YILMAZ contre la TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 73285/01 prezentate de Ahmet Turan YILMAZ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 11 iunie 2001, având în vedere observațiile prezentate de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, Ahmet Turan Yelmaz, este un resortisant turc, născut în 1949 și rezident în Izmir. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Özay, avocat la Izmir. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 iulie 1991, reclamantul a fost victima unui accident rutier, din lipsă de semnalizare. El a intentat în fața instanței administrative o acțiune în despăgubire împotriva administrației naționale a drumurilor. Prin hotărârea din 10 februarie 1994, tribunalul a condamnat administrația să-i plătească 2 410 000 de lire turcești (TRL) pentru cheltuielile generate de accident, ceea ce nu se referă decât la cheltuielile materiale facturate. Instanța a respins celelalte cereri de despăgubire ale reclamantului menționând că nu fusese emis niciun raport medical de încetare a activității. Prin hotărârea din 8 noiembrie 1995, Consiliul a confirmat hotărârea Tribunalului Administrativ. La 27 ianuarie 1997, reclamantul a inițiat o procedură de executare forțată. La 5 august 2002, o sumă de 25 260 000 TRL a fost plătită reclamantului. La momentul faptelor, rata dobânzii moratorii care se aplică datoriilor statului era de 30 % pe an. Această rată a fost modificată printr-o ordonanță din 8 august 1997, conform căreia, începând cu 1 ianuarie 1998, rata legală era stabilită la 50 % la an. După intrarea în vigoare a Legii nr. 4489 la 1 În ianuarie 2000, în vederea modificării Legii privind dobânzile legale și moratorii, dobânda datorată pentru întârzierea plății datoriilor la termen a fost stabilită la rata anuală de resuscitare aplicată datoriilor pe termen scurt de către Banca Centrală la data de 31 decembrie a anului precedent, și anume o rată de 60% începând cu anul 2000. 1, reclamantul se plânge de întârzierea administrativă în plata despăgubirilor acordate de instanțele administrative. Invocând articolele 6 și 14 din Convenție, reclamantul declară că nu dispunea, în dreptul intern, de o cale de atac eficientă pentru a obliga administrația să efectueze plata, creând astfel o discriminare între executarea datoriilor de la stat și cea a persoanelor fizice. Reclamantul se plânge de durata termenului de plată a despăgubirii care i-a fost alocat ca urmare a accidentului rutier, din cauza lipsei de semnalizare. În această privință, acesta: art. 1 din Protocolul nr. 1 astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul și-a prezentat observațiile la 6 decembrie 2002 dat fiind întârzierea prezentării lor și, în special, lipsa justificării pentru întârziere, președintele camerei a decis, la 16 decembrie 2002, în temeiul art. 38 alin. (1) din Regulamentul Curții, să nu depună aceste observații la dosar. Recurentul denunță întârzierea plății prejudiciilor care i-au fost alocate de instanțele administrative și insuficiența ratei dobânzilor moratorii aplicate acestora din cauza ratei foarte ridicate a inflației în Turcia. Curtea arată că reclamantul are dreptul să acorde daune-interese de o valoare de 2 410 000 TRL pentru cheltuielile facturate, cum ar fi filmele cu fotografii de la locul accidentului și taxiul pe care l-a luat pentru a merge la spital. De asemenea, aceasta observă că hotărârea de primă instanță a devenit definitivă la 8 noiembrie 1995. Conform metodei adoptate deja în cauza Akkuș (hotărârea din 9 iulie 1997, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 131 alin. 35), Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciul material suferit de solicitant, trebuie să se ia în considerare diferența dintre suma efectiv vărsată la pct. 1331 alin. 35 și cea pe care ar fi primit-o dacă creanța sa ar fi fost achitată în termen de trei luni de la obținerea forței de lucru judecat. În cazul de față, administrația a plătit suma de 25 260 000 TRL la 5 august 2002. Este adevărat că Curtea a considerat deja că diferența semnificativă dintre valoarea creanțelor de la ...................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Akac. Turcia , Hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998,-VI, p. 2682, § 50. Cu toate acestea, Curtea constată că prezenta cauză este diferită de cauza Akaci și alte cauze similare din următoarele motive: în primul rând, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 4489 Amendând rata dobânzii legale și moratoriu, rata acestor dobânzi prevăzută de lege a fost reajustată la o rată apropiată de rata minimă de reeșalonare a Băncii Centrale a Turciei, în raport cu deprecierea monedei aplicabilă datoriilor începând cu 1 În ianuarie 1998 și nu a mai avut un caracter care să permită crearea unui decalaj semnificativ între suma plătită reclamantului în iulie 2002 și valoarea reală a landului în ianuarie 1996, la trei luni de la data la care a fost pronunțată hotărârea Consiliului de . În al doilea rând, având în vedere diversitatea indicilor economici și fluctuațiile economiei, rata dobânzii moratorii poate fi, în unele cazuri, ușor superioară și, în altele, ușor mai mică decât rata de inflație. Curtea a considerat deja că o diferență produsă în calcul poate fi interpretată ca o marjă de apreciere cauzată de metoda acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Arabaci v. Turkey (dec.), nr. 65714/01, 7 martie 2002). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că suma plătită efectiv reclamantului, după aplicarea ratei modificate a dobânzii, era destul de mare în raport cu inflația, chiar dacă nu părea să corespundă unei compensații integrale. Aceasta consideră că o astfel de diferență poate fi de fapt o marjă de profit determinată de metoda de calcul. Prin urmare, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe articolele 6 și 14 din convenție, referitoare la absența unei căi de atac eficiente în dreptul intern pentru a obliga administrația să efectueze plata, Curtea consideră că, în ceea ce privește considerațiile de mai sus, această parte a cererii trebuie să fie respinsă și în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

73285/01

présentée par Ahmet Turan YILMAZ

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 24 juin 2004 en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch,

R.

Türmen

,

J.

Hedigan

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

K.

Traja,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 11 juin 2001,

Vu les observations soumises par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Ahmet Turan Yılmaz, est un ressortissant turc, né en 1949 et résidant à Izmir. Il est représenté devant la Cour par M

e

S.

Özay, avocat à Izmir.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 5 juillet 1991, le requérant fut victime d’un accident de la route, faute de signalisation. Il intenta devant le tribunal administratif d’Izmir une action en dommages et intérêts contre l’administration nationale des routes.

Par un jugement du 10 février 1994, le tribunal condamna l’administration à lui verser 2 410 000 livres turques (TRL) pour les dépenses engendrées par l’accident, ce qui ne correspondait qu’aux dépenses matérielles facturées. Le tribunal rejeta les autres demandes d’indemnisation du requérant en soulignant qu’aucun rapport médical d’arrêt de travail n’avait été délivré.

Par un arrêt du 8 novembre 1995, le Conseil d’Etat confirma le jugement du tribunal administratif.

Le 27 janvier 1997, le requérant entama une procédure d’exécution forcée.

Le 5 août 2002, un montant de 25

260

000 TRL fut versé au requérant.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

A l’époque des faits, le taux des intérêts moratoires applicable aux dettes de l’Etat était de 30 % par an. Ce taux a été réajusté par une ordonnance du 8

août 1997, d’après laquelle, à partir du 1

er

janvier 1998, le taux légal était fixé à 50 % l’an. Suite à l’entrée en vigueur de la loi n

o

4489 le 1

er

janvier 2000, amendant la loi sur les intérêts légaux et moratoires, les intérêts dus pour retard de paiement des dettes de l’Etat ont été fixés au taux de réescompte annuel appliqué aux dettes à court terme par la Banque centrale le 31 décembre de l’année précédente, à savoir un taux de 60 % à partir de l’année 2000.

GRIEFS

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, le requérant se plaint du retard pris par l’administration dans le paiement des dommages et intérêts accordés par les juridictions administratives.

Invoquant les articles 6 et 14 de la Convention, le requérant allègue qu’il ne disposait pas en droit interne d’une voie de recours efficace pour contraindre l’administration à effectuer le versement, créant ainsi une discrimination entre l’exécution des dettes d’Etat et celle des particuliers.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint de la durée du délai de paiement de l’indemnité qui lui fut allouée à la suite de son accident de la route, faute de signalisation. A cet égard, il invoque l’article 1 du Protocole n

o

1 ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement a fait parvenir ses observations le 6 décembre 2002. Etant donnée la tardiveté de leur présentation et, notamment, l’absence de justification pour le retard, le président de la chambre a décidé, le 16

décembre 2002, en vertu de l’article 38 § 1 du règlement de la Cour, de ne pas verser ces observations au dossier.

Le requérant dénonce la tardiveté du paiement des dommages et intérêts qui lui ont été alloués par les juridictions administratives et l’insuffisance du taux des intérêts moratoires appliqués à ceux-ci en raison du taux d’inflation très élevé en Turquie.

La Cour relève que le requérant s’est vu accorder des dommages et intérêts d’un montant de 2

410

000 TRL pour les dépenses facturées, telles que les films des photographies du lieu de l’accident et le taxi qu’il avait pris pour aller à l’hôpital.

Elle observe également que le jugement de première instance est devenu définitif le 8 novembre 1995.

Selon la méthode déjà adoptée dans l’affaire

Akkuș

précitée (arrêt du 9

juillet 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-IV, p. 1311, § 35), la Cour considère que, pour apprécier le préjudice matériel subi par le requérant, il faut prendre en considération la différence entre le montant effectivement versé à l’intéressé et celui qu’il aurait reçu si sa créance avait été acquittée dans les trois mois après que le jugement y afférent eut obtenu la force de la chose jugée.

En l’espèce, l’administration a payé l’indemnité s’élevant alors à 25

260

000

TRL le 5 août 2002.

Il est vrai que la Cour a déjà considéré que le décalage important entre la valeur des créances de l’intéressé au moment de l’acte à l’origine de la créance, en l’occurrence la décision judiciaire, et la valeur monétaire lors du règlement effectif a pu faire subir un préjudice au requérant, qui a rompu le juste équilibre entre la sauvegarde du droit de propriété et les exigences de l’intérêt général (voir

Aka c. Turquie

, arrêt du 23 septembre 1998,

Recueil

1998-VI, p. 2682, § 50).

Cependant, la Cour note que la présente affaire est différente de l’affaire

Aka

précitée et d’autres affaires similaires pour les raisons suivantes.

Premièrement, à la suite de l’entrée en vigueur de la loi n

o

4489 amendant celle sur les intérêts légaux et moratoires, le taux de ces intérêts prévu par la loi a été réajusté – à un taux proche du taux de réescompte minimal de la Banque centrale de Turquie – en rapport avec la dépréciation de la monnaie applicable aux dettes depuis le 1

er

janvier 1998 et n’avait plus un caractère permettant de créer un écart important entre le montant versé au requérant en juillet 2002 et la valeur réelle de l’indemnité en janvier 1996, trois mois après la date de l’arrêt du Conseil d’Etat.

Deuxièmement, vu la diversité des indices économiques et les fluctuations de l’économie, le taux des intérêts moratoires peut être, dans certains cas, légèrement supérieur et, dans d’autres, légèrement inférieur au taux d’inflation. La Cour a déjà estimé qu’une différence produite dans le calcul pouvait s’interpréter comme une marge d’appréciation provoquée par la méthode de celui-ci (voir,

mutatis mutandis

,

Arabacı v. Turkey

(déc.), n

o

65714/01, 7 mars 2002).

Dans ces circonstances, la Cour considère que le montant effectivement payé au requérant, après application du taux d’intérêt modifié, était assez conséquent par rapport à l’inflation, même s’il ne paraissait pas correspondre à une compensation intégrale. Elle estime qu’une telle différence peut s’interpréter comme une marge d’imprécision provoquée par la méthode de calcul.

Par conséquent, la Cour estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

2.

Quant aux griefs tirés des articles 6 et 14 de la Convention, concernant l’absence d’une voie de recours efficace en droit interne pour contraindre l’administration à effectuer le versement, la Cour considère qu’eu égard aux considérations qui précèdent, cette partie de la requête doit être rejetée également en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président