SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 14130/02 prezentate de Irma MACR Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 martie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, Irma, Giuseppe, Margherita și Alessandra Macrei sunt resortisanți italieni, născuți în 1943, 1968, 1972 și 1975 și reședinți la Roma. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul De Stefano, avocat la Roma. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au moștenit terenuri situate în Siderno. Prin decretul din 16 ianuarie 1975, prefectul de Reggio de Calabria a autorizat administrarea Siderno să ocupe de urgență un teren de cuju al reclamanților pentru o perioadă de doi ani pentru a construi un drum. printr-un decret din 11 octombrie 1976, administrația a stabilit dreptul provizoriu de proprietate la 3 258 900 de lire italiene (ITL). de cujus al reclamanților a acceptat această indemnizație. Prin intermediul unui act notificat la 16 aprilie 1980, cujus a fost emis la administrația Siderno un act de revocare a acceptării de la lit. (a), ținând cont de faptul că: nici un decret de expropriere nu a fost emis. printr-un act notificat la 17 iulie 1980. În octombrie 1980, cujus al reclamanților a numit administrația Siderno să se prezinte în fața instanței civile din Locri. El pretindea că ocupația terenului său era ilegală pe motiv că aceasta era prelungită dincolo de termenul permis fără a se efectua exproprierea. Acesta se referă la faptul că, ca urmare a finalizării activității publice, dreptul său de proprietate fusese neutralizat și, prin urmare, nu era posibil să solicite restituirea terenului în cauză, ci numai daunele-interese. El solicita o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului. Prin hotărârea din 21 iulie 1982, Tribunalul a respins recursul cujus a considerat, printre altele, că nu și-a dovedit dreptul de proprietate. La 20 septembrie 1982, Cujus al reclamanților a invocat această hotărâre în fața Tribunalului de Primă Instană din Reggio de Calabria. La 28 iulie 1983, cujus al reclamanților a decedat. Reclamanții s-au constituit în procedura în calitate de moștenitori. printr-o hotărâre definitivă din 6 iunie 1985, instanța de apel a declarat că proprietatea terenului a trecut la administrație prin efect al construcției de lucrări publice și a condamnat administrația să despăgubească integral pe reclamanți. Curtea dispunea de continuarea procesului pentru a evalua daunele-interese. Între timp, administrația s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii definitive a instanței de apel. Aprilie 1988, Curtea de Casație a respins recursul formulat de administrație. Prin hotărârea definitivă din 17 aprilie 1987, Tribunalul de Primă Instanță din Reggio de Calabria a declarat că proprietatea terenului a trecut la administrarea prin efect a construcției de lucrări publice. Ea a condamnat administrația să plătească 666 400 La 30 septembrie 1987, administrația a plătit suma datorată reclamanților. Între timp, la 7 august, la 7 august, la data de 7 august, administrația Siderno nu a fost executată. În 1987, administrația Siderno s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii definitive a instanței judecătorești din 17 aprilie 1987. Prin hotărârea din 18 iulie 1989, Curtea de Casație a primit recursul administrației cu privire la valoarea despăgubirii și a retrimis cauza în fața instanței judecătorești din Messina pentru a evalua suma care trebuie acordată reclamanților. Instanța de apel din Messina dispune de expertiză pentru a calcula suma care trebuie acordată reclamanților în conformitate cu Legea nr. 662 din 1996 între timp intrată în vigoare. Prin Hotărârea din 9 iunie 1999, Curtea de Apel din Messina, prin aplicarea Legii nr. 662 din 1996, a recunoscut administrația care trebuia plătită reclamanților suma de 103 716 400 ITL care urmează să fie indexată începând cu martie 1977. Având în vedere faptul că reclamanții obținuseră de la administrația 1 005 153 333 ITL, instanța de apel i-a condamnat să restituie la administrație suma de 380 894 273 ITL plus dobândă până în ziua plății. La 29 octombrie 1999, reclamanții s-au ocupat de casare. La 28 septembrie 2001, Curtea de Casație a respins recursul formulat de reclamanți. La o dată necunoscută, reclamanții au depus o cerere de despăgubire pentru durata procedurii, în sensul Legii Pinto. Procedura este încă în curs de desfășurare în fața Tribunalului de apel din Reggio de Calabre. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. Reclamanții se plâng că au fost privați de terenul lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng, în esență, de lipsa de echitate a procedurii pe motiv că nu au fost despăgubiți la valoarea de piață a terenului în temeiul legii nr. 662 din 1996, care a intrat în vigoare între timp. În plus, ei susțin că trebuie să restituie la administrație suma de 362 697,52 EUR. ÎN Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanții au epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac care le erau deschise în dreptul italian. Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea Pinto"), persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nu patrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea termenului rezonabil al art. 6 alin. (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile Spordino c. Italia din 27 martie 2003; n 69789/01; n 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și n 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce în fața instanței judecătorești înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Curtea ia notă de faptul că procedura pe care reclamanții au introdus-o în fața Curții de apel din Reggio de Calabria este încă în curs de desfășurare. Prin urmare, această cauză este prematură. Prin urmare, trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Reclamanții se plâng că au fost privați de terenul lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurentele se plâng, în esență, de lipsa de echitate a procedurii, din cauza adoptării Legii nr. 662 din 1996. Curtea a considerat, de asemenea, că acest aspect se află sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din convenție, care, în părțile sale relevante, prevede: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea reclamanților retrași la art. 1 din Protocolul nr. și art. 6 alin. (1) din Convenție în ceea ce privește lipsa de echitate a procedurii; Se pronunță cererea inadmisibilă pentru surplus. Santiago Quesada Christos Rozakis grefier adjunct Președinte
de la requête n
o
14130/02
présentée par Irma MACRÌ et autres
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 24 juin 2004 en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
MM.
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et de M. S.
Quesada,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 mars 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, Irma, Giuseppe, Margherita et Alessandra Macrì sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1943, 1968, 1972 et 1975 et résidant à Rome. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
De Stefano, avocat à Rome.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants ont hérité de terrains sis à Siderno.
Par un décret du 16
janvier 1975, le préfet de Reggio de Calabre autorisa l’administration de Siderno à occuper d’urgence un terrain du
de cujus
des requérants pour une période de deux ans afin d’y construire une route.
Par un décret du 11
octobre
1976, l’administration fixa l’indemnité provisoire d’expropriation à 3
258
900 lires italiennes (ITL).
Le
de cujus
des requérants accepta ladite indemnité.
Par un acte notifié le 16
avril
1980, le
de cujus
signifia à l’administration de Siderno un acte de révocation de l’acceptation de l’indemnité compte tenu du fait qu’aucun décret d’expropriation n’avait été émis.
Par un acte notifié le 17
octobre
1980, le
de cujus
des requérants assigna l’administration de Siderno à comparaître devant le tribunal civil de Locri.
Il alléguait que l’occupation de son terrain était illégale au motif qu’elle s’était prorogée au-delà du délai autorisé sans qu’il soit procédé à l’expropriation. Il estimait qu’à la suite de l’achèvement de l’ouvrage public, son droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne lui était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement les dommages-intérêts. Il réclamait une somme correspondant à la valeur vénale du terrain.
Par un jugement du 21
juillet
1982, le tribunal rejeta le recours du
de cujus
des requérants. Il estima, notamment, qu’il n’avait pas prouvé son droit de propriété.
Le 20
septembre
1982, le
de cujus
des requérants interjeta appel de ce jugement devant la cour d’appel de Reggio de Calabre.
Le 28
juillet
1983, le
de cujus
des requérants décéda. Les requérants se constituèrent dans la procédure en qualité d’héritiers.
Par un arrêt non définitif du 6
juin
1985, la cour d’appel déclara que la propriété du terrain était passée à l’administration par effet de la construction de l’ouvrage public et condamna l’administration à dédommager intégralement les requérants. La cour disposa la continuation du procès afin d’évaluer les dommages-intérêts.
Entre-temps, l’administration se pourvut en cassation contre l’arrêt non définitif de la cour d’appel. Le 12
avril
1988, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par l’administration.
Par un arrêt définitif du 17
avril
1987, la cour d’appel de Reggio de Calabre déclara que la propriété du terrain était passée à l’administration par effet de la construction de l’ouvrage public. Elle condamna l’administration à payer 666
400
000 ITL plus intérêts à partir de mars 1977 pour la perte de propriété du terrain.
L’administration de Siderno ne s’étant pas exécutée, le 3
juin
1987 les requérants signifièrent à ladite administration un commandement de payer (
atto di precetto
) la somme de 1
101
107
Le 30
septembre
1987, l’administration paya la somme due aux requérants.
Entre-temps, le 7
août
1987, l’administration de Siderno se pourvut en cassation contre l’arrêt définitif de la cour d’appel du 17
avril
1987.
Par un arrêt du 18
juillet
1989, la Cour de cassation accueillit le recours de l’administration concernant le montant du dédommagement et renvoya l’affaire devant la cour d’appel de Messine afin d’évaluer la somme à octroyer aux requérants.
La cour d’appel de Messine disposa une expertise pour calculer la somme à octroyer aux requérants en fonction de la loi n
o
662 de 1996 entre
temps entrée en vigueur.
Par un arrêt du 9
juin
1999, la cour d’appel de Messine, en faisant application de la loi n
o
662 de 1996, condamna l’administration à payer aux requérants la somme de 103
716
400 ITL à indexer à partir du mars
1977.Compte tenu du fait que les requérants avaient obtenu de l’administration 1
005
153
333 ITL, la cour d’appel les condamna à restituer à l’administration la somme de 380
894
273 ITL plus intérêts jusqu’au jour du paiement.
Le 29
octobre
1999, les requérants se pourvurent en cassation.
Le 28
septembre
2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par les requérants.
Le recours Pinto
A une date non connue,
les requérants déposèrent près la cour d’appel de Reggio de Calabre une demande en réparation pour la durée de la procédure, au sens de la loi Pinto.
La procédure est encore pendante devant la cour d’appel de Reggio de Calabre.
1.
Invoquant l’article 6
1.de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure.
2.
Les requérants se plaignent d’avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n
o
1.
3.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent en substance de l’absence d’équité de la procédure au motif qu’ils n’ont pas été dédommagés à hauteur de la valeur vénale du terrain par effet de la loi n
o
662 de 1996, entre-temps entrée en vigueur. De plus, ils font valoir qu’ils doivent restituer à l’administration la somme de 362
1.
Les requérants se plaignent de la durée de la procédure devant les juridictions italiennes. Ils invoquent l’article
6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour doit d’abord déterminer si les requérants ont épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui leur étaient ouvertes en droit italien.
La Cour note que, selon la loi n
o
89 du 24
mars
2001 (ci-après «
loi
Pinto
»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non
patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.
La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes
Scordino c. Italie
du 27
mars
2003; n
o
69789/01
; n
o
69789/01,
Brusco c. Italie
du 6
septembre
2001, CEDH 2001-IX, et n
o
34969/97,
Giacometti c. Italie
du 8
novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter devant la cour d’appel avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.
La Cour note que la procédure que les requérants ont introduite devant la Cour d’appel de Reggio de Calabre est encore pendante. Ce grief est donc prématuré.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Les requérants se plaignent d’avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n
o
1, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
3.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent en substance de l’absence d’équité de la procédure, en raison de l’adoption de la loi n
o
662 de 1996.
La Cour a également considéré ce grief sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, prévoit :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs des requérants tirés de l’article 1 du Protocole n
o
1
et de l’article 6 § 1 de la Convention quant au manque d’équité de la procédure ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Santiago
Quesada
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président