SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 72038/01 prezentate de Jean- Patrick SAINT-ADAM și Edwige MILLOT împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 24 iunie 2004 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto J.-P. Costa Caflisch Türmen Zupančič, Traja, judecători și dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 8 decembrie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentele, dl Jean-Patrick Saint-Adam și dl Edwige Millot, sunt resortisanți francezi, născuți în 1950 și 1965 și reședința la Paris și, respectiv, la Le Mesnil Regele. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Marie-Claude Alexis, avocată la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 25 noiembrie 1988, Crédit Lyonnais a făcut reclamantului o ofertă de împrumut în valoare de 400 000 de franci, pe care l-a acceptat la 7 decembrie 1988 ; reclamanta a depus cauțiune. Din cauza unor dificultăți financiare importante, reclamantul nu a fost în măsură să finalizeze plata sumelor puse în sarcina sa prin acest contract. În consecință, la 28 decembrie 1992, Crédit liyan laassigna, precum și reclamanta în fața tribunalului de mari instanțe din Dijon, în scopul în special de a-i condamna la plata sumei de 337 502,42 franci pentru plata acestui împrumut. Prin hotărârea din 29 noiembrie 1993, tribunalul a dat câștig de cauză Crédit Lyonnez. La 26 decembrie 1995, reclamanții au sesizat instanța de apel a lui Dijon cu privire la această hotărâre. Ei pledau în special nulitatea contractului din 7 decembrie 1988, susținând că, în lipsa cunoașterii articolului 5 din Legea din 13 iulie 1979 (articolele L. 312-7 și L. 312-8 din Codul de consum), oferta de împrumut nu includea un calendar de amortizare; în plus, acestea se refereau la jurisprudența primei camere civile a Curții de Casație (hotărârile din 16 martie și 20). iulie 1994) conform căreia nerespectarea acestei dispoziții de ordine publică este sancționată nu numai prin decăderea dreptului la dobândă pentru creditor, ci și prin nulitatea contractului de împrumut. Crédit londonezis a invocat beneficiul articolului 87-I din Legea nr. 96-314 din 12 aprilie 1996 sub rezerva hotărârilor judecătorești anterioare în vigoare a unui lucru judecat, ofertele de împrumuturi menționate la art. L. 312-7 din Codul de consum și emise înainte de 31 decembrie 1994 sunt considerate legale în conformitate cu dispozițiile privind calendarul amortizărilor prevăzute la art. 2 art. 312-8 din același cod, în cazul în care au indicat valoarea scadențelor de rambursare a împrumutului, frecvența, numărul sau durata împrumutului, precum și, după caz, modalitățile de variație a acestora La 28 mai 1998, tribunalul din Dijon a pronunțat nulitatea contractului de împrumut în litigiu, a declarat că fiecare parte va restitui pe de altă parte sumele primite în executarea acestui contract, a declarat valabil jondicia reclamantei, și a declarat-o în mod solidar obligată să restituie. Tribunalul este astfel motivat (...) Așteptat [...] că Crédit Lyonnais nu contestă faptul că nu i-a predat domnului Saint-Adam un tablou de amortizare cu oferta de împrumut, aceasta indicând totuși că împrumutul trebuie rambursat în 144 de termene lunare de 4 905,22 franci Având în vedere faptul că legea din 12 aprilie 1996 a considerat că ofertele de împrumut emise înainte de 31 decembrie 1994 care nu conțineau un tablou de amortizare, în cazul în care acestea conțineau aceste detalii; cu siguranță, trebuie să se conchidă, ceea ce a avut în vedere restul jurisprudenței, că articolul L. 313-8 din codul de consum impune creditorului, în momentul în care contractul nu mai este valabil, să retrimisă la Susținând că principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil consacrată de art. 6 din convenție (...) s Grecia 9 decembrie 1994) ; că ar fi încălcat faptul că aplicarea în speță a legii suscitate ; că este necesar, în consecință, să se pronunțe nulitatea contractului de împrumut ; că hotărârea va fi infirmată și Crédit Lyonna decăzut de la cererea sa în plată, fiind precizat faptul că aceasta va aparține fiecărei părți de a restitui la alta sumele percepute în executarea acestuia Prevăzut că, în conformitate cu jurisprudența Curții de Casație, nulitatea contractului de împrumut nu implică, ipso facto, obligația de a restitui cauțiunea; întrucât, prin urmare, regularitatea contractului de împrumut trebuie examinată Așteptând ca pe contractul de împrumut, M Millot și-a semnat semnătura în cadrul acordului de garanție, după ce și-a dat acordul numai pentru mențiunea manuscrisă, iar această mențiune, care nu este conformă cu cerințele art. 1326 din Codul civil, constituie totuși un început de dovadă în scris, care este completat cu semnăturile și mențiunile scrise pe care le conțineau și le-a aprobat. La 25 noiembrie 1988, atât în ceea ce privește oferta de împrumut, cât și în ceea ce privește promisiunea de a-și exercita obligația de plată din 7 decembrie 1988; întrucât aceaceasta este valabilă, ea va fi ținută în solidar cu domnul Saint-Adam pentru restituire (...) Prin hotărârea din 20 iunie 2000, prima cameră civilă a Curții de Casație a Casa și a închis la Tribunalul din 28 mai 1998, în alte dispoziții decât cea prin care declarase valabil Ö Õ Õ domnului Millot, și a retrimis în această cauză și părți în fața tribunalului din Besançon. Õ În ceea ce privește aplicarea în speță a articolului 87-I din Legea nr. 96-314 din 12 aprilie□ Hotărârea Curții de Casație subliniază următoarele (...) Prevăzuse (...) că intervenția legiuitorului, în exercitarea funcției sale normative, a avut ca obiect limitarea, pentru viitor, a sferei de aplicare a unei interpretări judecătorești și nu de a soluționa un litigiu în care statul ar fi fost parte ; (c) Acționând așa cum a făcut-o ea, instanța de apel a încălcat [art. 6 alineatul (1) din Convenție], prin falsa aplicare și [art. 87-I din Legea din 12 aprilie 1996], prin refuzul aplicării (...) Printr-o hotărâre din 12 decembrie 2001, Tribunalul de Primă Instană din Besançon a confirmat hotărârea Tribunalului de Mare Instană din Dijon din 29 noiembrie 1993 în sensul că declara validitatea împrumutului subscris de primul reclamant și o condamna pe a doua reclamantă în comun la plata sumelor datorate. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenie, solicitanii se plâng de adoptarea legii nr. 96-3114 din 12 aprilie 1996, din care art. 87-I precizează că ofertele de împrumuturi menționate la art. L. 312-7 din Codul de consum și emise înainte de 31 decembrie 1994 sunt considerate legale în raport cu dispozițiile privind calendarul amortizărilor prevăzute la art. L. 312-8 din același cod, în cazul în care au indicat valoarea scadențelor de rambursare a împrumutului, frecvența, numărul sau durata împrumutului, precum și, după caz, modalitățile de variație a acestora. Acestea denunță aplicarea retroactivă a acestei dispoziții în cauză, susținând că principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se referă la ingerința puterii legislative în administrarea justiției și în încheierea procedurilor în curs. Ei consideră că această lege a fost adoptată pentru a contraveni jurisprudenței Curții de Casație, care reținea că absența din timp face imposibilă oferta de împrumut, pentru a servi interesul exclusiv al instituțiilor financiare. Pe de altă parte, ei subliniază că, în cauza lor, statul era deosebit de interesat de soluționarea litigiului, deoarece partea adversă, Crédit Lyonnez, era o bancă naționalizată. Pe baza aceleiași dispoziții, reclamanții denunță durata procedurii. aprilie 1996, din care art. 87-I precizează că ofertele de împrumuturi menționate la art. L. 312-7 din Codul de consum și emise înainte de 31 decembrie 1994 sunt considerate legale în conformitate cu dispozițiile privind calendarul amortizărilor prevăzute la art. L. 312-8 din același cod, în cazul în care au indicat valoarea scadențelor de rambursare a împrumutului, frecvența, numărul sau durata împrumutului, precum și, după caz, modalitățile de variație a acestora. Acestea denunță aplicarea retroactivă a acestei dispoziții în cauză, susținând că principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se referă la ingerința puterii legislative în administrarea justiției și în încheierea procedurilor în curs. Ei consideră că această lege a fost adoptată pentru a contraveni jurisprudenței Curții de Casație, care reținea că absența din timp face imposibilă oferta de împrumut, pentru a servi interesul exclusiv al instituțiilor financiare. Pe de altă parte, ei subliniază că, în cauza lor, statul era deosebit de interesat de soluționarea litigiului, deoarece partea adversă, Crédit Lyonnais, era o bancă naționalizată. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Pe baza aceleiași dispoziții, reclamanții denunță durata procedurii. Curtea amintește doar că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În această privință, Curtea a statuat că acțiunea întemeiată pe articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară permite remedierea unei încălcări prezumate a dreptului său de a-și vedea cauza judecată într-un termen rezonabil § 1 din Convenție; Comisia a precizat că această acțiune a dobândit, la data de 20 septembrie 1999, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și de a fi utilizat în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție, ajungând astfel la concluzia că nu se poate accepta nici un motiv întemeiat pe durata unei proceduri judiciare introduse în fața ei după 20 septembrie 1999 fără a fi fost supus în prealabil instanțelor interne în cadrul unei acțiuni întemeiate pe art. L. În acest caz, reclamanții au sesizat Curtea la 8 decembrie 2000 fără a fi exercitat în prealabil această acțiune. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cauzei reclamanților cu privire la încălcarea dreptului lor la un proces echitabil; Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Georg Ress modulier Președinte
de la requête n
o
72038/01
présentée par Jean-Patrick SAINT-ADAM et Edwige MILLOT
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 24 juin 2004 en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
J.-P.
Costa
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič,
K.
Traja,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 décembre 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. Jean-Patrick Saint-Adam et M
me
Edwige Millot, sont des ressortissants français, nés en 1950 et 1965 et résidant à Paris et à Le
Mesnil Le Roi, respectivement. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Marie-Claude Alexis, avocate à Paris.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le 25 novembre 1988, le Crédit lyonnais fit au requérant une offre de prêt portant sur un montant de 400
000 francs, que l’intéressé accepta le 7
décembre 1988
; la requérante se porta caution. En raison de difficultés financières importantes, le requérant ne fut pas en mesure d’achever de payer les sommes mises à sa charge par ce contrat. En conséquence, le 28
décembre 1992, le Crédit lyonnais l’assigna ainsi que la requérante devant le tribunal de grande instance de Dijon, aux fins notamment de les voir condamnés à payer la somme de 337
502,42 francs pour solde de ce prêt. Par un jugement du 29 novembre 1993, le tribunal donna gain de cause au Crédit lyonnais.
Le 26 décembre 1995, les requérants saisirent la cour d’appel de Dijon de ce jugement. Ils plaidaient en particulier la nullité du contrat du 7
décembre
1988, soutenant à cet égard qu’en méconnaissance de l’article 5 de la loi du 13 juillet 1979 (articles L. 312-7 et L. 312-8 du code de la consommation) l’offre de prêt ne comprenait pas un échéancier des amortissements
; ils se référaient par ailleurs à la jurisprudence de la première chambre civile de la Cour de cassation (arrêts des 16 mars et 20
juillet 1994) selon laquelle le non-respect de cette disposition d’ordre public est sanctionnée non seulement par la déchéance du droit aux intérêts pour le prêteur, mais encore par la nullité du contrat de prêt. Le Crédit lyonnais invoqua le bénéfice de l’article 87-I de le loi n
o
96-314 du 12
avril
1996 – publiée au Journal Officiel du 13 avril 1996 – aux termes duquel, «
sous réserve des décisions de justice passées en force de chose jugée, les offres de prêts mentionnées à l’article L. 312-7 du code de la consommation et émises avant le 31 décembre 1994 sont réputées régulières au regard des dispositions relatives à l’échéancier des amortissements prévues par le 2
o
alinéa de l’article L. 312-8 du même code, dès lors qu’elles ont indiqué le montant des échéances de remboursement du prêt, leur périodicité, leur nombre ou la durée du prêt, ainsi que, le cas échéant, les modalités de leurs variations
».
Le 28 mai 1998, la cour d’appel de Dijon prononça la nullité du contrat de prêt litigieux, dit que chaque partie restituerait à l’autre les sommes reçues en exécution de ce contrat, déclara valable le cautionnement de la requérante, et la dit solidairement tenue à restitution. L’arrêt est ainsi motivé
:
«
(...)
Attendu (...) que le Crédit lyonnais ne conteste pas ne pas avoir remis de tableau d’amortissement à M. Saint-Adam avec l’offre de prêt, celle-ci indiquant toutefois que le prêt doit être remboursé en 144 échéances mensuelles de 4
905,22 francs
;
Attendu que la loi du 12 avril 1996 a réputé régulières, sous réserve des décisions passées en force de chose jugée, les offres de prêt émises avant le 31 décembre 1994 qui ne comportaient pas de tableau d’amortissement, lorsqu’elles contiennent ces précisions
; qu’incontestablement, il faut conclure, ce qu’avait du reste considéré la jurisprudence, que l’article L.
313-8 du code de la consommation impose au prêteur, à peine de nullité du contrat, de remettre à l’emprunteur, avec l’offre de prêt, un tableau d’amortissement
; que cette loi a donc validé
a posteriori
, en cours de procédure, le contrat de prêt litigieux, qui était nul lorsqu’il a été formé
;
Attendu que le principe de la prééminence du droit et la notion de procès équitable consacrée par l’article 6 de la Convention (...) s’opposent à toute ingérence du pouvoir législatif dans l’administration de la justice dans le but d’influer sur le déroulement judiciaire d’un litige (Cour européenne des Droits de l’Homme, affaire Raffineries grecques Stran et Strastis Andreadis c. Grèce 9 décembre 1994)
; que ce serait le violer que de faire application en l’espèce de la loi suscitée
; qu’il convient en conséquence de prononcer la nullité du contrat de prêt
; que le jugement sera infirmé et le Crédit lyonnais débouté de sa demande en paiement, étant précisé qu’il appartiendra à chaque partie de restituer à l’autre les sommes perçues en exécution de celui-ci
;
Attendu que selon la jurisprudence de la Cour de cassation, la nullité du contrat de prêt n’entraîne pas,
ipso facto
, celle du cautionnement, la caution demeurant tenue de l’obligation de restituer
; que la régularité de celui-ci doit donc être examinée
;
Attendu que sur le contrat de prêt, M
me
Millot a porté sa signature dans le cadre accord caution, après l’avoir seulement fait précéder de la mention manuscrite «
bon pour accord
»
; que cette mention, non conforme aux exigences de l’article 1326 du code civil, constitue néanmoins un commencement de preuve par écrit, qui se trouve complété par les signatures et mentions manuscrites «
lu et approuvé
» qu’elle a apportées, tant sur l’offre de prêt du 25 novembre 1988 que sur la promesse d’affectation hypothécaire du 7 décembre 1988
; que le cautionnement étant valable, elle sera tenue solidairement avec M. Saint-Adam à restitution
;
(...)
»
Par un arrêt du 20 juin 2000, la première chambre civile de la Cour de cassation cassa et annula l’arrêt du 28 mai 1998, en ses dispositions autres que celle par laquelle il déclarait valable le cautionnement de M
me
Millot, et renvoya dans cette limite cause et parties devant la cour d’appel de Besançon. Quant à l’application en l’espèce de l’article 87-I de le loi n
o
96-314 du 12 avril 1996, l’arrêt de la Cour de cassation souligne ce qui suit
:
«
(...)
Attendu (...) que l’intervention du législateur, dans l’exercice de sa fonction normative, n’a eu pour objet que de limiter, pour l’avenir, la portée d’une interprétation jurisprudentielle et non de trancher un litige dans lequel l’Etat aurait été partie
; qu’en statuant comme elle l’a fait, la cour d’appel a violé [l’article 6 § 1 de la Convention], par fausse application et [l’article 87-I de la loi du 12 avril 1996], par refus d’application
;
(...)
»
Par un arrêt du 12 décembre 2001, la cour d’appel de Besançon confirma le jugement du tribunal de grande instance de Dijon du 29 novembre 1993 en ce qu’il déclarait valide le prêt souscrit par le premier requérant et condamnait la seconde requérante conjointement au paiement des sommes dues.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de l’adoption de la loi n
o
96-314 du 12 avril 1996, dont l’article 87-I précise que les offres de prêts mentionnées à l’article L. 312-7 du code de la consommation et émises avant le 31 décembre 1994 sont réputées régulières au regard des dispositions relatives à l’échéancier des amortissements prévues par l’article L. 312-8 du même code, dès lors qu’elles ont indiqué le montant des échéances de remboursement du prêt, leur périodicité, leur nombre ou la durée du prêt, ainsi que, le cas échéant, les modalités de leurs variations. Ils dénoncent l’application rétroactive de cette disposition en leur cause, faisant valoir que le principe de la prééminence du droit et la notion de procès équitable s’opposent à l’ingérence du pouvoir législatif dans l’administration de la justice et dans le dénouement des procédures en cours. Ils estiment que cette loi a été adoptée en vue de contrecarrer la jurisprudence de la Cour de cassation qui retenait que l’absence d’échéancier rendait nulle l’offre de prêt, ceci afin de servir l’intérêt exclusif des établissements financiers. Ils soulignent par ailleurs qu’en leur cause, l’Etat était particulièrement intéressé à la solution du litige puisque la partie adverse, le Crédit lyonnais, était une banque nationalisée.
2.
Sur le fondement de cette même disposition, les requérants dénoncent la durée de la procédure.
1.
Les requérants se plaignent de l’adoption de la loi n
o
96-314 du 12
avril 1996, dont l’article 87-I précise que les offres de prêts mentionnées à l’article L. 312-7 du code de la consommation et émises avant le 31
décembre 1994 sont réputées régulières au regard des dispositions relatives à l’échéancier des amortissements prévues par l’article L. 312-8 du même code, dès lors qu’elles ont indiqué le montant des échéances de remboursement du prêt, leur périodicité, leur nombre ou la durée du prêt, ainsi que, le cas échéant, les modalités de leurs variations. Ils dénoncent l’application rétroactive de cette disposition en leur cause, faisant valoir que le principe de la prééminence du droit et la notion de procès équitable s’opposent à l’ingérence du pouvoir législatif dans l’administration de la justice et dans le dénouement des procédures en cours. Ils estiment que cette loi a été adoptée en vue de contrecarrer la jurisprudence de la Cour de cassation qui retenait que l’absence d’échéancier rendait nulle l’offre de prêt, ceci afin de servir l’intérêt exclusif des établissements financiers. Ils soulignent par ailleurs qu’en leur cause, l’Etat était particulièrement intéressé à la solution du litige puisque la partie adverse, le Crédit Lyonnais, était une banque nationalisée. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Sur le fondement de cette même disposition, les requérants dénoncent la durée de la procédure.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. A cet égard, elle a jugé que le recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire permet de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue dans un «
délai raisonnable
» au sens de l’article 6
; elle a précisé que ce recours avait acquis, à la date du 20
septembre
1999, le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention, parvenant en conséquence à la conclusion qu’est irrecevable tout grief tiré de la durée d’une procédure judiciaire introduit devant elle après le 20 septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire (
Mifsud c. France
(déc.) [GC], n
o
En l’espèce, les requérants ont saisi la Cour le 8 décembre 2000 sans avoir préalablement exercé ce recours.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief des requérants relatif à la violation de leur droit à un procès équitable ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président