OVTSCHAROV contre l'ALLEMAGNE

OVTSCHAROV contre l'ALLEMAGNE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A TREIA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

a plângerii nr. 74866/01

prezentată de Peter OVTSCHAROV

împotriva Germaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședință pe 17 iunie 2004 în ședință alcătuită din:

D-nii I. Cabral Barreto, președinte,

G. Ress,

J. Hedigan,

Dnele M. Tsatsa-Nikolovska,

H.S. Greve,

M. K. Traja,

A. Gyulumyan,

judecători,

și din d-l V. Berger,

grefieră de secțiune,

Ținând seama de plângerea menționată mai sus introdusă pe 6 mai 2001,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul, Peter Ovtscharov, de naționalități germană și bulgară, născut în 1949, domiciliat la München și Santa Ana (Statele Unite).

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 22 aprilie 1992, reclamantul s-a căsătorit cu d-na P. Pe 1 martie s-a născut fiica lor N. Pe 22 noiembrie 1993, soții s-au separat. În februarie 1994, reclamantul a răpit fiica sa care avea atunci unsprezece luni în Statele Unite.

Pe 20 decembrie 1994, tribunalul de instanță (Amtsgericht) din München a pronunțat divorțul soților și a atribuit autoritatea parentală mamei copilului. El a estimat că, în conformitate cu avizul Oficiului pentru tineret (Jugendamt), atribuirea mamei corespundea cel mai bine bunăstării copilului. Un tată care l-ar fi sustras complet fiica mamei acesteia nu avea capacitatea de a-și educa copilul. Privitor la capacitatea mamei de a-și educa fiica, tribunalul s-a bazat pe avizul unui expert care fusese audiat în procedura privind atribuirea provizorie a autorității parentale în timpul separării soților.

Pe 26 mai 1995, detectivii mandatați de mama copilului l-au găsit pe reclamant la Los Angeles și l-au arestat. După intervenția unui tribunal american, copilul a fost restituit pe 28 mai 1995 mamei sale care l-a adus înapoi în Germania. Ulterior, reclamantul a fost condamnat pentru răpirea ilegală a unui copil la o pedeapsă cu amendă de 18.000 DEM.

Pe 22 decembrie 1995, părinții au încheiat o înțelegere prin care reclamantul putea vedea fiica sa trei ore la fiecare două săptămâni în localurile unei asociații și în prezența unui membru al acestei asociații. Pe 13 martie 1996, tribunalul de instanță a ordonat ca două întâlniri ale reclamantului cu fiica sa care nu au avut loc în februarie să fie recuperate. Pe 23 aprilie 1996, curtea de apel (Oberlandesgericht) din München a respins recursul mamei copilului împotriva acestei decizii pe motiv că era în interesul copilului ca dreptul de viață al reclamantului, destul de modest, să fie respectat. La acest punct, ea a observat că între reclamant și fiica sa s-a stabilit probabil o legătură puternică (feste Bindung) în timpul în care copilul locuise cu reclamantul (șaisprezece luni). Bunăstarea copilului cerea să se evite riscul unei îndepărtări (Entfremdung) între el și tatăl său. Acest mod de viață a rămas în vigoare până în martie 1997.

Pe 17 decembrie 1996, tribunalul de instanță a ținut o ședință în prezența reclamantului și a audiat un expert medical privind starea de sănătate a mamei copilului. La finalizarea ședinței, el a ordonat redactarea unui raport de expertiză privind chestiunea care din părinți era mai bine plasat pentru a exercita autoritatea parentală având în vedere bunăstarea copilului.

Prin decizii din 24 aprilie și 23 mai 1997, pe recomandarea Oficiului pentru tineret și a asociației care fusese pus localurile la dispoziția reclamantului pentru a-și exercita dreptul de viață, tribunalul de instanță a adus modificări dreptului de viață. Pe 28 august 1997, sesizată în recurs, curtea de apel a stabilit dreptul de viață după cum urmează: reclamantul putea vedea fiica sa pentru cinci ore la fiecare două săptămâni. Pentru a disipa temerile mamei privind o nouă răpire, ea a ordonat ca întâlnirile să fie supravegheate de un detectiv, ales de mamă și plătit de reclamant, că reclamantul trebuia să restituie ambele sale pașapoarte și pe cel bulgăresc al fiicei sale și că i-a fost interzis să o dea cu mașina. Curtea de apel a adăugat că aceste măsuri ar putea părea neobișnuite, dar au fost preferate excluderii oricărui drept de viață având în vedere legătura dintre copil și tatăl său. Ea a acordat, de asemenea, reclamantului dreptul de a vorbi cu fiica sa pentru zece minute pe săptămână la telefon.

Pe 25 mai 1998, d-na H., o terapeută din Küssnacht din Elveția, la cererea reclamantului, a redactat un raport prin care a concluzionat că reclamantul avea capacitatea de a-și educa fiica, că existau urgență pentru ambii părinți de a urma terapie, că amploarea dreptului de viață al reclamantului prejudicia copilul și că era de dorit să se ajungă la un acord privind autoritatea parentală comună.

Pe 8 septembrie 1998, tribunalul de instanță a respins cererea reclamantului tendând la instaurarea autorității parentale comune. Pe 27 aprilie 1999, curtea de apel a confirmat decizia. Ea a ținut seama de avizul Oficiului pentru tineret din 26 noiembrie 1998 și de audirea părților de judecătorul sarcina (beauftragter Richter). Ea a observat absența unei voinți de cooperare a părinților, care a făcut imposibilă instaurarea unei custodie comune. Ea a mai observat că copilul locuia la mama sa din momentul revenirii din Statele Unite și că era bine integrat în mediul său. Nu era deci cazul să se aprofundeze mai departe raportul de expertiză al doctorului F. pe care tribunalul de instanță l-a mandatat. Acest raport concluzionase că reclamantul nu era apt pentru a exercita autoritatea parentală deoarece nu înțelegea nevoile copilului.

Privitor la dreptul de viață, curtea de apel a considerat că nu era încă momentul pentru a acorda reclamantului două săptămâni pe lună. Dimpotrivă, era cazul, din motive financiare invocate de acesta, să se înlocuiască detectivul cu un membru al unei asociații de utilitate publică. Curtea de apel a ordonat, de asemenea, reclamantului să restituie pașaportul bulgăresc al fiicei sale și să se abțină de la a-l cere pe alt. Prin aceeași decizie, ea a respins recursul mamei privind dreptul reclamantului de a apela fiica sa. Curtea de apel a precizat că acest nou regim se aplica până la finele anului și că va fi atunci responsabilitatea părinților să se pună de acord asupra exercitării dreptului de viață. În caz de nefăptuire, tribunalul de instanță trebuia să se pronunțe din nou.

În aceeași zi, tribunalul de instanță a respins cererea mamei reclamantului tendând să obțină un drept de viață cu nepoata sa pe motiv că riscul unei noi răpiri nu putea fi exclus și că ea era, de altfel, suspectată de a-l fi ajutat pe reclamant să plece în Statele Unite cu copilul în 1994. Pe 26 noiembrie 1999, curtea de apel a confirmat decizia atacată.

Pe 21 martie 2000, tribunalul de instanță din München a audiat copilul singur. Reclamantul era reprezentat de sora sa. Tribunalul a notat imposibilitatea ajungerii la o înțelegere amiabilă.

Pe 8 iunie 2000, tribunalul de instanță a refuzat să se pronunțe asupra cererii reclamantului din 18 aprilie 2000 privind modalitățile exercitării dreptului său de viață pe motiv că acesta s-a făcut din nou reprezentat de sora sa în timp ce prezența sa era necesară pentru a cunoaște chestiunilor ridicate. El a fixat următoarea ședință pe 27 iunie 2000 și a ordonat comparația reclamantului.

Pe 14 iulie 2000, curtea de apel din München a respins recursul reclamantului împotriva deciziei din 8 iunie 2000. Ea a observat că reclamantul obținuse un drept de viață însoțit din aprilie 1999 dar nu l-a exercitat. De la începutul anului 2000, nu apăruse niciodată personal în fața tribunalelor dar s-a făcut reprezentat de sora sa. Astfel, pe 8 iunie 2000, nu s-a prezentat la ședință în fața tribunalului de instanță din cauza „obligațiilor față de pacienții săi". După aceea, el a recuzat judecătorul tribunalului de instanță pe motiv că acesta a fixat o nouă ședință pe 27 iunie 2000. Curtea de apel a reamintit că reprezentarea reclamantului de sora sa nu a permis formarea unei impresii personale asupra sa. Ea a sugerat, de asemenea, numirea unui curator ad litem (Verfahrenspfleger) pentru copil și i-a invitat pe părinți să caute sfat în institute specializate în materie de drept de viață însoțit.

În aceeași zi, reclamantul a recuzat judecătorul tribunalului de instanță.

Pe 29 august 2000, tribunalul de instanță a respins o cerere de cautela a reclamantului tendând la obținerea provizoriu a autorității parentale în timp ce mama copilului se afla într-un spital psihiatric. El a reamintit că reclamantul nu exercitase dreptul de viață care i-a fost acordat. Reclamantul nu demonstrase, de altfel, existența unor motive urgente pentru a admite cererea sa dar oferea mai degrabă impresia că o introdusese doar pentru că se afla în prezent la München.

Pe 20 septembrie 2000, curtea de apel a respins cererea de recuzare a reclamantului împotriva judecătorului tribunalului de instanță sarcina de caz. Ea a observat în special că procedura, contrar afirmațiilor reclamantului, nu era în curs din cinci ani ci nu a început decât în octombrie 1999. Dacă, în procedura principală, nicio decizie nu fusese încă redată, era pentru că reclamantul trimisese întotdeauna sora sa la ședințe și nu se prezentase niciodată personal. De altfel, numeroasele cereri și observații ale celor două părți nu contribuiau la avansarea procedurii rapid.

Pe 2 octombrie 2000, tribunalul de instanță a numit un curator pentru copil.

Pe 31 decembrie 2000, reclamantul a sesizat Curtea constituțională federală a unui recurs împotriva deciziilor din 8 iunie și 14 iulie 2000. Printr-o scrisoare din 15 ianuarie 2001, grefia Curții constituționale federale a informat reclamantul asupra condițiilor de admisibilitate pentru introducerea unui recurs constituțional trimitând la o notă (Merkblatt) anexă la scrisoare. El a subliniat în special că reclamantul nu expusese fapte care să poată fi obiectul unui recurs; în particular, nu desemnase sau prezentase un act al unei autorități publice împotriva căreia recursul ar putea fi îndreptat în termenul prescris. Scrisoarea se termina astfel:

„Dincolo de o procedură demarată ca urmare a introducerii unui recurs constituțional, Curtea constituțională federală nu poate acționa la cererea unui individ. În special, nu este în măsură să se amestece în proceduri în fața altor autorități administrative sau judiciare sau să le dea ordine. De asemenea, nu are competență pentru a examina o situație pusă în fața sa de maniera generală și pentru a emite un aviz sau pentru a oferi informații în acest sens.

Ținând seama de situația așa cum a fost prezentată, cererea voastră a fost tratată ca o acțiune privind administrația judiciară, în conformitate cu art. 60 al regulamentului (Geschäftsordnung) Curții constituționale federale (cf. paragraful VIII al notei)."

Prin scrisori din 18 și 23 ianuarie 2001, curatoarea, după ce asistase la o convorbire telefonică a reclamantului cu fiica sa, s-a opus oricărui contact telefonic pe motiv că convorbirile reclamantului nu erau în mod deloc adaptate nevoilor unui copil de șapte ani. Ea a propus un contact telefonic însoțit de ea și fără prezența surorii sau mamei reclamantului.

Pe 14 februarie 2001, tribunalul de instanță din München, după ce audise curatoarea copilului, a interzis reclamantului care nu se prezentase la ședință, să telefoneze fiicei sale pentru că o abuzase în detrimentul acesteia.

Pe 3 aprilie 2001, curtea de apel din München a respins recursurile reclamantului împotriva deciziilor tribunalului de instanță din 29 august 2000 și 14 februarie 2001. Ea a estimat în special că reclamantul ar fi putut beneficia de un drept de viață regulat de mult dacă ar fi participat la ședințile tribunalului. I-a recomandat să se prezinte la următoarea ședință pentru a ajunge rapid la o decizie pe acest subiect în procedura principală. Privitor la folosirea telefonului, curtea a observat că apelurile reclamantului fiicei sale erau de natură să prejudicieze pe aceasta, după cum arătase convorbirea din 24 ianuarie 2001. Reclamantul se limitase să depreciașă mai ales mama și bunica copilului, dar și curatoarea și judecătorii sarcina de caz, ceea ce tulburase copilul.

Pe 2 și 9 mai 2001, reclamantul s-a adresat Curții constituționale federale. Pe 22 mai 2001, grefia acesteia a informat reclamantul că nu era posibil de cunoscut dacă reclamantul respectase termenul de o lună pentru introducerea recursului deoarece nu indicase când deciziile atacate ale tribunalului de instanță și curții de apel din München fuseră redacte sau notificate reprezentantului său. De altfel, trebuia demonstrat în care deciziile violase drepturile fundamentale ale interesatului. Printr-o scrisoare din 21 iunie 2001, reclamantul și-a precizat recursul.

Pe 13 august 2001, Curtea constituțională federală, judecând în comitet de trei judecători, a decis să nu admită recursul constituțional al reclamantului împotriva deciziilor tribunalului de instanță din 29 august 2000 și 14 februarie 2001 și a curții de apel din 3 aprilie 2001. Ea nu a motivat decizia sa.

Pe 6 noiembrie 2001, tribunalul de instanță din München, în acord cu reclamantul și ministerul public, a clasat provizoriu o procedură penală împotriva reclamantului contra plații unei amenzi (Buße) de 5.000 DEM. Reclamantul și sora sa fuseseră acuzați că au emis certificate medicale false privind starea de sănătate a fiicei sale.

Pe 13 decembrie 2001, tribunalul de instanță a ținut o ședință în prezența reclamantului și a ordonat redactarea unui raport de expertiză în psihologie de familie.

Pe 11 februarie 2002, grefia Curții constituționale federale a informat reclamantul că un recurs îndreptat împotriva deciziilor judecătorești trebuia suficient motivat în termen de o lună. Nu era cazul în speță, cu atât mai mult cu cât nu anexase nici rezumase deciziile atacate, și anume cea a curții de apel din München din 7 ianuarie 2002 și cea a tribunalului de instanță redată în prima instanță. Scrisoarea se încheia prin trimitere la secțiunea VIII a notei care se afla anexă scrisoarei.

Pe 15 decembrie 2002, curatoarea copilului a adresat o scrisoare reclamantului. Ea i-a relatat evenimentele pe care le-a trăit copilul în 2002 și s-a declarat gata ca reclamantul să reia contact cu fiica sa prin scrisoare de la revenirea sa în Germania.

Ea a pus ca condiție că se abțina să-și îngrijoreze fiica cu cuvintele neadaptate. Ea i-a reamintit, de altfel, că trebuia să se prezinte la un expert în materie de psihologie de familie, așa cum o făceau deja ex-soția și copilul.

B. Dreptul și practica interne relevante

Potrivit articolului 1684 al Codului civil (Bürgerliches Gesetzbuch), în versiunea sa în vigoare din 1 iulie 1998, un copil are dreptul de a-și vedea ambii părinți, care au fiecare obligația de a avea contacte cu copilul și un drept de viață în legătură cu acesta. De altfel, părinții trebuie să se abțină de la orice act care ar prejudicia relațiile copilului cu celălalt părinte sau ar îngreuna grav educația sa. Tribunalele familiale pot fixa amploarea dreptului de viață și pot preciza modalitățile exercitării acestuia, de asemenea în legătură cu terții. Pot, de asemenea, să ordone părților să-și îndeplinească obligațiile față de copil. Pot limita sau suspenda acest drept dacă se dovedește necesar bunăstării copilului. Nu pot decide limitarea sau suspendarea acestui drept pentru o lungă perioadă sau definitiv decât dacă bunăstarea copilului riscă altfel să sufere. Pot ordona ca dreptul de viață să fie exercitat în prezența unui terț, cum ar fi un reprezentant al oficiului pentru tineret sau al unei asociații.

art. 1666 § 1 al Codului civil prevede în special că dacă părinții pun în pericol bunăstarea copilului abuzând de drepturile parentale, tribunalul tutele­lar poate ordona măsuri necesare dacă părinții nu doresc să evite pericolul sau se dovedesc incapabili să o facă.

art. 60 al regulamentului (Geschäftsordnung) Curții constituționale federale, în partea sa relevantă, este redactat după cum urmează:

„(1) Cererile adresate Curții constituționale federale care nu privesc o chestiune administrativă a Curții sau care nu sunt admisibile potrivit dispozițiilor Legii Curții constituționale federale, sunt grupate în registrul general (Allgemeines Register) și tratate ca chestiuni care privesc administrația judiciară (...)

(2) Pot fi, de asemenea, înscrise în registrul general recursurile constituționale

a) care nu pot fi admise (art. 93 a al legii Curții constituționale federale) pentru că sunt în mod evident inadmisibile sau, ținând seama de jurisprudența Curții constituționale federale, nu au evident nicio șansă de reușită.

(...)"

art. 61 § 2 este redactat după cum urmează:

„O chestiune înscrisă în registrul general conform articolului 60 § 2 al regulamentului, trebuie transferată în registrul procedurilor (Verfahrensregister) atunci când expediitorul, după ce a fost informat asupra situației juridice, cere ca o decizie să fie luată de judecători."

Secțiunea VIII a notei (Merkblatt) adresate persoanelor care doresc să se adreseze Curții constituționale federale se citește după cum urmează:

„Cererile prin care expeditorul nu urmărește nici o cerere precisă nici o cerere care intră în competența Curții constituționale federale, sunt grupate în registrul general și tratate ca chestiuni care privesc administrația judiciară.

Pot, de asemenea, fi înscrise în registrul general recursurile constituționale care nu pot fi admise (art. 93 a al legii Curții constituționale federale) pentru că sunt în mod evident inadmisibile sau, ținând seama de jurisprudența Curții constituționale federale, nu au evident nicio șansă de reușită.

Dacă expeditorul cere, după ce a fost informat asupra situației juridice, o decizie judecătorească (richterliche Entscheidung), cererea este transferată în registrul procedurilor și tratată după cum se prevede (art. 61 § 2 al regulamentului)."

PLÂNGERILE

Reclamantul se plânge de faptul că tribunalele civile refuză din 1999 să-i acorde un drept de viață fiicei sale. El se plânge, de asemenea, de refuzul lor de a-i transfera autoritatea parentală în timp ce mama copilului era la spital și denunță suspendarea dreptului să apeleze fiica sa la telefon. El afirmă că Curtea constituțională federală, pe 15 ianuarie 2001, a refuzat să admită recursul constituțional trimitând-o în registrul general.

El invocă articolele 6 § 1, 8 și 14 ale Convenției.

ÎN DREPT

Curtea reamintește că în conformitate cu art. 35 § 1 al Convenției, ea nu poate fi sesizată decât după ce căile de atac disponibile în dreptul intern au fost epuizate. Pentru plângerile îndreptate împotriva Germaniei, aceasta implică în mod general sesizarea Curții constituționale federale cu un recurs constituțional conținând plângerile pe care un reclamant intenționează să le ridice ulterior în fața Curții.

Curtea observă imediat că reclamantul nu a sesizat Curtea constituțională federală împotriva deciziilor tribunalului de instanță din 8 septembrie 1998 și a curții de apel din 27 aprilie 1999 și nu a epuizat căile de atac interne la acest sens.

Privitor la deciziile instanțelor civile din München din 8 iunie și 14 iulie 2000, reclamantul susține că le-a atacat prin recurs constituțional dar că înalta instanță, după cum arată scrisoarea grefiei din 15 ianuarie 2001, a refuzat să-și examineze recursul confinând-o în registrul general. Curtea reamintește că scrisoare emanând din grefia unei instanțe constituționale nu saurait în principiu să fie considerată drept o decizie judecătorească a acesteia (vezi, mutatis mutandis, Reuther c. Germania (dec.), nr. 74789/01, CEDO 2003-IX). În speță, ea observă, de altfel, că scrisoare în cauză trimitea la o notă care, ea, în secțiunea VIII § 3 (vezi drept și practică interne mai sus), informa reclamantul că dacă acesta o cerea, recursul era transferat în registrul procedurilor în vederea tratării conform articolului 61 § 2 al regulamentului Curții constituționale federale (vezi drept și practică interne mai sus), adică examinat de judecătorii înaltei instanțe. La fel și pentru recursul constituțional al reclamantului pe care îl cita scrisoare din grefia Curții constituționale federale din 11 februarie 2002.

De aici rezultă că această parte a plângerii trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale (...) familiale (...)

Curtea reamintește că, pentru un părinte și copilul său, a fi împreună reprezentă un element fundamental al vieții familiale, chiar dacă relația dintre părinți s-a rupt, și că măsuri interne care îi împiedică constituie ingerință în dreptul protejat de art. 8 al Convenției (vezi, printre altele, Johansen c. Norvegia, hotărâre din 7 august 1996, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-III, pp. 1001-1002, § 52, și Elsholz c. Germania [Marea Cameră], nr. 25735/94, § 43, CEDO 2000-VIII).

În speță, măsurile luate de instanțele judecătorești germane împotriva reclamantului se analizează ca o ingerință în dreptul acestuia la respectarea vieții familiale. O asemenea ingerință încalcă acest articol decât dacă nu este „prevăzută de lege", nu urmărește unul sau mai multe scopuri legitime în conformitate cu §2 al articolului 8 și nu poate fi considerată drept o măsură „necesară" „într-o societate democratică".

Curtea estimează că ingerința era prevăzută de lege, în special prin articolele 1684 și 1666 al Codului civil, și urmărea scopuri legitime, și anume protecția „sănătății sau a moralei" și „drepturilor și libertăților" copilului. Rămâne de văzut dacă această ingerință era, de asemenea, „necesară" „într-o societate democratică".

În speță, instanțele judecătorești germane au avansat motive relevante pentru a-și justifica deciziile de a refuza acordarea autorității parentale provizorii și a unui drept de viață, și anume absența unor indicii că mama era împiedicată să-și exercite autoritatea parentală asupra fiicei sale pentru mult timp și faptul că reclamantul dispunea de un drept de viață pe care totuși nu l-a exercitat în trecut. Privitor la interdicția provizorie adresată reclamantului de a apela fiica sa, Curtea observă că instanțele judecătorești germane au estimat, după ce au audiat curatoarea copilului la o ședință la care reclamantul nu era prezent, că vorbele reclamantului s-au dovedit a fi de natură să prejudicieze bunăstarea copilului.

Curtea consideră că deciziile atacate nu prezintă caracter arbitrar și pot fi considerate luate în interesul copilului. Ea estimează totuși că nu poate aprecia în mod satisfăcător dacă aceste motive erau „suficiente" în scopul articolului 8 § 2 fără a determina în același timp dacă procesul decizional, considerat ca un întreg, a asigurat reclamantului protecția necesară a intereselor sale (W. c. Marea Britanie, hotărâre din 8 iulie 1987, seria A nr. 121, p. 29, § 64, și Sahin și Sommerfeld c. Germania [Marea Cameră], nr. 30943/96 și 31871/96, § 68 și § 66 respectiv, CEDO 2003-VIII).

În speță, Curtea observă că reclamantul a putut prezenta observații și că tribunalul de instanță a ținut o ședință. Deciziile atacate au fost, de altfel, precedate de o serie de proceduri în cursul cărora instanțele judecătorești germane au solicitat avizul unui expert și al Oficiului pentru tineret, au desemnat un curator în scopul asigurării unei protecții adecvate a intereselor copilului, au audiat copilul și părinții. De altfel, ținând seama de legătura dintre copil și reclamant, instanțele au insistat ca reclamantul să aibă un drept de viață cu fiica sa, chiar dacă acesta prezenta caracter relativ modest și era asortit de condiții particulare, și au respins anumite recursuri ale mamei copilului pe acest subiect. Curtea observă, de altfel, că instanțele judecătorești germane au acordat o importanță considerabilă faptului că nu au putut forma o impresie personală asupra reclamantului pentru că acesta nu participase la ședințe sau se făcuse reprezentat de sora sa. Ea consideră deci că nu se saurait susține că reclamantul nu a fost suficient implicat în procesul decizional (vezi Nekvedavicius c. Germania (dec.), nr. 46165/99, 19 iunie 2003, și Starikow c. Germania (dec.), nr. 23395/02, 10 aprilie 2003).

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea concluzionează că, mai bine plasate decât ea pentru a stabili un just echilibru între interesele copilului de a trăi într-un mediu liniștit și cele care inspiră demersurile tatălui său, instanțele judecătorești naționale sarcina de cazul nu au depășit marja de apreciere care li se încredințează de art. 8 § 2 al Convenției.

De altfel, ea nu ajunge la o concluzie diferită sub unghiul articolelor 6 § 1 și 14 al Convenției.

De aici rezultă că această parte a plângerii este în mod evident neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Prin aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

plângerea inadmisibilă.

Vincent Berger

Ireneu Cabral Barreto

Grefieră

Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

74866/01

présentée par Peter OVTSCHAROV

contre l'Allemagne

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 17 juin 2004 en une chambre composée de

:

MM.

I.

Cabral Barreto

,

président

,

G.

Ress

,

J.

Hedigan

,

M

mes

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja

,

M

me

A.

Gyulumyan,

juges

,

et de

M.

V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 6 mai 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Peter Ovtscharov, de nationalités allemande et bulgare, né en 1949, est domicilié à Munich et à Santa Ana (Etats-Unis).

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 22 avril 1992, le requérant épousa Mme P. Le 1

er

mars naquit leur fille N. Le 22 novembre 1993, les époux se séparèrent. En février 1994, le requérant enleva sa fille qui avait alors onze mois aux Etats-Unis.

Le 20 décembre 1994, le tribunal d'instance (

Amtsgericht

) de Munich prononça le divorce des époux et attribua l'autorité parentale à la mère de l'enfant. Il estima que, en accord avec l'avis de l'Office de la jeunesse (

Jugendamt

), que l'attribution à la mère correspondait le mieux au bien-être de l'enfant. Un père qui soustrayait totalement sa fille à la mère de celle-ci n'avait pas la capacité d'élever son enfant. Quant à la capacité de la mère d'éduquer sa fille, le tribunal s'appuya sur l'avis d'un expert qui avait été entendu dans la procédure concernant l'attribution provisoire de l'autorité parentale pendant la séparation des époux.

Le 26 mai 1995, des détectives mandatés par la mère de l'enfant retrouvèrent le requérant à Los Angeles et le firent arrêter. Après l'intervention d'un tribunal américain, l'enfant fut restitué le 28 mai 1995 à sa mère qui le ramena en Allemagne. Par la suite, le requérant fut condamné pour enlèvement illicite d'un enfant à une peine d'amende de 18

000 DEM.

Le 22 décembre 1995, les parents conclurent un règlement en vertu duquel le requérant pouvait voir sa fille trois heures tous les quinze jours dans les locaux d'une association et en présence d'un membre de cette association. Le 13 mars 1996, le tribunal d'instance ordonna que deux rendez-vous du requérant avec sa fille qui n'avaient pas eu lieu en février, devaient être rattrapés. Le 23 avril 1996, la cour d'appel (

Oberlandesgericht

) de Munich rejeta le recours de la mère de l'enfant contre cette décision au motif qu'il était dans l'intérêt de l'enfant que le droit de visite plutôt modeste du requérant fût respecté. Sur ce point, elle releva qu'entre le requérant et sa fille s'était sans doute établi un lien fort (

feste Bindung

) pendant le temps que l'enfant avait vécu avec le requérant (seize mois). Le bien-être de l'enfant commandait d'éviter le risque d'une aliénation (

Entfremdung

) entre lui et son père. Ce mode de visite resta en vigueur jusqu'en mars 1997.

Le 17 décembre 1996, le tribunal d'instance tint une audience en présence du requérant et entendit un expert médical à propos de l'état de santé de la mère de l'enfant. A l'issue de l'audience, il ordonna l'établissement d'un rapport d'expert portant sur la question de savoir quel parent était le mieux placé pour exercer l'autorité parentale au regard du bien-être de l'enfant.

Par des décisions des 24 avril et 23 mai 1997, sur recommandation de l'Office de la jeunesse et de l'association qui avait mis ses locaux à la disposition du requérant pour exercer son droit de visite, le tribunal d'instance apporta des modifications au droit de visite. Le 28 août 1997, saisie en recours, la cour d'appel fixa le droit de visite comme suit

: le requérant pouvait voir sa fille pendant cinq heures tous les quinze jours. Pour dissiper les craintes de la mère quant à un nouvel enlèvement, elle ordonna que les rendez-vous fussent surveillés par un détective, choisi par la mère et payé par le requérant, que le requérant devait rendre ses deux passeports et celui, bulgare, de sa fille et qu'il avait interdiction d'emmener celle-ci dans une voiture. La cour d'appel ajouta que ces mesures pouvaient paraître inhabituelles, mais étaient préférables à l'exclusion de tout droit de visite compte tenu du lien entre l'enfant et son père. Elle accorda en outre au requérant le droit de parler à sa fille pendant dix minutes par semaine au téléphone.

Le 25 mai 1998, Mme H., une thérapeute de Küssnacht en Suisse, sur demande du requérant, établit un rapport par lequel elle conclut que le requérant avait la capacité d'élever sa fille, qu'il y avait urgence pour les deux parents de suivre une thérapie, que l'étendue du droit de visite du requérant portait atteinte à l'enfant et qu'il était souhaitable de parvenir à un accord sur l'autorité parentale commune.

Le 8 septembre 1998, le tribunal d'instance rejeta la demande du requérant tendant à instaurer l'autorité parentale commune. Le 27

avril

1999, la cour d'appel confirma la décision. Elle tint compte de l'avis de l'Office de la jeunesse du 26 novembre 1998 et de l'audition des parties par le juge chargé par la chambre (

beauftragter Richter

). Elle nota l'absence d'une volonté de coopération des parents, qui rendait impossible l'instauration d'une garde commune. Elle releva aussi que l'enfant avait vécu chez sa mère dès le retour des Etats-Unis et qu'il était bien intégré dans son entourage. Il n'y avait dès lors pas lieu d'approfondir davantage le rapport d'expertise du docteur F. que le tribunal d'instance avait mandaté. Ce rapport avait conclu que le requérant n'était pas apte à exercer l'autorité parentale car il ne comprenait pas les besoins de l'enfant.

Quant au droit de visite la cour d'appel considéra que le temps n'était pas encore venu pour accorder au requérant deux week-ends par mois. En revanche, il y avait lieu, pour les raisons financières invoquées par celui-ci, de remplacer le détective par un membre d'une association d'utilité publique. La cour d'appel enjoignit en outre au requérant de restituer le passeport bulgare de sa fille et de s'abstenir d'en demander un nouveau. Par la même décision, elle rejeta le recours de la mère contre le droit du requérant d'appeler sa fille. La cour d'appel précisa que ce nouveau régime s'appliquait jusqu'à la fin de l'année et qu'il incomberait alors aux parents de se mettre d'accord sur l'exercice du droit de visite. A défaut, le tribunal d'instance devrait se prononcer à nouveau.

Le même jour, le tribunal d'instance rejeta la demande de la mère du requérant tendant à obtenir un droit de visite à leur petite-fille au motif que le risque d'un nouvel enlèvement ne pouvait être écarté et qu'elle était par ailleurs soupçonnée d'avoir aidé le requérant à partir aux Etats-Unis avec l'enfant en 1994. Le 26 novembre 1999, la cour d'appel confirma la décision entreprise.

Le 21 mars 2000, le tribunal d'instance de Munich entendit l'enfant seul. Le requérant était représenté par sa sœur. Le tribunal nota l'impossibilité de parvenir à un règlement amiable.

Le 8 juin 2000, le tribunal d'instance refusa de statuer sur la demande du requérant du 18 avril 2000 concernant les modalités d'exercice de son droit de visite au motif que celui s'était de nouveau fait représenter par sa sœur alors que sa présence était nécessaire pour connaître des questions soulevées. Il fixa la prochaine audience au 27 juin 2000 et ordonna la comparution du requérant.

Le 14 juillet 2000, la cour d'appel de Munich rejeta le recours du requérant contre la décision du 8 juin 2000. Elle releva que le requérant avait obtenu un droit de visite accompagnée depuis avril 1999 mais ne l'avait pas exercé. Depuis le début de l'année 2000, il n'avait jamais apparu personnellement devant les tribunaux mais s'était fait représenter par sa sœur. Ainsi, le 8 juin 2000, il ne s'était pas rendu à l'audience devant le tribunal d'instance en raison «

d'obligations envers ses patients

». Par la suite, il avait récusé le juge du tribunal d'instance au motif que celui-ci avait fixé une nouvelle audience au 27 juin 2000. La cour d'appel rappela que la représentation du requérant par sa sœur ne permettait pas de se faire une impression personnelle de lui. Elle suggéra en outre de désigner un curateur

ad litem

(

Verfahrenspfleger

) pour l'enfant et invita les parents à chercher conseil dans un institut spécialisé en matière de droit de visite accompagnée.

Le même jour, le requérant récusa le juge du tribunal d'instance.

Le 29 août 2000, le tribunal d'instance rejeta une demande en référé du requérant tendant à obtenir provisoirement l'autorité parentale tant que la mère de l'enfant se trouvait dans un hôpital psychiatrique. Il rappela que le requérant n'avait pas exercé le droit de visite qui lui avait été accordé. Le requérant n'avait en outre pas prouvé l'existence de raisons urgentes pour accueillir sa demande mais donnait plutôt l'impression de ne l'avoir introduite que parce qu'il se trouvait actuellement à Munich.

Le 20 septembre 2000, la cour d'appel rejeta la demande en récusation du requérant à l'encontre du juge du tribunal d'instance chargé de l'affaire. Elle releva notamment que la procédure, contrairement aux allégations du requérant, n'était pas pendante depuis cinq ans mais n'avait débuté qu'en octobre 1999. Si, dans la procédure principale, aucune décision n'avait été encore rendue, c'était parce que le requérant avait toujours envoyé sa sœur aux audiences et ne s'était jamais présenté personnellement. Par ailleurs, les nombreuses demandes et observations des deux parties ne contribuaient pas à faire avancer la procédure rapidement.

Le 2 octobre 2000, le tribunal d'instance nomma une curatrice pour l'enfant.

Le 31 décembre 2000, le requérant saisit la Cour constitutionnelle fédérale d'un recours contre les décisions des 8 juin et 14 juillet 2000. Par une lettre du 15 janvier 2001, le greffe de la Cour constitutionnelle fédérale informa le requérant des conditions de recevabilité pour l'introduction d'un recours constitutionnel en renvoyant à une notice (

Merkblatt

) jointe à la lettre. Il souligna notamment que le requérant n'avait pas exposé de faits pouvant faire l'objet d'un recours

; en particulier, il n'avait pas désigné ou présenté un acte d'une autorité publique contre lequel le recours pourrait être dirigé dans le délai prescrit. La lettre se terminait ainsi :

«

En dehors d'une procédure déclenchée à la suite de l'introduction d'un recours constitutionnel la Cour constitutionnelle fédérale ne peut agir sur demande d'un individu. En particulier, elle n'est pas à même de s'ingérer dans des procédures devant d'autres autorités administrative ou judiciaires ou de leur donner des ordres. De même, elle n'a pas compétence pour examiner une situation portée devant elle d'une manière générale et d'émettre un avis ou de donner des renseignements à ce propos.

Eu égard à la situation telle qu'elle a été présentée, votre demande a été traitée comme une action relevant de l'administration judiciaire, en application de l'article 60 du règlement (

Geschäftsordnung

) de la Cour constitutionnelle fédérale (cf. le paragraphe VIII de la notice).

»

Par des lettres des 18 et 23 janvier 2001, la curatrice, après avoir assisté à un appel téléphonique du requérant à sa fille, s'opposa à tout contact par téléphone au motif que les conversations du requérant n'était nullement adaptées aux besoins d'un enfant de sept ans. Elle proposa un contact par téléphone accompagné par elle et sans la présence de la sœur ou de la mère du requérant.

Le 14 février 2001, le tribunal d'instance de Munich, après avoir entendu la curatrice de l'enfant, interdit au requérant qui ne s'était pas présenté à l'audience, de téléphoner à sa fille car il en abusait au détriment de celle-ci.

Le 3 avril 2001, la cour d'appel de Munich rejeta les recours du requérant contre les décisions du tribunal d'instance du 29 août 2000 et du 14 février 2001. Elle estima notamment que le requérant aurait pu bénéficier d'un droit de visite régulier depuis longtemps s'il avait assisté aux audiences devant le tribunal. Elle lui recommanda de se présenter à la prochaine audience pour parvenir rapidement à une décision à ce sujet dans la procédure principale. Concernant l'usage du téléphone, la cour releva que les coups de fil que le requérant avait passés à sa fille étaient de nature à porter dommage à celle-ci, comme l'avait montré la conversation du 24

janvier 2001. Le requérant se limitait à déprécier avant tout la mère et la grand-mère de l'enfant, mais aussi la curatrice et les juges chargés de l'affaire, ce qui troublait l'enfant.

Les 2 et 9 mai 2001, le requérant s'adressa à la Cour constitutionnelle fédérale. Le 22 mai 2001, le greffe de celle-ci informa le requérant qu'il n'était pas possible de savoir si le requérant avait respecté le délai d'un mois pour introduire son recours car il n'avait pas indiqué quand les décisions attaquées du tribunal d'instance et de la cour d'appel de Munich avaient été rendues ou notifiées à son représentant. En outre, il fallait démontrer en quoi les décisions avaient violé les droits fondamentaux de l'intéressé. Par une lettre du 21 juin 2001, le requérant précisa son recours.

Le 13 août 2001, la Cour constitutionnelle fédérale, statuant en comité de trois juges, décida de ne pas retenir le recours constitutionnel du requérant contre les décisions du tribunal d'instance du 29 août 2000 et du 14

février

2001 et celle de la cour d'appel du 3 avril 2001. Elle ne motiva pas sa décision.

Le 6 novembre 2001, le tribunal d'instance de Munich, en accord avec le requérant et le ministère public, classa provisoirement une procédure pénale à l'encontre du requérant contre paiement d'une amende (

Buße

) de 5

000

DEM. Le requérant et sa sœur étaient accusés d'avoir émis de faux certificats médicaux concernant l'état de santé de sa fille.

Le 13 décembre 2001, le tribunal d'instance tint une audience en présence du requérant et ordonna l'établissement d'un rapport d'expert en psychologique de famille.

Le 11 février 2002, le greffe de la Cour constitutionnelle fédérale informa le requérant qu'un recours dirigé contre des décisions judiciaires devait être suffisamment motivé dans un délai d'un mois. Tel n'était pas le cas en l'espèce, d'autant qu'il n'avait ni joint ni résumé les décisions attaquées, à savoir celle de la cour d'appel de Munich du 7 janvier 2002 et celle du tribunal d'instance rendue en première instance. La lettre conclut par un renvoi à la section VIII de la notice qui se trouvait jointe à la lettre.

Le 15 décembre 2002, la curatrice de l'enfant adressa une lettre au requérant. Elle lui retraça les événements qu'avait vécus l'enfant pendant l'année 2002 et se déclara prête à ce que le requérant reprît contact avec sa fille par lettre dès son retour en Allemagne.

Elle posa comme condition qu'il s'abstenait à inquiéter sa fille avec des paroles non adaptées. Elle lui rappela en outre qu'il devait se rendre chez un expert en matière de psychologie de famille, comme l'avaient déjà fait son ex-femme et l'enfant.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Aux termes de l'article 1684 du code civil (

Bürgerliches Gesetzbuch

), dans sa version en vigueur depuis le 1

er

juillet 1998, un enfant a le droit de voir ses deux parents, qui ont chacun l'obligation d'avoir des contacts avec l'enfant et un droit de visite à son égard. De plus, les parents doivent s'abstenir de tout acte qui nuirait aux relations de l'enfant avec l'autre parent ou entraverait gravement son éducation. Les tribunaux de la famille peuvent fixer l'étendue du droit de visite, et préciser les modalités de son exercice, également à l'égard de tiers. Ils peuvent aussi enjoindre aux parties de remplir leurs obligations envers l'enfant. Ils peuvent limiter ou suspendre ce droit si cela se révèle nécessaire au bien-être de l'enfant. Ils ne peuvent décider de limiter ou suspendre ce droit pour une longue période ou définitivement que si le bien-être de l'enfant risque autrement d'en pâtir. Ils peuvent ordonner que le droit de visite soit exercé en présence d'un tiers, tels un représentant de l'office de la jeunesse ou d'une association.

L'article 1666 § 1 du code civil dispose notamment que si les parents mettent en péril le bien-être de l'enfant en abusant de leurs droits parentaux, le tribunal des tutelles peut ordonner des mesures nécessaires si les parents n'entendent pas écarter le danger ou s'avèrent inaptes à le faire.

L'article 60 du règlement (

Geschäftsordnung

) de la Cour constitutionnelle fédérale, dans sa partie pertinente, est ainsi rédigé

:

«

(1) Les demandes adressées à la Cour constitutionnelle fédérale qui ne concernent pas une affaire administrative de la Cour ou qui ne sont pas recevables aux termes des dispositions de la Loi sur la Cour constitutionnelle fédérale, sont regroupées dans le registre général (

Allgemeines Register

) et traitées en tant qu'affaires relevant de l'administration judiciaire (...)

(2) Peuvent également être consignées dans le registre général les recours constitutionnels

a) qui ne peuvent être admis (article 93 a de la loi sur la Cour constitutionnelle fédérale) parce qu'ils sont manifestement irrecevables ou, compte tenu de la jurisprudence de la Cour constitutionnelle fédérale, qu'ils n'ont de toute évidence aucune chance d'aboutir.

(...)

»

L'article 61 § 2 est ainsi libellé

:

«

Une affaire consignée au registre général conformément à l'article 60 § 2 du règlement, doit être transférée dans le registre des procédures (

Verfahrensregister

) lorsque l'expéditeur, après avoir été informé sur la situation juridique, demande à ce qu'une décision soit prise par les juges.

»

La section VIII de la notice (

Merkblatt

) à l'intention des personnes qui désirent s'adresser à la Cour constitutionnelle fédérale se lit ainsi

:

«

Les demandes, par lesquelles l'expéditeur ne poursuit ni une requête précise ni une demande relevant de la compétence de la Cour constitutionnelle fédérale, sont regroupées dans le registre général et traitées en tant qu'affaires relevant de l'administration judiciaire.

Peuvent également être consignés dans le registre général les recours constitutionnels qui ne peuvent être admis (article 93 a de la loi sur la Cour constitutionnelle fédérale) parce qu'ils sont manifestement irrecevables ou, compte tenu de la jurisprudence de la Cour constitutionnelle fédérale, qu'ils n'ont de toute évidence aucune chance d'aboutir.

Si l'expéditeur demande, après avoir été informé sur la situation juridique, une décision judiciaire (

richterliche Entscheidung

), la demande est transférée dans le registre des procédures et traitée comme prévue (article 61 § 2 du règlement).

»

GRIEFS

Le requérant se plaint de ce que les juridictions civiles refusent depuis 1999 de lui accorder un droit de visite à sa fille. Il se plaint en outre de leur refus de lui transférer l'autorité parentale pendant que la mère de l'enfant était à l'hôpital et dénonce la suspension de son droit d'appeler sa fille au téléphone. Il affirme que la Cour constitutionnelle fédérale, le 15

janvier

2001, a refusé d'accueillir son recours constitutionnel en le confinant dans son registre général.

Il invoque les articles 6 § 1, 8 et 14 de la Convention.

EN DROIT

La Cour rappelle que conformément à l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après que les voies de recours disponibles en droit interne ont été épuisés. Pour les requêtes dirigées contre l'Allemagne, cela implique en règle générale de saisir la Cour constitutionnelle fédérale d'un recours constitutionnel contenant les griefs qu'un requérant entend soulever ensuite devant la Cour.

La Cour relève d'emblée que le requérant n'a pas saisi la Cour constitutionnelle fédérale contre les décisions du tribunal d'instance du 8

septembre 1998 et de la cour d'appel du 27 avril 1999 et n'a pas épuisé les voies de recours internes à cet égard.

En ce qui concerne les décisions des juridictions civiles de Munich des 8

juin et 14 juillet 2000, le requérant soutient qu'il les a attaquées moyennant un recours constitutionnel mais que la haute juridiction, comme le montre la lettre du greffe de celle-ci du 15 janvier 2001, a refusé d'examiner son recours en le confinant au registre général. La Cour rappelle que la lettre émanant du greffe d'une juridiction constitutionnelle ne saurait en principe être considérée comme une décision judiciaire de celle-ci (voir,

mutatis mutandis

,

Reuther c.

Allemagne

(déc.), n

o

74789/01, CEDH 2003-IX). En l'espèce, elle relève de surcroît que la lettre en question renvoyait à une notice qui, elle, dans sa section VIII § 3 (voir droit et pratique internes ci-dessus), informa le requérant que si celui-ci le demandait, le recours était transféré au registre des procédures en vue d'être traité conformément à l'article 61 § 2 du règlement de la Cour constitutionnelle fédérale (voir droit et pratique internes ci-dessus), c'est-à-dire examiné par les juges de la haute juridiction. Il en est de même pour ce qui est du recours constitutionnel du requérant auquel se réfère la lettre du greffe de la Cour constitutionnelle fédérale du 11 février 2002.

Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non

épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

août 2000, 14 février et 3 avril 2001). Il invoque notamment l'article 8 de la Convention dont la partie pertinente se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie (...) familiale (...)

2.

Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.

»

La Cour rappelle que, pour un parent et son enfant, être ensemble représente un élément fondamental de la vie familiale, même si la relation entre les parents s'est rompue, et que des mesures internes qui les en empêchent constituent une ingérence dans le droit protégé par l'article 8 de la Convention (voir, parmi d'autres,

Johansen c. Norvège

, arrêt du 7

août

1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-III, pp. 1001-1002, § 52, et

Elsholz c. Allemagne

[GC], n

o

25735/94, § 43, CEDH 2000-VIII).

En l'occurrence, les mesures prises par les juridictions allemandes envers le requérant s'analysent en une ingérence dans le droit de celui-ci au respect de sa vie familiale. Pareille ingérence méconnaît cet article à moins qu'elle ne soit «

prévue par la loi

», ne vise un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 de l'article 8 et ne puisse passer pour une mesure «

nécessaire

» «

dans une société démocratique

».

La Cour estime que l'ingérence était prévue par la loi, en particulier par les articles 1684 et 1666 du code civil, et poursuivait des buts légitimes, à savoir la protection «

de la santé ou de la morale

» et «

des droits et libertés

» de l'enfant. Il reste à savoir si cette ingérence était aussi «

nécessaire

» «

dans une société démocratique

».

En l'espèce, les juridictions allemandes ont avancé des motifs pertinents pour justifier leurs décisions de refuser l'octroi de l'autorité parentale provisoire et d'un droit de visite, à savoir l'absence d'indices que la mère était empêchée d'exercer l'autorité parentale sur sa fille pour longtemps et le fait que le requérant disposait d'un droit de visite qu'il n'avait toutefois pas exercé dans le passé. Quant à l'interdiction provisoire faite au requérant d'appeler sa fille, la Cour note que les juridictions allemandes ont estimé, après avoir entendu la curatrice de l'enfant lors d'une audience à laquelle le requérant n'était pas présent, que les propos du requérant s'étaient avérés être de nature à nuire au bien-être de l'enfant.

La Cour considère que les décisions attaquées ne revêtent pas de caractère arbitraire et peuvent passer pour avoir été prises dans l'intérêt de l'enfant. Elle estime cependant qu'elle ne peut apprécier de manière satisfaisante si ces raisons étaient «

suffisantes

» aux fins de l'article 8 § 2 sans déterminer en même temps si le processus décisionnel, considéré comme un tout, a assuré au requérant la protection requise de ses intérêts (

W.

c.

Royaume-Uni

, arrêt du 8 juillet 1987, série A n

o

121, p. 29, § 64, et

Sahin

et

Sommerfeld c. Allemagne

[GC], n

o

s 30943/96 et 31871/96, § 68 et § 66 respectivement, CEDH 2003-VIII).

En l'espèce, la Cour note que le requérant a pu présenter ses observations et que le tribunal d'instance a tenu une audience. Les décisions attaquées ont été en outre précédées par une série de procédures au cours desquelles les juridictions allemandes ont demandé l'avis d'un expert et de l'Office de la jeunesse, ont désigné une curatrice aux fins d'assurer une protection adéquate des intérêts de l'enfant, ont entendu l'enfant et les parents. De surcroît, compte tenu du lien entre l'enfant et le requérant, les juridictions ont insisté pour que le requérant eût un droit de visite à sa fille, même si celui-ci revêtait un caractère plutôt modeste et était assorti de conditions particulières, et ont rejeté certains recours de la mère de l'enfant à ce propos. La Cour relève en outre que les juridictions allemandes ont accordé une importance considérable au fait qu'elles n'avaient pu se faire une impression personnelle du requérant parce que celui-ci n'avait pas assisté aux audiences ou s'était fait représenter par sa sœur. Elle considère dès lors que l'on ne saurait soutenir que le requérant n'ait pas été suffisamment impliqué dans le processus décisionnel (voir

Nekvedavicius c. Allemagne

(déc.), n

o

46165/99, 19 juin 2003, et

Starikow c. Allemagne

(déc.), n

o

23395/02, 10 avril 2003).

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut que, mieux placées qu'elle pour établir un juste équilibre entre les intérêts de l'enfant à vivre dans un milieu serein et ceux inspirant les démarches de son père, les juridictions nationales chargées de l'affaire n'ont pas outrepassé la marge d'appréciation que leur confère l'article 8 § 2 de la Convention.

Par ailleurs, elle ne parvient à aucune conclusion différente sous l'angle des articles 6 § 1 et 14 de la Convention.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

Ireneu

Cabaral Barreto

Greffier

Président