Calheiros Lopes și alții împotriva Portugaliei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 69338/01) dirigită împotriva Republicii Portugheze și introdusă de cinci cetățeni ai acestui stat, doamnele Rita Maria Calheiros Lopes, Alda Diniz Calheiros Lopes, Maria Teresa Alves Diniz, domnul Manuel Joaquim Alves Diniz și doamna Eugénia Maria Diniz Montera („reclamații"), care s-au adresat Curții pe 13 aprilie 2000 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"). Pe 28 noiembrie 2002, a doua reclamantă, doamna Alda Diniz Calheiros Lopes, a decedat. Prin scrisoare din 6 aprilie 2004, singurii ei moștenitori - doamna Ana Maria do Rego Calheiros Lopes Ribeiro Ferreira, născută în 1935, doamna Maria José do Rego Calheiros Lopes, născută în 1937 și prima reclamantă doamna Rita Maria Calheiros Lopes - au solicitat Curții recunoașterea calității lor de a se substitui reclamantei în cauză în cadrul cererii prezente. Pe 3 iunie 2004, Curtea a consimțit. Pe 3 septembrie 2004, a treia reclamantă, doamna Maria Teresa Alves Diniz, a decedat. Singurii ei moștenitori, domnul Manuel Joaquim Alves Diniz și doamna Eugénia Maria Diniz Montera, sunt de asemenea reclamații. Din motive de ordin practic, această hotărâre va continua să trateze persoanele decedate drept „reclamații", deși trebuie azi atribuită această calitate moștenirorilor lor (Ahmet Sadik c. Grecia, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V, p. 1641, § 3).

Reclamații sunt reprezentați de d-l F. Zimeray, avocat la Paris. Guvernul portughez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, d-l J. Miguel, procuror general adjunct.

Reclamații invocau în special că determinarea și plata tardivă a unei indemnizații consecrative naționalizării terenului lor a prejudiciat dreptul la respect asupra bunurilor lor.

Cererea a fost alocată secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera responsabilă de examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Prin decizie din 3 iunie 2004, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea și-a modificat compoziția secțiunilor (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost alocată secțiunii a doua astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Atât reclamații, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului). PE FAPT

Reclamații erau acționari ai unei societăți anonime Companhia das Lezírias do Tejo e Sado S.A.R.L. („CL"). Capitalul social al acestei societăți era constituit în 1974 din 2080 de acțiuni din care: - 81 de acțiuni ale reclamantei Rita Maria Calheiros Lopes; - 207 acțiuni ale reclamantei Alda Diniz Calheiros Lopes; - 56 de acțiuni ale celorlalți trei reclamați, singurii moștenitori ai deținătorilor originali ai acelor acțiuni, d-nii António José Alves Diniz, decedat în 1994, și Manuel Luís Alves Diniz, decedat în 2000.

Potrivit reclamații, în aprilie 1974, înainte de suspendarea cotațiilor bursiere determinată de revoluția garoafelor din 25 aprilie 1974, acțiunea CL era cotată la 750.000 de escudos portughezi (PTE).

CL era în 1974 cea mai mare societate agricolă portugheză. Avea terenuri cu o suprafață totală de 25.000 de hectare și producea în special cereale, oleaginoase, orez, plută, vin și alte produse horticole și fructifere. Deținea, de asemenea, o importantă vie, o exploatare forestieră și desfășura alte activități de creștere a cailor, bovinelor și ovinelor. În sfârșit, CL era proprietară a mai multor imobile la Lisabona și Samora Correia (sud Portughei) și deținea participații financiare importante în mai multe societăți, inclusiv o bancă și o companie de asigurări.

CL a fost supusă unei naționalizări prin decret-lege nr. 628/75 din 13 noiembrie 1975. Acest decret-lege prevedea plata unei indemnizații acționarilor a cărei valoare, termin și condiții de plată urmau să fie definite.

Un prim montant referitor la indemnizația provizorie a acționarilor CL a fost stabilit printr-un ordin ministerial (Despacho Normativo) nr. 145/80 din 2 aprilie 1980. Montantul era de 74.993 PTE pe acțiune. Ulterior, montantul a fost revizuit și majorat la 128.963 PTE (ordinul ministerial nr. 159/84 din 27 septembrie 1984) și la 169.727 PTE (ordinul ministerial nr. 37-A/86 din 7 mai 1986).

Printr-un ordin ministerial nr. 75/88 din 31 august 1988, secretarul de stat al Trezoreriei și Finanțelor a stabilit indemnizația definitivă referitoare la acționarii CL la 183.944 PTE pe acțiune.

Pe 30 septembrie 1988, reclamații au adresat ministrului Finanțelor o cerere de constituire a unei comisii de arbitraj, în conformitate cu decretul-lege nr. 51/86 din 14 martie 1986. Invocau în special că montantul în cauză nu constituia o indemnizație dreaptă.

Printr-o decizie din 9 mai 1990, comisia de arbitraj a stabilit indemnizația definitivă la 1.158.546 PTE pe acțiune.

Pe 30 iulie 1990, Comitetul Creditului Public (Junta do Crédito Público) i-a informat pe secretarul de stat al Trezoreriei că montantul la care a ajuns comisia de arbitraj nu trebuia acceptat.

Printr-un ordin ministerial nr. 134/92 din 14 iulie 1992, secretarul de stat al Trezoreriei, cu referire la decretul-lege nr. 332/91, a stabilit noul montant al indemnizației definitive a reclamași la 186.313 PTE pe acțiune.

Reclamații au atacat acest act în fața Curții Supreme Administrative (Supremo Tribunal Administrativo). Procedura a devenit totuși fără obiect deoarece secretarul de stat a adoptat între timp, pe 23 noiembrie 1993, un nou ordin ministerial nr. 367/93 stabilind noul montant al indemnizației definitive la 187.231 PTE pe acțiune. Secretarul de stat se referea în special la actualizarea valorii participațiilor financiare deținute de CL. Titlurile datoriei publice reprezentative ale montantelor în cauză au fost puse la dispoziția reclamași în mai 1994. Aceștia au primit astfel, potrivit Guvernului, montantul total de 93.136.355 PTE (aproximativ 464.562 euro; „EUR"), din care 35.749.806 PTE (aproximativ 230.500 EUR) drept dobânzi.

Pe 8 martie 1994, reclamații au formulat o acțiune contencios-administrativa împotriva acestui ordin în fața Curții Supreme Administrative. Susțineau în special că comisiile de arbitraj trebuiau considerate ca tribunale și că administrația nu putea intra în intermediul unei decizii jurisdicționale. Prin aceasta, administrația a comis o abatere de putere. Dispozițiile legale pe care secretarul de stat se bazase erau astfel contrare Constituției și, în special, principiilor independenței tribunalelor și separației puterilor.

Printr-o hotărâre din 12 octombrie 1995, Curtea Supremă Administrativă a admis acțiunea și a anulat actul în cauză. Atât ministerul public, cât și secretarul de stat au formulat o recurere constituțională împotriva acestei decizii.

Printr-o hotărâre din 6 noiembrie 1996, Tribunalul Constituțional a admis recurerea, cu referire la hotărârea sa de principiu nr. 452/95 din 6 iulie 1995.

Printr-o hotărâre din 20 martie 1997, Curtea Supremă Administrativă a rectificat hotărârea sa din 12 octombrie 1995 cu privire la chestiunea constituționalității. A respins alte motive ridicate de reclamații.

Pe 4 aprilie 1997, reclamații au apelat hotărârea în fața plenului secțiunii de contencios administrativ (pleno da secção) al Curții Supreme Administrative. Aceasta, printr-o hotărâre din 23 noiembrie 2000, a respins apelul.

Pe 26 octombrie 1977, Parlamentul a adoptat legea nr. 80/77 care a statuat privind indemnizarea foștilor titulari de bunuri care au fost supuse naționalizării sau exproprierii. Indemnizațiile, care ar fi avut mai întâi o valoare provizorie și apoi definitivă, trebuiau plătite, potrivit articolului 19 al acestei legi, în titluri ale datoriei publice, a căror amortizare s-ar extinde pe mai mulți ani, și conform unor rate de dobândă determinate anterior, figurând în anexa la lege. Pentru montantele care depășeau 6.050.000 PTE, amortizarea se extindea pe douăzeci și trei de ani (după o perioadă de zile de așteptare de cinci ani) la rata anuală de dobândă de 2,5%. art. 24 preciza că dobânzile datorate de la data prevăzută pentru emiterea titlurilor datoriei publice (1 iulie 1980, în cazul reclamași, potrivit decretului-lege nr. 213/79 din 14 iulie 1979) se calculau de la data naționalizării. În sfârșit, potrivit articolului 13 § 3, indemnizațiile provizorii trebuiau considerate ca o anticipație pe montantul indemnizațiilor definitive; astfel, persoana interesată ar putea fi obligată să restituie statului valoarea indemnizației provizorii, în caz că indemnizația definitivă nu ar fi datorată sau ar fi inferioară valorii indemnizației provizorii.

Privind procedura prin care interesații puteau contesta deciziile administrației în această privință, art. 16 § 1 al acestei legi prevedea: „Fără a prejudicia recoururile în fața altor instanțe competente, rezolvarea litigiilor referitoare la dreptul la indemnizația definitivă, precum și la stabilirea, lichidarea și efectuarea acesteia se va efectua prin contestare a actului administrativ respectiv în fața unei comisii de arbitraj (...)" B. Legislația ulterioară

Decretul-lege nr. 343/80 din 2 septembrie 1980 a modificat profund sistemul comisiilor de arbitraj prevăzut de legea nr. 80/77. Aceste comisii erau compuse din trei arbitri, primul indicat de interesat, al doilea de guvern și al treilea, președintele, cooptat de ceilalți doi. Deciziile comisiilor de arbitraj necesitau de acum înainte o omologare a ministrului Finanțelor pentru a putea produce efecte. Un drept de recurere contencios împotriva deciziei ministrului în fața Curții Supreme Administrative era deschis interesații.

Comisiile de arbitraj nu au fost însă supuse unei reglementări detaliate (statut, procedură și funcționare) decât cu decretul-lege nr. 51/86 din 14 martie 1986.

Pe 6 septembrie 1991, Guvernul a adoptat decretul-lege nr. 332/91, care a stabilit noi criterii privind calculul indemnizațiilor definitive și a dispus în art. 8 că montantele deja stabilite trebuiau modificate în consecință. Acest decret-lege a modificat, de asemenea, natura și designarea comisiilor de arbitraj, de acum înainte numite „comisii mixte". Se preciza în acest sens, în expunerea de motive, că guvernul intenționa să clarifice rolul comisiilor de arbitraj, atribuindu-le funcții pur consultative pe care deja le îndeplineau în realitate. De acum înainte, ministrul Finanțelor ar fi fost singurul responsabil pentru stabilirea montantului indemnizației, după ce ar fi consultat opinia „comisiei mixte". Acest decret-lege nu preciza recururile care puteau fi exercitate de interesatul, înțelegând că legislația prevedea posibilitatea de a adresa jurisdicțiilor administrative o acțiune contencios-administrativa împotriva actului ministrului ce făcea daună. Acest decret-lege a stabilit, de asemenea, noi criterii, mai favorabile interesații, pentru calculul indemnizațiilor. C. Jurisprudența Tribunalului Constituțional

Tribunalul Constituțional a examinat chestiunea compatibilității sistemului de plată a indemnizațiilor consecrative naționalizărilor din 1975 cu Constituția portugheză în cele două hotărâri sale de principiu nr. 39/88 din 9 februarie 1988 și 452/95 din 6 iulie 1995. Privind întârzierea consemnată de autoritățile în plata indemnizațiilor, s-a exprimat în felul următor în prima dintre aceste hotărâri: „(...) cu siguranță tot aceasta [plata indemnizațiilor] a fost făcută cu o întârziere considerabilă în comparație cu datele în care au avut loc naționalizările. Or aceasta - se va putea spune - este susceptibilă să constituie o încălcare a principiului indemnizației consacrat de art. 82 al Constituției. Fără motiv totuși. În caz că în virtutea unei asemenea situații ar exista o încălcare a dreptului la indemnizație, datorită faptului că acesta din urmă poate deveni ceva incert și, prin urmare, fără substanță, motivul nu va fi un defect în dispozițiile care fac obiectul acestei proceduri, ci mai degrabă inacțiunea sau lipsa diligentei administrației. Și dacă din întâmplare această conduită a administrației se bazează pe inexistența unor mijloace legale capabile să conducă la aplicarea efectivă a dispozițiilor în vigoare și, prin urmare, la realizarea concretă a dreptului consacrat de art. 82 al Constituției, atunci eventualul caracter neconstitucțional va fi neconstitucionalitate prin omisiune. (...) Acest Tribunal nu este însă chemat să examineze această chestiune."

Privind comisiile de arbitraj, Tribunalul Constituțional a considerat că atât sistemul decretului-lege nr. 343/80, cât și sistemul introdus de decretul-lege nr. 332/91 nu erau contrari Constituției și în special dreptului de acces la tribunale. Tribunalul a considerat mai întâi că determinarea montantului indemnizației nu este o activitate care trebuie să fie exclusiv rezervată tribunalelor și care poate, prin urmare, să fie responsabilitatea administrației. De asemenea, a estimat, în a doua dintre hotărârile menționate și cu șapte voturi împotriva șase, că recurerea contencios-administrativa în fața Curții Supreme Administrative, eventual combinată cu posibilitatea de a introduce o acțiune în recunoașterea drepturilor, proteja suficient drepturile și garanțiile interesații, chiar dacă permite un control de legalitate și nu de jurisdicție deplină.

Jurisprudența Tribunalului Constituțional privind legislația asupra sistemului indemnizațiilor consecrative naționalizărilor a fost confirmată din nou în mod recent de hotărârea nr. 85/03/T din 12 februarie 2003 a acestei înalte curți. PE DREPT

Curtea reamintește că s-a pronunțat deja, în decizia pe marginea admisibilității prezentei cauze, asupra competenței sale ratione temporis de a examina situația de care se plâng reclamații. Ea a subliniat apoi, amintind jurisprudența sa (Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia, nr. 29813/96 și 30229/96, p. 117 și urm., CEDO 2000-I), că nu este competentă să examineze chestiuni direct legate de privarea de proprietate, cum ar fi eventualul defect de interes public al naționalizării, nici cu atât mai puțin cele referitoare la caracterul „drept" sau „nedrept" al montantelor indemnizațiilor, care se află în mod evident în afara competenței sale ratione temporis (Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții, ibidem, §§ 43 și 48).

Curtea nu va examina deci în prezenta cauză, sub unghiul articolului 1 al Protocolului nr. 1, decât grieful derivând din determinarea și plata tardive a indemnizației definitive, cu privire la care s-a declarat competentă în decizia pe marginea admisibilității prezentei cauze. B. Privind fondul grefului

Pentru reclamații, lungul interval de timp care a trecut înainte ca determinarea și plata indemnizației definitive la care aveau drept să fie realizate, fără ca o compensație adecvată să le fi fost atribuită, nu ar putea trece pentru a fi respectat echilibrul care trebuie să existe între cerințele interesului general și salvgardarea dreptului la respect asupra bunurilor lor. Ei văd în aceasta o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Guvernul susține că nu există vreo încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. După ce a reamintit că această dispozițiune nu cere o compensație integrală, subliniază că modalitățile de plată alese nu prejudiciază principiul proporționalității, inerent dreptului la respect asupra bunurilor.

Curtea reamintește că a fost deja chemată să examineze cazuri similare, privind politica de indemnizare a naționalizărilor și exproprierii care au avut loc în Portugalia în 1975 (a se vedea hotărârea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții precitată, precum și hotărârile Jorge Nina Jorge și alții c. Portugalia, nr. 52662/99, 19 februarie 2004, Mora do Vale și alții c. Portugalia, nr. 53468/99, 29 iulie 2004, și Geraldes Barba c. Portugalia, nr. 61009/00, 4 noiembrie 2004). În toate aceste cauze, ea a concluzionat la încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1, considerând că interesații aveau să suporte o sarcină specială și excesivă care a rupt echilibrul drept ce trebuia să existe între, pe de o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respect asupra bunurilor.

Curtea nu vede motive justificând abaterea de această jurisprudență în prezenta cauză. Ea observă în acest sens că titlurile datoriei publice reprezentative ale montantului total al indemnizației definitive au fost puse la dispoziția reclamași doar în mai 1994, adică aproximativ nouăsprezece ani după naționalizare, care a avut loc pe 13 noiembrie 1975. De mai sus, reclamații au trebuit să aștepte încă peste șase ani înainte de a cunoaște decizia Curții Supreme Administrative, datată 23 noiembrie 2000, după care montantul în cauză a devenit definitiv.

A existat deci o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Având în vedere concluzia formulată la §40 de mai sus, Curtea nu estimează totuși necesar să examineze chestiunea în mod separat sub unghiul acestor dispozițiuni (Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții precitată, § 57).

Reclamații cer repararea prejudiciului material datorat determinării și plății tardive a indemnizației definitive. Solicitează, de altfel, repararea prejudiciului moral.

Privind prejudiciul material, reclamații subliniază mai întâi că montantul care trebuie luat în considerare pentru a determina prejudiciul lor este cel stabilit de comisia de arbitraj pe 9 mai 1990. Admit totuși că Curtea ar putea considera ca valoare de plecare cea stabilită de ordinul ministerial nr. 367/93, adică 187.231 PTE pe acțiune. Bazindu-se pe un raport de expertiză pe care l-au depus la Curtă, reclamații consideră că montantul prejudiciului lor material s-ar ridica, în acest din urmă caz, la 9.342.032 euro (EUR). Solicitează, de altfel, 200.000 EUR pentru fiecare reclamant drept prejudiciu moral.

Guvernul estimează, privind prejudiciul material, că solicitările reclamași sunt complet lipsite de temei. Subliniază astfel că reclamații persistă în a face solicitări care nu se află în competența ratione temporis a Curții. Aceasta nu ar putea în special să declare că montantele stabilite de comisia de arbitraj sunt cele care trebuie luate în considerare, în timp ce instanțele interne au hotărât altfel. Reclamații ar confunda astfel procedura care s-a desfășurat la nivel național și cea din fața Curții. În orice caz, Guvernul constată că chiar pornind de la montantul final pe acțiune stabilit de administrație, suma solicitată de reclamații se dovedește excesivă și complet disproporționată în comparație cu încălcarea invocată. Privind suma solicitată drept prejudiciu moral, Guvernul o consideră în mod evident excesivă.

Curtea constată mai întâi că reclamații au suferit un prejudiciu material, corespunzând diferenței dintre dobânzile primite și dobânzile pe care ar fi trebuit să le primească în absența deprecierii monetare în Portugalia în perioada în cauză, între noiembrie 1978, data intrării în vigoare a Convenției referitor la Portugalia, și mai 1994. Într-adevăr, sumele pe care trebuiau să le primească nu au fost puse la dispoziția lor în termenele prevăzute de legislația internă relevantă și rata dobânzii moratoare a fost prea redusă în comparație cu deprecierea monedei în perioada în cauză (a se vedea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia precitată, §§ 22 și 23).

Calculul precis al unui asemenea prejudiciu se confruntă totuși cu dificultăți, întrucât indemnizația fixată reclamași ține deja cont, în oarecare măsură, de scurgerea timpului (a se vedea mai sus paragrafele 18, 19 și 29 de mai sus), chiar dacă montantul primit drept dobânzi, cu certitudine semnificativ, se dovedește în mod evident insuficient pentru a compensa lungul laps de timp în cauza prezentă. Curtea nu este convinsă de raportul de expertiză depus de reclamații, care nu ține cont de aceste elemente.

Prejudiciul reclamași fiind deci dificil de cuantificat, Curtea decide să îl calculeze în echitate, cum permite art. 41 al Convenției, ținând seama de asemenea de dauna morală indubitabilă suferite datorită încălcărilor constatate. Ea consideră deci rezonabil să le aloce 40.000 EUR drept prejudiciu material și moral. Această sumă trebuie repartizată între diferiți reclamași în proporția acțiunilor pe care ei înșiși sau moștenirii lor le dețineau. B. Cheltuieli și cheltuieli de proces

Reclamații solicitau rambursarea cheltuielilor angajate în cadrul procedurilor introduse pentru a-și valida dreptul la o indemnizație într-un termen rezonabil. Solicitau la acest titlu suma de 122.330,65 EUR, din care 60.000 EUR drept cheltuieli angajate în cadrul procedurii din fața Curții.

Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.

Curtea reamintește că alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de proces la titlul articolului 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). De altfel, cheltuielile judiciare sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (Van de Hurk c. Țări de Jos, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 21, § 66).

Curtea observă că reclamații au expus cheltuieli referitoare la proceduri interne care nu au nicio legătură cu grefurile ridicate în fața ei: de exemplu, remunerarea arbitrului desemnat de reclamații pentru a integra comisia de arbitraj poate greu să fie considerată o cheltuială angajată pentru a remedia grefele aici în cauză. Curtea admite în schimb că o parte din cheltuielile angajate cu procedura din fața Curții Supreme Administrative se raportează „la încălcarea constatată". Montantul solicitat drept onorariumuri se dovedește totuși net excesiv. De asemenea, onorariumurile solicitate cu privire la procedura din fața Curții se dovedesc prea ridicate, mai ales dacă se ține seama de faptul că aceasta deja a trebuit să se pronunțe asupra chestiunilor litigioase în cadrul altor cauze. Curtea consideră rezonabil să acorde la acest titlu 8.000 EUR. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră apropiat să bazeze rata dobânzilor moratoare pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN MOD UNANIM, 1. Constată că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției; 2. Constată că nu se impune examinarea grefelor derivând din articolele 6 § 1, 13 și 17 ale Convenției; 3. Constată: a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamași, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume: i. 40.000 EUR (patruzeci de mii de euro), a se repartiza între diferiți reclamași în proporția acțiunilor pe care ei înșiși sau moștenirii lor le dețineau, drept prejudiciu material și moral; ii. 8.000 EUR (opt mii de euro) drept cheltuieli și cheltuieli de proces; plus orice suma ce ar putea fi datorată sub formă de impozit; b) că de la expirarea acelui termen și până la versare, aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 7 iunie 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. S. Naismith J.-P. Costa Grefier adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 69338/01) dirigée contre la République portugaise et dont cinq ressortissants de cet Etat, M mes Rita Maria Calheiros Lopes, Alda Diniz Calheiros Lopes, Maria Teresa Alves Diniz, M. Manuel Joaquim Alves Diniz et Mme Eugénia Maria Diniz Montera (« les requérants »), ont saisi la Cour le 13 avril 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Le 28 novembre 2002, la deuxième requérante, M me Alda Diniz Calheiros Lopes, est décédée. Par une lettre du 6 avril 2004, ses seuls héritiers - M me Ana Maria do Rego Calheiros Lopes Ribeiro Ferreira, née en 1935, M me Maria José do Rego Calheiros Lopes, née en 1937 et la première requérante M me Rita Maria Calheiros Lopes - ont demandé à la Cour de reconnaître leur qualité pour se substituer à la requérante en cause dans le cadre de la présente requête. Le 3 juin 2004, la Cour y a consenti. Le 3 septembre 2004, la troisième requérante, M me Maria Teresa Alves Diniz, est décédée. Ses seuls héritiers, M. Manuel Joaquim Alves Diniz et M me Eugénia Maria Diniz Montera, sont également requérants. Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera à traiter les personnes décédées comme « requérants », bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à leurs héritiers ( Ahmet Sadik c. Grèce , arrêt du 15 novembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-V, p. 1641, § 3).

Les requérants sont tous représentés par M e F. Zimeray, avocat à Paris. Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. J. Miguel, procureur général adjoint.

Les requérants alléguaient en particulier que la détermination et le paiement tardif d’une indemnisation consécutive à la nationalisation de leur terrain avait porté atteinte au droit au respect de leurs biens.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52§ 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 3 juin 2004, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Les requérants étaient actionnaires d’une société anonyme Companhia das Lezírias do Tejo e Sado S.A.R.L. (« la CL »). Le capital social de cette société était constitué en 1974 par 2080 actions dont : - 81 actions de la requérante Rita Maria Calheiros Lopes ; - 207 actions de la requérante Alda Diniz Calheiros Lopes ; - 56 actions des trois autres requérants, les seuls héritiers des détenteurs originaux desdites actions, MM. António José Alves Diniz, décédé en 1994, et Manuel Luís Alves Diniz, décédé en 2000.

D’après les requérants, en avril 1974, avant la suspension des cotations boursières entraînée par la révolution des œillets du 25 avril 1974, l’action CL était cotée à 750 000 escudos portugais (PTE).

La CL était en 1974 la plus grande société agricole portugaise. Elle avait des terrains d’une surface totale de 25 000 hectares et produisait notamment des céréales, des oléagineuses, du riz, du liège, du vin et d’autres produits horticoles et fruitiers. Elle possédait également un vignoble important, une exploitation forestière et maintenait par ailleurs des activités d’élevage équestre, bovin et ovin. Enfin, la CL était la propriétaire de plusieurs immeubles à Lisbonne et Samora Correia (sud du Portugal) et détenait des participations financières importantes dans plusieurs sociétés, dont une banque et une compagnie d’assurances.

La CL fit l’objet d’une nationalisation par un décret-loi n o 628/75 du 13 novembre 1975. Ce décret-loi prévoyait le paiement d’une indemnisation aux actionnaires dont le montant, le délai et les conditions de paiement restaient à définir.

Un premier montant relatif à l’indemnisation provisoire des actionnaires de la CL fut fixé par un arrêté ministériel ( Despacho Normativo ) n o 145/80 du 2 avril 1980. Ce montant était de 74 993 PTE par action. Ultérieurement, ce montant fut revu et porté à 128 963 PTE (arrêté ministériel n o 159/84 du 27 septembre 1984) et à 169 727 PTE (arrêté ministériel n o 37-A/86 du 7 mai 1986).

Par un arrêté ministériel n o 75/88 du 31 août 1988, le secrétaire d’Etat au Trésor et aux Finances fixa l’indemnisation définitive relative aux actionnaires de la CL à 183 944 PTE par action.

Le 30 septembre 1988, les requérants saisirent le ministre des Finances d’une demande de constitution d’une commission d’arbitrage, conformément au décret-loi n o 51/86 du 14 mars 1986. Ils alléguaient notamment que le montant en cause ne constituait pas une juste indemnisation.

Par une décision du 9 mai 1990, la commission d’arbitrage fixa l’indemnisation définitive à 1 158 546 PTE par action.

Le 30 juillet 1990, le Comité du crédit public ( Junta do Crédito Público ) informa le secrétaire d’Etat au Trésor que le montant auquel la commission d’arbitrage était parvenue ne devait pas être accepté.

Par un arrêté ministériel n o 134/92 du 14 juillet 1992, le secrétaire d’Etat au Trésor, se référant au décret-loi n o 332/91, fixa le nouveau montant de l’indemnisation définitive des requérants à 186 313 PTE par action.

Les requérants attaquèrent cet acte devant la Cour suprême administrative ( Supremo Tribunal Administrativo ). Cette procédure devint toutefois sans objet car le secrétaire d’Etat adopta entre-temps, le 23 novembre 1993, un nouvel arrêté ministériel n o 367/93 fixant le nouveau montant de l’indemnisation définitive à 187 231 PTE, par action. Le secrétaire d’Etat se référait notamment à la mise à jour de la valeur des participations financières détenues par la CL. Les titres de la dette publique représentatifs des montants en cause furent mis à la disposition des requérants en mai 1994. Ceux-ci reçurent ainsi, d’après le Gouvernement, le montant total de 93 136 355 PTE (soit environ 464 562 euros ; « EUR »), dont 35 749 806 PTE (soit environ 230 500 EUR) à titre d’intérêts.

Le 8 mars 1994, les requérants interjetèrent un recours contentieux administratif contre cet arrêté devant la Cour suprême administrative. Ils soutinrent notamment que les commissions d’arbitrage devaient être considérées comme des tribunaux et que l’administration ne pouvait pas s’immiscer dans une décision juridictionnelle. Ce faisant, l’administration avait commis un détournement de pouvoir. Les dispositions légales sur lesquelles le secrétaire d’Etat s’était appuyé étaient ainsi contraires à la Constitution et, en particulier, aux principes de l’indépendance des tribunaux et de la séparation des pouvoirs.

Par un arrêt du 12 octobre 1995, la Cour suprême administrative accueillit le recours et annula l’acte en question. Tant le ministère public que le secrétaire d’Etat déposèrent un recours constitutionnel contre cette décision.

Par un arrêt du 6 novembre 1996, le Tribunal constitutionnel accueillit le recours, se référant à son arrêt de principe n o 452/95 du 6 juillet 1995.

Par un arrêt du 20 mars 1997, la Cour suprême administrative rectifia son arrêt du 12 octobre 1995 quant à la question de constitutionnalité. Elle rejeta les autres moyens soulevés par les requérants.

Le 4 avril 1997, les requérants firent appel de cet arrêt devant l’assemblée plénière de la section du contentieux administratif ( pleno da secção ) de la Cour suprême administrative. Celle-ci, par un arrêt du 23 novembre 2000, rejeta le recours. II.

Le 26 octobre 1977, le Parlement adopta la loi n o 80/77 qui statua en matière d’indemnisation des anciens titulaires de biens ayant fait l’objet d’une nationalisation ou d’une expropriation. Les indemnisations, qui auraient d’abord une valeur provisoire et par la suite définitive, devaient être payées, d’après l’article 19 de cette loi, en titres de la dette publique, dont l’amortissement s’étendrait sur plusieurs années, et selon des taux d’intérêts déterminés au préalable, figurant en annexe à la loi. Pour les montants supérieurs à 6 050 000 PTE, l’amortissement s’étendrait sur vingt-trois ans (après une période dilatoire de cinq ans) au taux d’intérêt annuel de 2,5 %. L’article 24 précisait que les intérêts dus à partir de la date prévue pour l’émission des titres de la dette publique (le 1 er juillet 1980, dans le cas des requérants, selon le décret-loi n o 213/79 du 14 juillet 1979) couraient dès la date de la nationalisation. Enfin, d’après l’article 13 § 3, les indemnisations provisoires devaient être considérées comme une anticipation sur le montant des indemnisations définitives ; ainsi, la personne intéressée pourrait être obligée de restituer à l’Etat la valeur de l’indemnisation provisoire, au cas où l’indemnisation définitive ne serait pas due ou serait inférieure à la valeur de l’indemnisation provisoire.

S’agissant de la procédure selon laquelle les intéressés pouvaient contester les décisions de l’administration à cet égard, l’article 16 § 1 de cette loi disposait : « Sans préjudices des recours devant les autres instances compétentes, la résolution des litiges relatifs au droit à l’indemnisation définitive ainsi qu’à sa fixation, liquidation et effectivité sera effectuée moyennant recours de l’acte administratif concerné devant une commission d’arbitrage (...) » B. La législation ultérieure

Le décret-loi n o 343/80 du 2 septembre 1980 modifia profondément le système de commissions d’arbitrage prévu par la loi n o 80/77. Ces commissions étaient ainsi composées de trois arbitres, le premier étant indiqué par l’intéressé, le deuxième par le gouvernement et le troisième, le président, coopté par les deux autres. Les décisions des commissions d’arbitrage nécessitaient désormais une homologation du ministre des Finances pour pouvoir produire des effets. Un droit de recours contentieux contre la décision du ministre devant la Cour suprême administrative était ouvert aux intéressés.

Les commissions d’arbitrage n’ont cependant fait l’objet d’une réglementation détaillée (statut, procédure et fonctionnement) qu’avec le décret-loi n o 51/86 du 14 mars 1986.

Le 6 septembre 1991, le Gouvernement adopta le décret-loi n o 332/91, qui fixa de nouveaux critères en matière de calcul des indemnisations définitives et disposa en son article 8 que les montants déjà fixés devaient être modifiés en conséquence. Ce décret-loi modifia également la nature et la désignation des commissions d’arbitrage, dorénavant appelées « commissions mixtes ». Il était dit à cet égard, dans l’exposé des motifs, que le gouvernement entendait clarifier le rôle des commissions d’arbitrage en leur attribuant des fonctions simplement consultatives qu’elles remplissaient déjà en réalité. Désormais, le ministre des Finances serait le seul responsable pour la fixation du montant de l’indemnisation, après avoir recueilli l’avis de la « commission mixte ». Ce décret-loi était muet quant aux recours pouvant être exercés par la personne intéressée, étant entendu que la législation prévoyait la possibilité de saisir les juridictions administratives d’un recours contentieux contre l’acte du ministre faisant grief. Ce décret-loi fixa également de nouveaux critères, plus favorables aux intéressés, pour le calcul des indemnisations. C. La jurisprudence du Tribunal constitutionnel

Le Tribunal constitutionnel examina la question de la compatibilité du système de paiement des indemnisations consécutives aux nationalisations de 1975 avec la Constitution portugaise dans ses deux arrêts de principe n os 39/88 du 9 février 1988 et 452/95 du 6 juillet 1995. S’agissant du retard pris par les autorités dans le paiement des indemnisations, il s’exprima comme suit dans le premier de ces arrêts : « (...) certainement tout cela [le paiement des indemnisations] a été fait avec un retard considérable par rapport aux dates auxquelles les nationalisations ont eu lieu. Or cela – pourra-t-on dire – est susceptible de constituer une violation du principe de l’indemnisation consacré par l’article 82 de la Constitution. Sans raison toutefois. Au cas où en vertu d’une telle situation il y aurait atteinte au droit à l’indemnisation, en raison de ce que ce dernier peut devenir une chose incertaine et donc sans consistance, la raison en sera non pas un vice dans les dispositions sub judicio mais plutôt l’inaction ou le manque de diligence de l’administration. Et si par hasard cette conduite de l’administration se fonde sur l’inexistence de moyens légaux capables de conduire à l’application effective des dispositions en vigueur et par conséquent à la réalisation concrète du droit consacré par l’article 82 de la Constitution, alors l’éventuelle inconstitutionnalité sera une inconstitutionnalité par omission. (...) Ce Tribunal n’est toutefois pas appelé à examiner cette question. »

S’agissant des commissions d’arbitrage, le Tribunal constitutionnel a considéré que tant le système du décret-loi n o 343/80 que le système introduit par le décret-loi n o 332/91 n’étaient pas contraires à la Constitution et notamment au droit d’accès aux tribunaux. Le Tribunal a considéré d’abord que la détermination du montant de l’indemnisation n’est pas une activité qui doit être exclusivement réservée aux tribunaux et qui peut par conséquent être de la responsabilité de l’administration. Il a également estimé, dans le deuxième des arrêts précités et par sept voix contre six, que le recours contentieux devant la Cour suprême administrative, combiné éventuellement avec la possibilité d’introduire une action en reconnaissance de droits, protégeait suffisamment les droits et garanties des intéressés, même s’il permet un contrôle de légalité et non pas de pleine juridiction.

La jurisprudence du Tribunal constitutionnel concernant la législation sur le système des indemnisations consécutives aux nationalisations a encore récemment été confirmée par l’arrêt n o 85/03/T du 12 février 2003 de cette haute juridiction. EN DROIT I.

Les requérants dénoncent une violation de la première phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1. Ils estiment que le long délai écoulé avant que l’indemnisation définitive à laquelle ils avaient droit ait été déterminée et payée a porté atteinte à l’article 1 du Protocole n o 1, qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur l’objet du litige

La Cour rappelle qu’elle s’est déjà prononcée, dans la décision sur la recevabilité de la présente affaire, sur sa compétence ratione temporis pour examiner la situation dont se plaignent les requérants. Elle a alors souligné, rappelant sa jurisprudence Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal (n os 29813/96 et 30229/96, pp. 117 et suiv., CEDH 2000-I, ), ne pas être compétente pour examiner les questions directement liées à la privation de propriété, telles que l’éventuel défaut d’utilité publique de la nationalisation, ni, a fortiori, celles relatives au caractère « juste » ou « injuste » du montant des indemnisations, qui se trouvent à l’évidence en dehors de sa compétence ratione temporis ( Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres, ibidem , §§ 43 et 48).

La Cour n’examinera donc en l’espèce, sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1, que le grief tiré de la détermination et du paiement tardifs de l’indemnisation définitive, à l’égard duquel elle s’est déclarée compétente lors de la décision sur la recevabilité de la présente affaire. B. Sur le bien-fondé du grief

Pour les requérants, le long délai écoulé avant la détermination et le paiement de l’indemnisation définitive à laquelle ils avaient droit, sans qu’une compensation adéquate leur ait été attribuée, ne saurait passer pour avoir respecté l’équilibre qui doit régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect de leurs biens. Ils y voient une violation de l’article 1 du Protocole n o 1.

Le Gouvernement soutient qu’il n’y a aucune violation de l’article 1 du Protocole n o 1. Après avoir rappelé que cette disposition n’exige pas une compensation intégrale, il souligne que les modalités de paiement choisies ne portent pas atteinte au principe de la proportionnalité, inhérent au droit au respect des biens.

La Cour rappelle qu’elle a déjà été appelée à examiner des affaires similaires, s’agissant de la politique d’indemnisation des nationalisations et expropriations ayant eu lieu au Portugal en 1975 (voir l’arrêt Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres précité, ainsi que les arrêts Jorge Nina Jorge et autres c. Portugal , n o 52662/99, 19 février 2004, Mora do Vale et autres c. Portugal , n o 53468/99, 29 juillet 2004, et Geraldes Barba c. Portugal , n o 61009/00, 4 novembre 2004). Dans toutes ces affaires, elle a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1, considérant que les intéressés avaient eu à supporter une charge spéciale et exorbitante ayant rompu le juste équilibre devant régner entre, d’une part, les exigences de l’intérêt général et, d’autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

La Cour n’aperçoit pas de motifs justifiant de s’écarter de cette jurisprudence dans la présente affaire. Elle observe à cet égard que les titres de la dette publique représentatifs du montant total de l’indemnisation définitive n’ont été mis à la disposition des requérants qu’en mai 1994, soit presque dix-neuf ans après la nationalisation, qui eut lieu le 13 novembre 1975. En outre, les requérants ont dû encore attendre plus de six ans avant de connaître la décision de la Cour suprême administrative, datée du 23 novembre 2000, suite à laquelle le montant en cause est devenu définitif.

Il y a donc eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

Eu égard à la conclusion formulée au paragraphe 40 ci-dessus, la Cour n’estime cependant pas nécessaire d’examiner la question séparément sous l’angle de ces dispositions ( Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres précité, § 57). III.

Les requérants réclament la réparation du préjudice matériel du fait de la détermination et du paiement tardifs de l’indemnisation définitive. Ils demandent par ailleurs la réparation du préjudice moral.

S’agissant du dommage matériel, les requérants soulignent d’abord que le montant qui doit être pris en considération afin de déterminer leur préjudice est celui qui fut fixé par la commission d’arbitrage, le 9 mai 1990. Ils admettent cependant que la Cour pourrait considérer comme valeur de départ celle qui fut fixée par l’arrêté ministériel nº 367/93, soit 187 231 PTE par action. Se fondant sur un rapport d’expertise qu’ils ont soumis à la Cour, les requérants considèrent que le montant de leur préjudice matériel s’élèverait, dans ce dernier cas de figure, à 9 342 032 euros (EUR). Ils demandent par ailleurs 200 000 EUR pour chaque requérant au titre du dommage moral.

Le Gouvernement estime, s’agissant du dommage matériel, que les demandes des requérants sont totalement dépourvues de fondement. Il souligne ainsi que les requérants persistent à faire des demandes qui ne sont pas dans la compétence ratione temporis de la Cour. Celle-ci ne saurait notamment déclarer que les montants fixés par la commission d’arbitrage sont ceux qui doivent être pris en considération, alors que les instances internes en ont décidé différemment. Les requérants confondraient ainsi la procédure qui s’est déroulée au niveau national et celle devant la Cour. En tout état de cause, le Gouvernement relève que même partant du montant final par action fixé par l’administration, la somme demandée par les requérants s’avère excessive et totalement disproportionnée par rapport à la violation alléguée. Quant à la somme demandée au titre du préjudice moral, le Gouvernement la trouve manifestement excessive.

La Cour relève d’abord que les requérants ont subi un préjudice matériel, correspondant à la différence entre les intérêts reçus et les intérêts qu’ils auraient dû recevoir en l’absence de la dépréciation monétaire au Portugal pendant la période concernée, entre novembre 1978, à la date de l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard du Portugal, et mai 1994. En effet, les sommes qu’ils devaient recevoir n’ont pas été mises à leur disposition dans les délais prévus par la législation interne pertinente et le taux d’intérêt moratoire a été trop bas par rapport à la dépréciation de la monnaie pendant la période en cause (voir Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal précité, §§ 22 et 23).

Le calcul précis d’un tel préjudice se heurte toutefois à des difficultés, l’indemnisation fixée aux requérants tenant en effet déjà compte, dans une certaine mesure, de l’écoulement du temps (voir ci-dessus paragraphes 18, 19 et 29 ci-dessus), même si le montant reçu à titre d’intérêts, certes important, se révèle de toute évidence insuffisant pour compenser le long laps de temps en cause dans la présente affaire. La Cour n’est pas convaincue par le rapport d’expertise soumis par les requérants, lequel ne prend pas en considération ces éléments.

Le préjudice des requérants étant donc difficile à chiffrer, la Cour décide de le calculer en équité, comme le permet l’article 41 de la Convention, tout en tenant compte également du tort moral indéniable subi en raison des violations constatées. Elle juge ainsi raisonnable de leur allouer 40 000 EUR pour préjudice matériel et moral. Cette somme doit être répartie entre les divers requérants dans la proportion des actions dont eux-mêmes ou leurs ayants droit étaient titulaires. B. Frais et dépens

Les requérants sollicitent le remboursement des frais engagés dans le cadre des procédures introduites afin de faire valoir leur droit à une indemnisation dans un délai raisonnable. Ils demandent à ce titre la somme de 122 330,65 EUR, dont 60 000 EUR pour les frais engagés dans le cadre de la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

La Cour rappelle que l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée ( Van de Hurk c. Pays-Bas , arrêt du 19 avril 1994, série A n o 288, p. 21, § 66).

La Cour observe que les requérants ont exposé des frais relatifs à des procédures internes qui n’ont aucun rapport avec les griefs soulevés devant elle : par exemple, la rémunération de l’arbitre désigné par les requérants afin d’intégrer la commission d’arbitrage peut difficilement être considérée comme une dépense engagée afin de redresser les griefs ici en cause. La Cour admet en revanche qu’une partie des frais engagés avec la procédure devant la Cour suprême administrative se rapporte « à la violation constatée ». Le montant demandé à titre d’honoraires s’avère cependant nettement excessif. De même, les honoraires demandés à l’égard de la procédure devant la Cour se révèlent trop élevés, surtout si l’on tient compte du fait que celle-ci a déjà eu à se prononcer sur les questions litigieuses dans le cadre d’autres affaires. La Cour juge raisonnable d’octroyer à ce titre 8 000 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole nº 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il ne s’impose pas d’examiner les griefs tirés des articles 6 § 1, 13 et 17 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 40 000 EUR (quarante mille euros), à répartir entre les divers requérants dans la proportion des actions dont eux-mêmes ou leurs ayants droit étaient titulaires, pour dommage matériel et moral ; ii. 8 000 EUR (huit mille euros) pour frais et dépens ; plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 juin 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Naismith J.-P. Costa Greffier adjoint Président