BAZANCIR et AUTRES contre la TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 56002/00 și 7059/02 prezentate de Yașar BAZANCIR și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 24 iunie 2004 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch, Türmen Hedigan Tsatsa-Nikolovska Traja, judecători și grefier de secțiune al dlui Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 31 ianuarie 2000, având în vedere decizia parțială din 27 martie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții, domnii Yașar Bazancamanak și Abdullah Bozkurt, sunt resortisanți turci, născuți în 1981, 1978, 1980, 1976, 1977 și 1980. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către Millanar, avocat în Diyarbakar. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 4 august 1999, al doilea, al treilea, al patrulea și ultimul reclamant și la 5 august 1999, primii și cinci reclamanți au fost arestați de către agenți ai Direcției de Securitate de la Bingöl, secțiunea de combatere a terorismului. La 7 august 1999, judecătorul a fost reținut în arest timp de patru zile în apropierea tribunalului de poliție din Bingöl, la cererea procurorului general al Republicii, a prelungit perioada de luare în custodie a celui de-al doilea, al treilea, al patrulea și ultimul reclamant cu trei zile începând cu 8 august 1999. La 9 august 1999, judecătorul a fost întotdeauna ascultat de procurorul general al Republicii la cererea sa și a prelungit perioada detenției primului și celui de-al cincilea reclamant cu trei zile. La 11 august 1999, reclamanții au fost audiați de procurorul general al Republicii. În aceeași zi, ei au fost duși în fața judecătorului-sef care a ordonat arestarea lor provizorie. La 27 august 1999, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakr, reproșând prima și a doua instanță să fie membri ai PKK și alți solicitanți să acorde asistență și asistență acestei organizații, a introdus o acțiune penală în temeiul articolelor 168 alineatul (2) și 169 din Codul penal și al Legii nr. 3713 privind combaterea terorismului. Printr-o hotărâre din 22 martie 2001, Curtea de Securitate a Uniunii Europene i-a condamnat pe cei trei, al patrulea și ultimul reclamant. Prin hotărârea din 15 august 2001, Curtea de Casație i-a condamnat pe primii și al doilea reclamanți la 12 ani și șase luni de închisoare și al cincilea până la trei ani de închisoare. Prin hotărârea din 15 august 2001, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. Dreptul și practica internă relevante În temeiul articolului 128 din Codul de procedură penală în vigoare la momentul faptelor, orice persoană arestată trebuia să fie adusă în fața unui judecător în termen de douăzeci și patru de ore și, în caz de încălcare colectivă, în termen de patru zile. Acest termen putea fi prelungit până la șapte zile, la cererea procurorului republicii, printr-o decizie a unui judecător. La 3 octombrie 2001, art. 19 alineatul (5) din Constituție a fost modificat prin art. 4 din Legea nr. 4709, după cum urmează [...] Persoana arestată sau deținută trebuie să fie tradusă în fața unui judecător cel târziu în termen de 48 de ore și, în caz de arest colectiv, în termen de patru zile (...) nimeni nu poate fi privat de libertatea sa dincolo de aceste termene fără o decizie a unui judecător. Aceste termene pot fi prelungite în timpul stării de urgență. (...) Ca urmare a acestui amendament constituțional, dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală și ale Legii de reglementare a procedurii în fața Curților de Securitate de la Ö Õ au fost modificate în acest sens. La art. 128 alineatul (4) din Codul de procedură penală (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 3842/9 din 18 noiembrie 1992) este astfel redactat (...) Persoana arestată sau avocatul său sau reprezentantul său legal sau o rudă de gradul întâi sau de gradul doi sau soțul său(se) poate sesiza instanța judecătorească pentru a contesta prelungirea detenției la ordinul procurorului republicii sau arestarea pentru a obține eliberarea imediată. În cazul în care consideră că prelungirea sau arestarea este justificată, instanța judecătorească respinge cererea sau decide cu privire la prezentarea fără întârziere a cererii în fața procurorului republicii împreună cu dosarul de anchetă. (...) art. 128 din Codul de procedură penală a fost aplicabil numai în versiunea sa anterioară modificărilor din 18 noiembrie 1992, versiunea care nu prevedea nicio cale de atac pentru persoanele arestate sau păstrate în custodie la ordinul Parchetului. De la modificarea articolului 31 din Legea nr. 2845 de reglementare a procedurii în fața cursurilor de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . arestată sau pusă în detenție în condiții și circumstanțe care nu sunt conforme cu Constituția și cu legile în care obiecțiile la origine ale arestării sau detenției sale nu vor fi comunicate imediat care nu vor fi aduse în fața judecătorului după ce au fost arestate sau puse în detenție în termenul legal care va fi fost privat de libertatea sa fără hotărâre după expirarea termenului legal pentru a fi adus în fața judecătorului, ale cărui persoane apropiate nu vor fi imediat informate cu privire la arestarea sa sau la detenția sa care, după ce a fost arestată sau arestată în conformitate cu legea, va beneficia de un refuz (...), de o achitare sau de o hotărâre care o scutește de o pedeapsă cu închisoarea... care a fost condamnată la o pedeapsă de închisoare mai mică decât închisoarea sa sau la o amendă numai (...) GRIEFS Invocând art. 5 alineatul (1) și art. 3 din convenție, reclamanții se plâng de durata custodiei lor și de lipsa unei căi de atac care să le permită să pună în discuție legalitatea acesteia. Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne articulate în două ramuri. În primul rând, în opinia sa, reclamanții au omis să sesizeze instanța judecătorească din statul Bingöl pentru a contesta durata custodiei lor. Acesta subliniază că art. 128 alineatul (4) din Codul de procedură penală prevede posibilitatea de a introduce o cale de atac în fața instanței judecătorești pentru a asigura controlul legalității detenției sau pentru a contesta orice ordin al Parchetului de prelungire a detenției. În cazul în care instanța de judecată consideră că recursul este întemeiat, acesta poate ordona poliției să pună capăt interogatoriilor și să sesizeze imediat persoana suspectată la Parchet. În al doilea rând, guvernul face referire la legea nr. 466 din 15 mai 1964 privind acordarea de despăgubiri persoanelor arestate în mod ilegal sau deținute. El susține că reclamanții ar fi putut să supună instanței competente obligațiile lor referitoare la durata detenției lor. Reclamanții contestă aceste argumente. Ei subliniază că Ön a furnizat nici un exemplu de decizie în cazul în care o persoană aflată în arest a fost eliberată ca urmare a unei acțiuni introduse în fața unui judecător în temeiul articolului 128 din Codul de procedură penală. Õ Cu privire la o cerere de încuviințare în temeiul articolului 1 din Legea nr. 466, Curtea arată în primul rând că f un c ț i o n are a in t e n ț ii lor de la art. 5 alin. (3) din Convenție nu înseamnă că nu au dispus de o cale de atac pentru obținerea unei p r e c ț ii. P ă r ț ii declarau absența unei proceduri prin intermediul căreia ar fi putut obține un control j u s t i ț i o n al de tipul specific prevăzut la art. 5 (3) Prin urmare, Curtea consideră că faptul de a solicita reclamanților, plasați în arest fără un control judiciar rapid și automat, de a introduce o acțiune în despăgubire ar modifica natura garanției oferite, în special prin art. 5 § 3 și 4, care este distinctă de cea prevăzută la art. 5 § 5 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Ya În plus, Curtea constată că acțiunea menționată anterior prevede acordarea unei competențe în cazul în care:înseamnă privarea de libertate care nu este conformă cu Constituția sau cu legile ; or astfel nu este cazul în speță, deoarece durata detenției în litigiu era conformă cu legislația în vigoare la momentul respectiv. Prin urmare, această excepție nu poate fi reținută. În ceea ce privește acțiunea prevăzută la art. 128 alineatul (4) din Codul de procedură penală, având în vedere elementele dosarului, Curtea consideră că această ramură de excepție ridică întrebări strâns legate de cele adresate de Registrul pe care reclamanții l-au formulat pe teren la art. 5 alineatul (4) din Convenție. Reclamanții se plâng de durata custodiei lor și de lipsa unei căi de atac care să le permită să pună în discuție legalitatea acesteia. Ei au formulat astfel orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute la alineatul (1) și (3) din convenție. Curtea va examina aceste obiecții sub unghiul articolului 5 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (1). (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a fost acuzat în instanță. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât aceasta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. Guvernul susține că perioada de detenție aplicată reclamanților a fost în conformitate cu legislația în vigoare la momentul faptei și că natura infracțiunilor comise impunea o astfel de prelungire a custodiei și observă, de asemenea, că, de la modificarea constituțională intervenită la 3 octombrie 2001, durata custodiei nu poate depăși patru zile. În cele din urmă, guvernul reiterează faptul că reclamanții ar fi putut contesta durata custodiei lor prin formularea unei acțiuni în temeiul articolului 128 alineatul (4) din Codul de procedură penală. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că aceste obiecțiuni ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, aceste obiecții nu pot fi declarate în mod vădit nefondate, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Restul cererilor admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg Ress Modulul Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes n

os

56002/00 et 7059/02

présentées par Yașar BAZANCIR et autres

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 24 juin 2004 en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch,

R.

Türmen

,

J.

Hedigan

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

K.

Traja,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 31 janvier 2000,

Vu la décision partielle du 27 mars 2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, MM. Yașar Bazancır, Nevzat Bazancır, Ali Haydar Bazancır, Serdal Bazancır, Yılmaz Budancamanak et Abdullah Bozkurt, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1981, 1978, 1980, 1976, 1977 et 1980. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

S.

Çınar, avocat à Diyarbakır.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 4 août 1999, les deuxième, troisième, quatrième et dernier requérants et le 5 août 1999, les premier et cinquième requérants furent arrêtés par des agents de la direction de la sûreté de Bingöl, section de la lutte contre le terrorisme. Ils étaient soupçonnés d’être membres du PKK et de porter aide et assistance à celle-ci.

Le procureur de la République de Bingöl («

procureur de la République

») ordonna leur maintien en garde à vue pendant quatre jours.

Le 7 août 1999, le juge assesseur près le tribunal de police de Bingöl («

juge assesseur

»), sur requête du procureur de la République, prorogea la durée de la garde à vue des deuxième, troisième, quatrième et dernier requérants de trois jours à compter du 8 août 1999.

Le 9 août 1999, le juge assesseur, toujours sur requête du procureur de la République, prolongea la durée de la garde à vue des premier et cinquième requérants de trois jours également.

Le 11 août 1999, les requérants furent entendus par le procureur de la République. Le même jour, ils furent traduits devant le juge assesseur qui ordonna leur mise en détention provisoire.

Le 27 août 1999, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır, reprochant aux premier et deuxième requérants d’être membres du PKK et aux autres requérants de porter aide et assistance à cette organisation, intenta une action pénale sur le fondement des articles

168 § 2 et 169 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Par un arrêt du 22 mars 2001, la cour de sûreté de l’Etat acquitta les troisième, quatrième et dernier requérants. Elle reconnut les autres requérants coupables des faits dont ils étaient accusés et condamna les premier et deuxième requérants à douze ans et six mois d’emprisonnement et le cinquième à trois ans d’emprisonnement.

Par un arrêt du 15 août 2001, la Cour de cassation confirma cet arrêt.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

En vertu de l’article 128 du code de procédure pénale en vigueur à l’époque des faits, toute personne arrêtée devait être traduite devant un juge dans les vingt quatre heures et, en cas d’infraction collective, dans un délai de quatre jours. Ce délai pouvait être prolongé jusqu’à sept jours, sur requête du procureur de la République, par décision d’un juge.

Le 3 octobre 2001, l’article 19 § 5 de la Constitution a été modifié par l’article

4 de la loi n

o

4709 comme suit

:

«

(...)

La personne arrêtée ou détenue doit être traduite devant un juge au plus tard dans les quarante-huit heures et, en cas d’infractions collectives, dans les quatre jours (...) Nul ne peut être privé de sa liberté au-delà de ces délais sans une décision d’un juge. Ces délais peuvent être prolongés pendant l’état d’urgence.

(...)

»

Suite à cet amendement constitutionnel, les dispositions pertinentes du code de procédure pénale et de la loi portant réglementation de la procédure devant les cours de sûreté de l’Etat ont été modifiées en ce sens.

L’article 128 § 4 du code de procédure pénale (tel que modifié par la loi n

o

3842/9 du 18 novembre 1992) est ainsi rédigé

:

«

(...)

La personne arrêtée ou son défenseur ou son représentant légal ou un parent de premier ou deuxième degré ou son époux(se) peut saisir le juge d’instance pour contester la prolongation de la garde à vue sur ordre du procureur de la République ou l’arrestation afin d’obtenir la libération immédiate. Le juge d’instance examine immédiatement la requête sur dossier ou dans un délai maximum de vingt quatre heures. Dans le cas où il estime que la prolongation ou l’arrestation est justifiée, le juge d’instance rejette la demande ou décide de la présentation sans délai de l’intéressé devant le procureur de la République avec le dossier d’enquête.

(...)

»

Dans la procédure devant les cours de sûreté de l’Etat, l’article 128 du code de procédure pénale n’était applicable que dans sa version antérieure aux modifications du 18 novembre 1992, version qui ne prévoyait pas de recours pour les personnes arrêtées ou maintenues en garde à vue sur ordre du parquet.

Depuis la modification de l’article 31 de la loi n

o

2845 portant réglementation de la procédure devant les cours de sûreté de l’Etat le 6

mai 1997, l’article 128 § 4 trouve également application dans la procédure devant les cours de sûreté de l’Etat.

L’article 1 de la loi n

o

466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou détenues prévoit

:

«

Seront compensés par l’Etat les dommages subis par toute personne

:

1.

arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois

;

2.

à laquelle les griefs à l’origine de son arrestation ou détention n’auront pas été immédiatement communiqués

;

3.

qui n’aura pas été traduite devant le juge après avoir été arrêtée ou placée en détention dans le délai légal

;

4.

qui aura été privée de sa liberté sans décision judiciaire après que le délai légal pour être traduite devant le juge aura expiré

;

5.

dont les proches n’auront pas été immédiatement informés de son arrestation ou de sa détention

;

6.

qui, après avoir été arrêtée ou mise en détention conformément à la loi, aura bénéficié d’un non-lieu (...), d’un acquittement ou d’un jugement la dispensant d’une peine

;

7.

qui aura été condamnée à une peine d’emprisonnement moins longue que sa détention ou à une amende seulement (...)

»

GRIEFS

Invoquant l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de leur garde à vue et de l’absence d’une voie de recours leur permettant de mettre en cause la légalité de celle-ci.

EN DROIT

A.

Sur l’épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes articulée en deux branches.

En premier lieu, selon lui, les requérants ont omis de saisir le tribunal d’instance de Bingöl afin de contester la durée de leur garde à vue. Il fait observer que l’article 128 § 4 du code de procédure pénale prévoit la possibilité d’introduire un recours devant le juge d’instance pour faire contrôler la légalité de la garde à vue ou pour contester tout ordre du parquet visant à prolonger la garde à vue. Si le juge d’instance estime que le recours est fondé, il peut ordonner à la police de mettre fin aux interrogatoires et de déférer immédiatement le suspect au parquet. Il ajoute que depuis le 6

mars 1997, l’article 128 § 4 du code de procédure pénale trouve également application dans la procédure devant les cours de sûreté de l’Etat.

En deuxième lieu, le Gouvernement se réfère à la loi n

o

466 du 15

mai 1964 sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou détenues. Il soutient que les requérants auraient pu soumettre à la cour d’assises compétente leur grief relatif à la durée de leur garde à vue.

Les requérants contestent ces arguments. Ils font observer que le Gouvernement n’a fourni aucun exemple de décision où une personne en garde à vue a été libérée suite à un recours introduit devant un juge sur la base de l’article 128 du code de procédure pénale.

S’agissant d’une demande d’indemnité tirée de l’article 1 de la loi n

o

466, la Cour relève tout d’abord que le grief des requérants tiré de l’article

5 § 3 de la Convention ne consistait pas à dire qu’ils n’avaient pas disposé d’une voie de recours pour obtenir une indemnité. Les requérants alléguaient l’absence d’une procédure au moyen de laquelle ils auraient pu obtenir un contrôle juridictionnel du type spécifique requis par l’article

5 §

mutatis mutandis

,

Yağcı et Sargın c. Turquie

, arrêt du 8

juin 1995, série A n

o

319, p. 17, § 44).

De plus, la Cour note que le recours ci-dessus prévoit l’octroi d’une indemnité lorsqu’il s’agit d’une privation de liberté qui n’est pas conforme à la Constitution ou aux lois

; or tel n’est pas le cas en l’espèce, puisque la durée de la garde à vue litigieuse était conforme à la législation en vigueur à l’époque de faits. Il s’ensuit que cette exception ne saurait être retenue.

Quant au recours prévu à l’article 128 § 4 du code de procédure pénale, eu égard aux éléments du dossier, la Cour estime que cette branche de l’exception soulève des questions étroitement liées à celles posées par le grief que les requérants ont formulés sur le terrain de l’article 5 § 4 de la Convention. Partant, elle la joint au fond.

B.

Sur le fond

Les requérants se plaignent de la durée de leur garde à vue et de l’absence de recours leur permettant de mettre en cause la légalité de celle-ci. Ils invoquent l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention.

La Cour examinera ces griefs sous l’angle de l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention, ainsi libellé

:

«

3.

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe

1

c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.

4.

Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.

»

Le Gouvernement soutient que la durée de la garde à vue appliquée aux requérants était en conformité avec la législation en vigueur à l’époque des faits et que la nature des infractions imputées exigeait une telle prolongation de la garde à vue. Il fait observer en outre que depuis l’amendement constitutionnel intervenu le 3 octobre 2001 la durée de la garde à vue ne peut excéder quatre jours.

Enfin, le Gouvernement réitère que les requérants auraient pu contester la durée de leur garde à vue en formant un recours sur le fondement de l’article

128 § 4 du code de procédure pénale.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ces griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de joindre au fond l’exception du Gouvernement concernant l’épuisement du recours prévu à l’article 128 § 4 du code de procédure pénale

;

Déclare

le restant des requêtes recevable, tous moyens de fond réservés.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président