvernul estimează, privind prejudiciul material, că solicitările reclamași sunt complet lipsite de temei. Subliniază astfel că reclamații persistă în a face solicitări care nu se află în competența ratione temporis a Curții. Aceasta nu ar putea în special să declare că montantele stabilite de comisia de arbitraj sunt cele care trebuie luate în considerare, în timp ce instanțele interne au hotărât altfel. Reclamații ar confunda astfel procedura care s-a desfășurat la nivel național și cea din fața Curții. În orice caz, Guvernul constată că chiar pornind de la montantul final pe acțiune stabilit de administrație, suma solicitată de reclamații se dovedește excesivă și complet disproporționată în comparație cu încălcarea invocată.
Privind suma solicitată drept prejudiciu moral, Guvernul o consideră în mod evident excesivă.
Curtea constată mai întâi că reclamații au suferit un prejudiciu material, corespunzând diferenței dintre dobânzile primite și dobânzile pe care ar fi trebuit să le primească în absența deprecierii monetare în Portugalia în perioada în cauză, între noiembrie 1978, data intrării în vigoare a Convenției referitor la Portugalia, și mai 1994. Într-adevăr, sumele pe care trebuiau să le primească nu au fost puse la dispoziția lor în termenele prevăzute de legislația internă relevantă și rata dobânzii moratoare a fost prea redusă în comparație cu deprecierea monedei în perioada în cauză (a se vedea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia precitată, §§ 22 și 23).
Calculul precis al unui asemenea prejudiciu se confruntă totuși cu dificultăți, întrucât indemnizația fixată reclamași ține deja cont, în oarecare măsură, de scurgerea timpului (a se vedea mai sus paragrafele 18, 19 și 29 de mai sus), chiar dacă montantul primit drept dobânzi, cu certitudine semnificativ, se dovedește în mod evident insuficient pentru a compensa lungul laps de timp în cauza prezentă. Curtea nu este convinsă de raportul de expertiză depus de reclamații, care nu ține cont de aceste elemente.
Prejudiciul reclamași fiind deci dificil de cuantificat, Curtea decide să îl calculeze în echitate, cum permite art. 41 al Convenției, ținând seama de asemenea de dauna morală indubitabilă suferite datorită încălcărilor constatate. Ea consideră deci rezonabil să le aloce 40.000 EUR drept prejudiciu material și moral. Această sumă trebuie repartizată între diferiți reclamași în proporția acțiunilor pe care ei înșiși sau moștenirii lor le dețineau.
B. Cheltuieli și cheltuieli de proces
Reclamații solicitau rambursarea cheltuielilor angajate în cadrul procedurilor introduse pentru a-și valida dreptul la o indemnizație într-un termen rezonabil. Solicitau la acest titlu suma de 122.330,65 EUR, din care 60.000 EUR drept cheltuieli angajate în cadrul procedurii din fața Curții.
Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.
Curtea reamintește că alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de proces la titlul articolului 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). De altfel, cheltuielile judiciare sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (Van de Hurk c. Țări de Jos, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 21, § 66).
Curtea observă că reclamații au expus cheltuieli referitoare la proceduri interne care nu au nicio legătură cu grefurile ridicate în fața ei: de exemplu, remunerarea arbitrului desemnat de reclamații pentru a integra comisia de arbitraj poate greu să fie considerată o cheltuială angajată pentru a remedia grefele aici în cauză. Curtea admite în schimb că o parte din cheltuielile angajate cu procedura din fața Curții Supreme Administrative se raportează „la încălcarea constatată". Montantul solicitat drept onorariumuri se dovedește totuși net excesiv. De asemenea, onorariumurile solicitate cu privire la procedura din fața Curții se dovedesc prea ridicate, mai ales dacă se ține seama de faptul că aceasta deja a trebuit să se pronunțe asupra chestiunilor litigioase în cadrul altor cauze. Curtea consideră rezonabil să acorde la acest titlu 8.000 EUR.
C. Dobânzi moratoare
Curtea consideră apropiat să bazeze rata dobânzilor moratoare pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN MOD UNANIM,
Constată că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției;
Constată că nu se impune examinarea grefelor derivând din articolele 6 § 1, 13 și 17 ale Convenției;
Constată:
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamași, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume:
i. 40.000 EUR (patruzeci de mii de euro), a se repartiza între diferiți reclamași în proporția acțiunilor pe care ei înșiși sau moștenirii lor le dețineau, drept prejudiciu material și moral;
ii. 8.000 EUR (opt mii de euro) drept cheltuieli și cheltuieli de proces; plus orice suma ce ar putea fi datorată sub formă de impozit;
b) că de la expirarea acelui termen și până la versare, aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 7 iunie 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului.
S. Naismith
J.-P. Costa
Grefier adjunct
Președinte