Houfová împotriva Cehiei (nr. 2)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 58178/00) împotriva Republicii Cehe și depusă de o cetățeană a acestui Stat, d-na Jarmila Houfová ("reclamanta"), la Curt pe 3 noiembrie 1999 în temeiul art. 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată în fața Curții de fiul ei, d-l R. Houf. Guvernul ceh ("Guvernul") este reprezentat de agentul lui, d-l V. Schorm.

Pe 1 iulie 2003, a doua secție a decis să comunice Guvernului motivul tras din durata procedurii engajate de reclamantă. Prevalând sine de dispozițiile art. 29 § 3, a decis că vor fi examinate concomitent admisibilitatea și fondul cauzei. PE FAPT

Reclamanta s-a născut în 1936 și locuiește la Praga.

În urma adoptării legilor de restituire din 1990 și 1991, reclamanta a intenționat să ceară restituirea unui imobil situat la Brno, din care o jumătate era la acel moment în posesia cooperativei agricole D. Cu toate acestea, pe 31 octombrie 1990, cooperativa a vândut jumătatea sa din imobil soților K. (adică persoanelor fizice pe care legea nu le obliga să restituie bunurile proprietarilor inițiali). 1. Procedura litigioasă

Pe 5 ianuarie 1993, reclamanta (cu surorile sale) a sesizat tribunalul municipal (městský soud) din Brno cu o acțiune cu scopul de a constata nulitatea contractului de vânzare încheiat între cooperativa D. și soții K. Ea pretindea că scopul acestui contract era să prevină restituirea și să ocolească astfel legea nr. 87/1991 privind reabilitările extrajudiciare.

Pe 1 martie 1995, tribunalul municipal a respins cererea reclamantei, lipsind de interes juridic iminent (naléhavý právní zájem). Observând că o acțiune de constatare are caracter preventiv și vizează prevenirea încălcării unui drept, tribunalul a constatat că această acțiune nu ar putea duce la scopul urmărit de reclamantă în acest caz, și anume reestablecarea dreptului ei de proprietate. Singura soluție ar fi să se angajeze o procedură de execuție (în restituire) unde tribunalul ar examina valabilitatea contractului litigios ca chestiune prejudicială.

Reclamanta a depus apel, pretinzând că în lipsa constatării nulității respectivului contract, nu putea cere schimbarea datelor din cadastrul imobiliar și revendica bunul.

Pe 14 septembrie și 17 noiembrie 1995, reclamanta s-a adresat tribunalului municipal pentru a relua procedura; ea pretinde că nu a primit răspuns. Pe 12 martie 1996, președinta respectivului tribunal a informat-o că dosarul se găsea la tribunalul regional (krajský soud) din Brno care acționa în apel.

Pe 20 martie 1996, reclamanta s-a plâns de întârzierile procedurii la președinta tribunalului regional. Pe 21 mai 1996, aceasta a judecat recursul ca fiind justificat, informând reclamanta că apelul ei ajunsese la tribunal pe 25 aprilie 1995 și că cauza nu ar fi probabil examinată înainte de sfârșitul anului 1997, datorită supraîncărcării camerei competente.

Pe 9 martie 1998, tribunalul regional a confirmat sentința de primă instanță, observând, cu privire la interesul juridic iminent, că constatarea nulității contractului nu ar putea nicidecum lămuri starea dreptului de proprietate în cauză.

Conform Guvernului, trei obiecții de prejudecată a judecătorilor au fost ridicate pe durata procedurii în fața instanțelor inferioare.

Pe 3 iunie 1998, reclamanta a depus un recurs constituțional (ústavní stížnost), plângindu-se de încălcarea dreptului ei la proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

Pe 18 mai 1999, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins recursul reclamantei pentru lipsă evidentă de temei, considerând că instanțele inferioare procedaseră în conformitate cu legea și motivaseră suficient deciziile lor. 2. Alte proceduri privind imobilul litigios

În 1992, reclamantei i-a fost restituitus un teren revendicat, la sfârșitul unei proceduri judiciare conduse împotriva orașului Brno. În 1994, partea pârâtă a obiectat nulitatea acordului de restituire și o nouă procedură judiciară a fost engajată; prin sentința din 13 septembrie 1996, restituirea a fost confirmată dar pâratul a depus apel. Reclamanta a invocat obstacolul res judicata.

În procedura engajată de reclamantă și surorile ei pe 23 martie 1992, acestea cereau ca soții K. să încheie cu ele, în temeiul legii nr. 87/1991, un acord de restituire privind o jumătate din imobilul în cauză. Pe 16 decembrie 1992, tribunalul municipal din Brno a respins acțiunea lor, considerând că condițiile prevăzute de respectiva lege nu erau îndeplinite în acest caz deoarece soții K. nu cumpăraseră imobilul de la Stat. După depunerea apelului, demarantele s-au dezis de el, cu excepția părții sentinței privind cheltuielile de procedură. Tribunalul regional s-a pronunțat asupra chestiunii prin decizia sa din 31 mai 1993.

Pe 15 decembrie 1999, reclamantei i-a fost restituita o jumătate din imobilul litigios, la sfârșitul unei proceduri conduse împotriva lui A.

Pe 15 februarie 2002, tribunalul municipal din Brno a decis (în o alta procedură engajată de reclamantă) că jumătatea rămasă din imobilul respectiv aparținea părinților reclamantei în ziua decesului lor, ținând seama de faptul că soții K. recunoscuseră pretenția reclamantei. Ca urmare, reclamanta (cu surorile sale) a devenit proprietară a întregului imobil.

Pe 20 ianuarie 2003, aceeași instanță a respins o altă acțiune a reclamantei prin care aceasta tindea ca soții K. să-i plătească o sumă ca titlu de înbogățire fără cauză. PE DREPT

Guvernul se opune acestei teze.

Perioada de luat în considerare a început pe 5 ianuarie 1993, data introducerii acțiunii de reclamanta.

Cât privește sfârșitul acestei perioade, Guvernul susține că s-a încheiat pe 20 aprilie 1998, dată la care decizia instanței de apel a devenit definitivă. Conform lui, nu este posibil să se includă în aceasta procedura în fața Curții Constituționale căci, pe lângă faptul că procedura litigioasă nu privea un drept civil al reclamantei după cum s-a menționat mai sus (a se vedea § 19), recursul constituțional al reclamantei a fost respins pentru lipsă evidentă de temei. În aceste condiții, nu era rezonabil posibil să se aștepte ca procedura în fața Curții Constituționale să putea avea impact asupra rezultatului procedurii conduse în fața instanțelor inferioare.

Reclamanta contrazice această teză; conform ei, dacă Curtea Constituțională ar fi respectat legislația și propriile sale hotărâri, ar fi putut infirma deciziile instanțelor inferioare. În acest sens, ea susține că în final i-a fost transferată proprietatea imobilului în cauză.

Curtea remarcă că Curtea Constituțională cehă are sarcina de a verifica respectarea drepturilor fundamentale și de a remedia, după caz, încălcările acestora. De atunci, dacă ar fi concluzionat că drepturile constituționale invocate de reclamantă au fost încălcate, ar fi putut anula deciziile date anterior și întoarce cauza în fața instanțelor inferioare. Curtea judecă deci fără relevanță argumentul Guvernului privind caracterul vădit nefondat al recursului constituțional al reclamantei, căci nu se putea anticipa rezultatul procedurii privind acest recurs. De aici rezultă că durata procedurii în fața Curții Constituționale este de inclus în perioada de luat în considerare de Curt.

Având deci sfârșit pe 18 mai 1999, procedura litigioasă a durat șase ani, patru luni și treisprezece zile pentru trei instanțe. A. Asupra admisibilității A. Incompatibilitate ratione materiae

În primul rând, Guvernul observă că reclamanta revendica în procedura litigioasă constatarea nulității contractului de vânzare încheiat pe 31 octombrie 1990 între cooperativa D. și soții K., și observă că tribunalurile au respins cererea sa lipsind de interes juridic iminent. De atunci, acțiunea reclamantei ar fi fost lipsită de impact asupra situației juridice a acesteia și procedura nu ar fi purtat asupra unui drept de natură civilă; Guvernul consideră că reclamanta, în mod eronat, vedea în această acțiune o cale alternativă de a revendica bunul la care estimează că are dreptul în temeiul legii nr. 87/1991. Într-adevăr, cererea sa bazată pe această lege a fost respinsă de tribunalul municipal încă din 1992 (a se vedea § 15) și în această ultimă procedură s-a hotărât asupra dreptului civil al reclamantei. Din aceasta rezultă conform Guvernului că art. 6 § 1 este inaplicabil procedurii a cărei durată face obiectul prezentei cereri.

Contestând teza conform căreia condițiile legale pentru restituire nu erau îndeplinite în acest caz, reclamanta afirmă că proprietarii inițiali reabilitați (cum era tatăl ei) nu și-au pierdut niciodată dreptul de proprietate. Respingerea acțiunii sale ar fi deci contrară legii căci ar fi trebuit să i se restituie imobilul, ceea ce s-a întâmplat în final în ciuda deciziilor judiciare negative; reclamanta remarcă în acest context că procedura privind constatarea dreptului de proprietate al părinților ei a dus în final la rezultatul urmărit (a se vedea § 17). Aceste fapte confirmă conform ei că acțiunea sa din 5 ianuarie 1993 era justificată.

Curtea observă mai întâi că în decizia din 16 decembrie 1992 dată în cadrul procedurii de restituire conform legii nr. 87/1991, tribunalul a concluzionat că condițiile prevăzute de respectiva lege nu erau îndeplinite în acest caz deoarece soții K. nu cumpăraseră imobilul de la Stat, fără a examina ca chestiune prejudicială valabilitatea contractului din 31 octombrie 1990. De atunci, nu se poate afirma că încercarea reclamantei de a ataca valabilitatea contractului prin care soții K. dobândiseră imobilul în cauză era lipsită de fundament, date fiind că aceasta ar fi permis reclamantei să ceară restituirea de la cooperativa D. Nu este nici fără interes că soții K. au mai târziu recunoscut pretenția reclamantei (a se vedea § 18) și i-au returnat jumătatea lor din imobil.

De aici, nu se poate exclude caracterul real și serios al unei asemenea contestări nici impactul pe care rezultatul ei ar fi putut să-l aibă asupra dreptului civil al reclamantei. De atunci, se cuvine conform Curții să respingă excepția de incompatibilitate ridicată de Guvern. B. Nerespectarea termenului de șase luni

În al doilea rând, Guvernul pretinde că motivul tras din durata procedurii litigioase nu figureaza în formularul de cerere din 3 noiembrie 1999. În acesta, reclamanta nu face conform Guvernului decât să renvoieze la art. 6 § 1 din Convenție și să cite prima sa frază, menționând prezentul motiv doar în trimiterea sa din 13 martie 2003. Pentru Guvern, se agă de o lărgire inadmisibilă, deoarece tardivă, a cererii.

Conform reclamantei, Guvernul încearcă să-și evite responsabilitatea, repreinzând atitudinea instanțelor naționale care dispreșuiesc cetățenii și nici măcar nu reacționează la plângerile acestora care denunță întârzierile procedurale.

Curtea reamintește mai întâi că doar ea poate decide calificarea juridică a faptelor la originea unei cereri, fără privire la dispozițiile Convenției invocate de reclamant. Pentru ceea ce privește cazul de faț, observă că în formularul de cerere prezentat de avocata reclamantei, aceasta invocă art. 6 § 1 din Convenție. Pe 3 ianuarie 2003, reclamanta a fost invitată de Curt să-și precizeze motivele, ceea ce a făcut în scrisoarea sa din 13 martie 2003 denunțând în mod explicit, printre altele, lungimea procedurii din acest caz.

Având în vedere că reclamanta a invocat de la început art. 6 § 1 din Convenție, Curtea consideră că durata procedurii a fost de asemenea în cauză, fie și în mod subiacent, și că ar fi prea formalist să se considere scrisoarea din 13 martie 2003 ca o lărgire a cererii.

Ținând seama de considerațiile mai sus menționate, Curtea respinge excepția Guvernului trasă din tardivitatea motivului relativ la durata procedurii.

Curtea constată în sfârșit că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea remarcă în plus că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să-l declare admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul consideră că este mai întâi necesar să se țină seama de faptul că pe durata procedurii, de trei ori s-a hotărât asupra obiecțiilor de prejudecată a judecătorilor, din care o dată se agea de o obiecție ridicată de reclamantă împotriva tuturor judecătorilor tribunalului de primă instanță, obiecție mai târziu retrasă. De asemenea, susține că importanța procedurii pentru reclamantă era neglijabilă, chiar inexistentă.

Pentru partea sa, reclamanta susține că durata procedurii litigioase este doar o chestiune secundară deoarece problema principală constă în refuzul tribunalurilor de a-și reestablece dreptul de proprietate. În acest sens, ea pretinde că instanțele naționale nu respectă legea, dispreșuiesc cetățenii și cedează manipulării politice. Procedurile judiciare ar fi în general foarte lungi; reclamanta ea însăși ar conduce nouă proceduri cu durată medie de zece până la doisprezece ani. După opinia sa, inactivitatea tribunalurilor este intenționată căci servește intereselor debitorilor și proprietarilor actuali care și-au dobândit bunurile cu disprețul legilor, știind că Guvernul legalizează acești "furturi".

Reclamanta consideră cauza sa ca fiind simplă și clară și susține că în scrisoarea sa din 21 mai 1996, președinta tribunalului regional admitea că procedura suferea de întârzieri. Cât privește obiecțiile de prejudecată menționate de Guvern, ea consideră că a fost obligată să le ridice, dat fiind situația alarmantă în justiția cehă, nerespectarea drepturilor fundamentale și conflictele frecvente de interese. După opinia reclamantei, tribunalurile, manipulate de reprezentantul pârâților, au intenționat să prelungească procedura pentru a întârzia pe alții. Reclamanta contestă în sfârșit argumentul Guvernului tras din importanța neglijabilă a procedurii, susținând că pretenția sa era justificată, ceea ce soții K. au recunoscut prin a-i returna imobilul revendicat.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază următoarcircumstanțelor cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei și cel al autorităților competente precum și enjeu al litigiului pentru interesați (a se vedea, printre alte, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII; Hartman c. Republica Cehă, nr. 53341/99, § 73, CEDO 2003-VIII).

Curtea consideră că cauza nu prezenta dificultăți. În ciuda obiecțiilor de prejudecată ridicate de reclamantă, al căror impact asupra celerity procedurii nu a fost specificat de Guvern, acesta nu a furnizat nicio explicație privind inactivitatea instanțelor de judecată între deciziile date în cauza în 1995, 1998 și 1999. Este în special de remarcat carența tribunalului regional, care a așteptat trei ani să se pronunțe asupra apelului reclamantei.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că cauza reclamantei nu a fost judecată într-un termen rezonabil. De aici, a existat încălcării art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că sfera de aplicare a cauzei este determinată de decizia sa asupra admisibilității. De aici rezultă că nu are competență să cunoască motivele mai sus menționate căci ies din cadrul trasat de decizia precedentă asupra admisibilității prezentei cauze (a se vedea, cu schimbări corespunzătoare, Bezicheri c. Italia, hotărâre din 25 octombrie 1989, seria A nr. 164, § 27).

Reclamanta cere 3.584.344 coroane cehe, și anume 111.571 euro (EUR), cu titlu de prejudiciu material; această sumă ar corespunde înbogățirii în cauză provenind din utilizarea terenului pe care este situat imobilul litigios. De asemenea, cere 800.000 CZK (aproximativ 24.902 EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit, pretinzând că procedura a contribuit la degradarea stării sale de sănătate, precum și 300.000 CZK (aproximativ 9.338 EUR) în compensație pentru "timp dedus procedurii".

Guvernul consideră că nu există în acest caz nicio legătură de cauzalitate între durata procedurii litigioase și prejudiciul material pretins de reclamantă. Cât privește suma cerută de aceasta cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul o judecă excesivă, în timp ce și-a exprimat îndoielile cu privire la impactul lungimii procedurii asupra sănătății reclamantei.

Curtea reamintește că constatarea încălcării Convenției la care a ajuns rezultă exclusiv dintr-o nerespectare a dreptului reclamantei de a-și vedea cauza judecată într-un "termen rezonabil". În aceste circumstanțe, ea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins, și respinge această cerere (a se vedea, cu schimbări corespunzătoare, Schmidtová c. Republica Cehă, nr. 48568/99, § 79, 22 iulie 2003). Cu toate acestea, admite că durata procedurii litigioase a cauzat reclamantei un anumit prejudiciu moral. De aici, hotărând în echitate, după cum vrea art. 41 din Convenție, consideră că se cuvine să acorde reclamantei 2.500 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere, de asemenea, 420.000 CZK (13.074 EUR) pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și Curții.

Guvernul remarcă că sumele cerute de reclamantă, pe care le susține prin copii de diverși justificativi, nu au fost în proporție largă defraiate cu scopul prevenirii sau reparării încălcării Convenției, și că unele dintre ele au fost suportate și de alte demarantă. De aici, Guvernul consideră că se cuvine a-i rambursa reclamantei doar cheltuielile legate de procedura în fața Curții precum și introducerea recursurilor interne privind întârzierile procedurii, care se ridică la cel mult 30.000 CZK (934 EUR).

Curtea reamintește că, atunci când constată o încălcare a Convenției, poate acorda reclamanților rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate în fața instanțelor de judecată naționale pentru a preveni sau a face să corecteze acelea respectiva încălcare (Zimmermann și Steiner c. Elveția, hotărâre din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 36; Hertel c. Elveția, hotărâre din 25 august 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-VI, § 63). De asemenea, trebuie stabilit realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Bottazzi c. Italia [Marea Cameră], nr. 34884/97, § 30, CEDO 1999-V). Ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile mai sus menționate, Curtea acordă reclamantei suma de 900 EUR pentru toate cheltuielile. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră corespunzător ca baza ratei dobânzilor moratorii să fie rată de dobândă a ușor de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară restul cererii admisibil; 2. Constată că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Constată că nu are competență de a examina alte motive ale reclamantei; 4. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 2.500 EUR (doi mii cinci sute euro) pentru prejudiciu moral și 900 EUR (nouă sute euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, aceste sume fiind a se converti în moneda națională a Statului pârât la rata aplicabilă la data plății; b) că, de la expirarea respectivului termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata de dobândă a ușorului de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 15 iunie 2004 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. T.L. Early J.-P. Costa Grefier adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 58178/00) dirigée contre la République tchèque et dont une ressortissante de cet Etat, M me Jarmila Houfová (« la requérante »), a saisi la Cour le 3 novembre 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée devant la Cour par son fils, M. R. Houf. Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. V. Schorm.

Le 1 er juillet 2003, la deuxième section a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de la durée de la procédure engagée par la requérante. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT

La requérante est née en 1936 et réside à Prague.

A la suite de l’adoption des lois de restitution en 1990 et 1991, la requérante eut l’intention de demander la restitution d’un immeuble sis à Brno, dont une moitié était à l’époque en possession de la coopérative agricole D. Cependant, le 31 octobre 1990, la coopérative vendit sa moitié de l’immeuble aux époux K. (c’est-à-dire aux personnes physiques que la loi n’oblige pas à rendre les biens aux propriétaires d’origine). 1. Procédure litigieuse

Le 5 janvier 1993, la requérante (avec ses sœurs) saisit le tribunal municipal (městský soud) de Brno d’une action tendant à constater la nullité du contrat de vente conclu entre la coopérative D. et les époux K. Elle alléguait que le but de ce contrat était d’empêcher la restitution et de contourner ainsi la loi n o 87/1991 sur les réhabilitations extrajudiciaires.

Le 1 er mars 1995, le tribunal municipal débouta la requérante de sa demande, faute d’intérêt juridique imminent (naléhavý právní zájem) . Relevant qu’une action en constatation a un caractère préventif et vise à empêcher la violation d’un droit, le tribunal nota que cette action ne saurait conduire au but recherché par la requérante en l’espèce, à savoir le rétablissement de son droit de propriété. La seule solution serait d’engager une procédure en exécution (en restitution) où le tribunal examinerait la validité du contrat litigieux en tant que question préjudicielle.

La requérante interjeta appel, alléguant qu’en absence de constatation de la nullité dudit contrat, elle ne pouvait pas demander le changement de données dans le cadastre immobilier et revendiquer son bien.

Les 14 septembre et 17 novembre 1995, la requérante s’adressa au tribunal municipal afin de relancer la procédure ; elle allègue n’avoir pas reçu de réponse. Le 12 mars 1996, la présidente dudit tribunal l’informa que le dossier se trouvait auprès du tribunal régional (krajský soud) de Brno agissant en appel.

Le 20 mars 1996, la requérante se plaignit des retards de la procédure auprès de la présidente du tribunal régional. Le 21 mai 1996, celle-ci jugea le recours comme justifié, informant la requérante que son appel était parvenu au tribunal le 25 avril 1995 et que l’affaire ne serait probablement pas examinée avant la fin de 1997, en raison de la surcharge de travail de la chambre compétente.

Le 9 mars 1998, le tribunal régional confirma le jugement de première instance, relevant, à propos de l’intérêt juridique imminent, que la constatation de la nullité du contrat ne saurait nullement éclaircir l’état du droit de propriété en question.

Selon le Gouvernement, trois objections de partialité des juges ont été soulevées lors de la procédure devant les tribunaux inférieurs.

Le 3 juin 1998, la requérante introduisit un recours constitutionnel (ústavní stížnost) , se plaignant de la violation de son droit à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Le 18 mai 1999, la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) rejeta le recours de la requérante pour défaut manifeste de fondement, considérant que les tribunaux inférieurs avaient procédé conformément à la loi et avaient suffisamment motivé leurs décisions. 2. Autres procédures concernant l’immeuble litigieux

En 1992, la requérante se vit restituer un terrain revendiqué, et ce à l’issue d’une procédure judiciaire menée à l’encontre de la ville de Brno. En 1994, la partie défenderesse objecta la nullité de l’accord de restitution et une nouvelle procédure judiciaire fut engagée ; par le jugement du 13 septembre 1996, la restitution fut confirmée mais le défendeur fit appel. La requérante invoqua l’obstacle res judicata .

Dans une procédure engagée par la requérante et ses sœurs le 23 mars 1992, celles-ci demandaient que les époux K. concluent avec elles, en vertu de la loi n o 87/1991, un accord de restitution portant sur une moitié de l’immeuble en question. Le 16 décembre 1992, le tribunal municipal de Brno rejeta leur action, considérant que les conditions prévues par ladite loi n’étaient pas réunies dans le cas d’espèce car les époux K. n’avaient pas acheté l’immeuble à l’Etat. Après avoir interjeté appel, les demanderesses s’en désistèrent, à l’exception de la partie du jugement concernant les frais de procédure. Le tribunal régional statua sur la question par sa décision du 31 mai 1993.

Le 15 décembre 1999, la requérante se vit restituer une moitié de l’immeuble litigieux, à l’issue d’une procédure menée à l’encontre de A.

Le 15 février 2002, le tribunal municipal de Brno décida (dans une autre procédure engagée par la requérante) que la moitié restante dudit immeuble appartenait aux parents de la requérante au jour de leur décès, prenant en compte le fait que les époux K. avaient reconnu la prétention de la requérante. De ce fait, la requérante (avec ses sœurs) devint propriétaire de la totalité de l’immeuble.

Le 20 janvier 2003, la même juridiction rejeta une autre action de la requérante par laquelle celle-ci tendait à ce que les époux K. lui paient une somme à titre d’enrichissement sans cause. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La période à considérer a débuté le 5 janvier 1993, date d’introduction de l’action par la requérante.

Quant à la fin de cette période, le Gouvernement affirme qu’elle s’est terminée le 20 avril 1998, date à laquelle la décision de la juridiction d’appel est devenue définitive. Selon lui, il n’est pas possible d’y inclure la procédure devant la Cour constitutionnelle car, en sus du fait que la procédure litigieuse ne portait pas sur un droit civil de la requérante comme dit ci-dessus (voir § 19), son recours constitutionnel a été rejeté pour défaut manifeste de fondement. Dans ces conditions, il n’était pas raisonnablement possible de s’attendre à ce que la procédure devant la Cour constitutionnelle puisse avoir un impact sur l’issue de la procédure conduite devant les tribunaux inférieurs.

La requérante conteste cette thèse ; selon elle, si la Cour constitutionnelle avait respecté la législation et ses propres arrêts, elle aurait pu infirmer les décisions des tribunaux inférieurs. A cet égard, elle fait valoir qu’elle s’est finalement vu transférer la propriété de l’immeuble en question.

La Cour note que la Cour constitutionnelle tchèque a pour tâche de vérifier le respect des droits fondamentaux et de remédier, le cas échéant, aux violations de ceux-ci. Dès lors, si elle avait conclu que les droits constitutionnels invoqués par la requérante avaient été violés, elle aurait pu annuler les décisions rendues auparavant et renvoyer l’affaire devant les tribunaux inférieurs. La Cour juge dès lors sans pertinence l’argument du Gouvernement concernant le caractère manifestement mal fondé du recours constitutionnel de la requérante, car l’on ne saurait d’avance spéculer sur l’issue de la procédure portant sur ce recours. Il s’ensuit que la durée de la procédure devant la Cour constitutionnelle est à inclure dans la période à considérer par la Cour.

S’étant donc terminée le 18 mai 1999, la procédure litigieuse a duré six ans, quatre mois et treize jours pour trois instances. A. Sur la recevabilité A. Incompatibilité ratione materiae

En premier lieu, le Gouvernement observe que la requérante revendiquait dans la procédure litigieuse que soit constatée la nullité du contrat de vente conclu le 31 octobre 1990 entre la coopérative D. et les époux K., et note que les tribunaux ont rejeté sa demande faute d’intérêt juridique imminent. Dès lors, l’action de la requérante aurait été dénuée d’impact sur sa situation juridique et la procédure n’aurait pas porté sur un droit de caractère civil ; le Gouvernement estime que la requérante, de manière erronée, voyait dans cette action une voie alternative de revendiquer le bien auquel elle estimait avoir droit en vertu de la loi n o 87/1991. En effet, sa demande basée sur cette loi a été rejetée par le tribunal municipal dès 1992 (voir § 15) et c’est dans cette dernière procédure qu’il a été statué sur le droit civil de la requérante. Il en résulte selon le Gouvernement que l’article 6 § 1 est inapplicable à la procédure dont la durée fait l’objet de la présente requête.

Contestant la thèse selon laquelle les conditions légales pour la restitution n’étaient pas réunies en l’espèce, la requérante affirme que les propriétaires d’origine réhabilités (tel son père) n’avaient jamais perdu leur droit de propriété. Le rejet de son action serait donc contraire à la loi car elle aurait dû se voir restituer l’immeuble, ce qui est finalement arrivé en dépit des décisions judiciaires négatives ; la requérante relève dans ce contexte que la procédure portant sur la constatation du droit de propriété de ses parents a finalement abouti au résultat recherché (voir § 17). Ces faits confirment selon elle que son action du 5 janvier 1993 était justifiée.

La Cour observe d’abord que dans la décision du 16 décembre 1992 rendue dans le cadre de la procédure de restitution selon la loi n o 87/1991, le tribunal a conclu que les conditions prévues par ladite loi n’étaient pas réunies dans le cas d’espèce car les époux K. n’avaient pas acheté l’immeuble à l’Etat, sans examiner en tant que question préjudicielle la validité du contrat du 31 octobre 1990. Dès lors, l’on ne saurait affirmer qu’était dénuée de tout fondement la tentative de la requérante de s’attaquer à la validité du contrat par lequel les époux K. avaient acquis l’immeuble en question, étant donné que cela aurait permis à la requérante de demander la restitution à la coopérative D. Il n’est pas non plus sans intérêt que les époux K. ont plus tard reconnu la prétention de la requérante (voir § 18) et lui avaient rendu leur moitié de l’immeuble.

Partant, l’on ne saurait exclure le caractère réel et sérieux d’une telle contestation ni l’impact que son issue aurait pu avoir sur le droit civil de la requérante. Dès lors, il convient selon la Cour de rejeter l’exception d’incompatibilité soulevée par le Gouvernement. B. Non-respect du délai de six mois

En second lieu, le Gouvernement allègue que le grief tiré de la durée de la procédure litigieuse ne figure pas dans le formulaire de requête du 3 novembre 1999. Dans celui-ci, la requérante ne fait selon le Gouvernement que renvoyer à l’article 6 § 1 de la Convention et citer sa première phrase, mentionnant le présent grief seulement dans son envoi du 13 mars 2003. Pour le Gouvernement, il s’agit là d’un élargissement inadmissible, car tardif, de la requête.

Selon la requérante, le Gouvernement tente ainsi d’éviter sa responsabilité, reprenant l’attitude des juridictions nationales qui dédaignent les justiciables et ne réagissent même pas à leurs plaintes dénonçant des retards procéduraux.

La Cour rappelle tout d’abord qu’elle seule peut décider de la qualification juridique des faits étant à l’origine d’une requête, sans égard aux dispositions de la Convention invoquées par le requérant. Pour ce qui est du cas d’espèce, elle observe que dans le formulaire de requête présenté par l’avocate de la requérante, celle-ci invoque l’article 6 § 1 de la Convention. Le 3 janvier 2003, la requérante a été invitée par la Cour à préciser ses griefs, ce qu’elle a fait dans sa lettre du 13 mars 2003 en dénonçant explicitement, entre autres, la longueur de la procédure de l’espèce.

Etant donné que la requérante a dès le début invoqué l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour estime que la durée de la procédure a également été en cause, fût-ce de façon sous-jacente, et qu’il serait trop formaliste de considérer la lettre du 13 mars 2003 comme un élargissement de la requête.

Eu égard aux considérations susmentionnées, la Cour rejette l’exception du Gouvernement tirée de la tardiveté du grief relatif à la durée de la procédure.

La Cour constate enfin que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement considère qu’il est avant tout nécessaire de tenir compte du fait que pendant la procédure, il a été à trois reprises statué sur les objections de partialité des juges, dont une fois il s’agissait d’une objection soulevée par la requérante contre tous les juges du tribunal de première instance, objection ultérieurement retirée. Il soutient également que l’importance de la procédure pour la requérante était négligeable, voire inexistante.

Pour sa part, la requérante soutient que la durée de la procédure litigieuse n’est qu’une question secondaire puisque le problème principal réside dans le refus des tribunaux de rétablir son droit de propriété. A cet égard, elle allègue que les juridictions nationales ne respectent pas la loi, dédaignent les justiciables et cèdent à une manipulation politique. Les procédures judiciaires seraient en général très longues ; la requérante elle-même mènerait neuf procédures d’une durée moyenne de dix à douze ans. A son avis, l’inactivité des tribunaux est intentionnelle car elle sert les intérêts des débiteurs et des propriétaires actuels qui avaient acquis leurs biens au mépris des lois, sachant que le Gouvernement légalise ces « vols ».

La requérante considère son affaire comme simple et claire et fait valoir que dans sa lettre du 21 mai 1996, la présidente du tribunal régional avait admis que la procédure souffrait de retards. Pour ce qui est des objections de partialité mentionnées par le Gouvernement, elle estime avoir été obligée de les soulever, étant donné la situation alarmante dans la justice tchèque, le non-respect des droits fondamentaux et les fréquents conflits d’intérêts. De l’avis de la requérante, les tribunaux, manipulés par le représentant des défendeurs, ont intentionnellement allongé la procédure afin d’en retarder les autres. La requérante conteste enfin l’argument du Gouvernement tiré de l’importance négligeable de la procédure, faisant valoir que sa prétention était justifiée, ce que les époux K. ont reconnu en lui rendant l’immeuble revendiqué.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement de la requérante et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII ; Hartman c. République tchèque , n o 53341/99, § 73, CEDH 2003 ‑ VIII).

La Cour considère que l’affaire ne présentait pas de difficultés. Nonobstant les objections de partialité soulevées par la requérante, dont l’impact sur la célérité de la procédure n’a pas été spécifié par le Gouvernement, celui-ci n’a fourni aucune explication quant à l’inactivité des juridictions entre les décisions rendues dans l’affaire en 1995, 1998 et 1999. Est notamment à relever la carence du tribunal régional, ayant mis trois ans à statuer sur l’appel de la requérante.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la cause de la requérante n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour rappelle que la portée de l’affaire est déterminée par sa décision sur la recevabilité. Il s’ensuit qu’elle n’a pas compétence pour connaître les griefs susmentionnés car ils sortent du cadre tracé par la décision précédente sur la recevabilité de la présente affaire (voir, mutatis mutandis , Bezicheri c. Italie , arrêt du 25 octobre 1989, série A n o 164, § 27). III.

La requérante réclame 3 584 344 couronnes tchèques, à savoir 111 571 euros (EUR), au titre du préjudice matériel ; cette somme correspondrait à l’enrichissement en cause provenant de l’utilisation du terrain sur lequel est sis l’immeuble litigieux. Elle demande également 800 000 CZK (environ 24 902 EUR) au titre du dommage moral qu’elle aurait subi, alléguant que la procédure a contribué à la dégradation de son état de santé, ainsi que 300 000 CZK (environ 9 338 EUR) en compensation du « temps consacré à la procédure ».

Le Gouvernement considère qu’il n’existe en l’espèce aucun lien de causalité entre la durée de la procédure litigieuse et le dommage matériel allégué par la requérante. Quant à la somme demandée par celle-ci au titre du préjudice moral, le Gouvernement le juge excessif, tout en exprimant ses doutes quant à l’impact de la longueur de la procédure sur la santé de la requérante.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue résulte exclusivement d’une méconnaissance du droit de la requérante à voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable ». Dans ces circonstances, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette cette demande (voir, mutatis mutandis , Schmidtová c. République tchèque , n o 48568/99, § 79, 22 juillet 2003). Elle admet en revanche que la durée de la procédure litigieuse a causé à la requérante un certain tort moral. Dès lors, statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 2 500 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 420 000 CZK (13 074 EUR) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour.

Le Gouvernement note que les sommes sollicitées par la requérante, qui étaye sa demande par des copies de divers justificatifs, n’ont dans une large mesure pas été défrayées dans le but de prévenir ou de redresser la violation de la Convention, et que certaines d’entre elles ont été engagées également par les autres demanderesses. Dès lors, le Gouvernement considère qu’il y a lieu de rembourser à la requérante uniquement les frais liés à la procédure devant la Cour ainsi qu’à l’introduction des recours internes portant sur les retards de la procédure, qui s’élèvent tout au plus à 30 000 CZK (934 EUR).

La Cour rappelle que, lorsqu’elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder aux requérants le remboursement des frais et dépens qu’ils ont engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation ( Zimmermann et Steiner c. Suisse , arrêt du 13 juillet 1983, série A n o 66, § 36 ; Hertel c. Suisse , arrêt du 25 août 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VI, § 63). Il faut aussi que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 30, CEDH 1999-V). Compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour octroie à la requérante la somme de 900 EUR pour tous frais confondus. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’elle n’a pas compétence pour examiner les autres griefs de la requérante ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour dommage moral et 900 EUR (neuf cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, ces sommes étant à convertir dans la monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 juin 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. T.L. Early J.-P. Costa Greffier adjoint Président