[TRADUCERE] (...) DE FAPT recurentul, domnul Štefan Harabin, este un resortisant slovac născut în 1957 și rezident în Bratislava. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Alíková, avocat în barou din Bratislava. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, în primul rând domnul P. Vršanský, apoi, începând cu 1 aprilie 2003, domnul P. Kresák. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează. La 11 februarie 1998, Consiliul național al Republicii Slovace l-a ales pe reclamantul președinte al Curții Supreme pentru un mandat de cinci ani. La 16 august 2000, guvernul a adoptat o rezoluție în temeiul căreia a inițiat o procedură de revocare a reclamantului, care a condus la o propunere a ministrului justiției în care au fost invocate următoarele motive în sprijinul acestei măsuri. Potrivit acestei propuneri, prin afirmațiile sale, comportamentul și deciziile sale, reclamantul a discreditat în repetate rânduri Curtea Supremă și întregul sistem judiciar și, în primul rând, nu inițiase o procedură disciplinară pentru a-l demite pe J.Š din funcțiile sale de judecător. Acesta, care a fost vicepreședinte al Curții Supreme, a intrat cu forța în spațiile aparținând Ministerului Justiției și a avut un comportament violent față de un înalt funcționar al acestui minister în iunie 1999. Propunerea ministrului sugera că reclamantul nu a acționat în mod corespunzător în această cauză. În al doilea rând, în septembrie 1999, persoana interesată inițiase un proces de modificare a mai multor legi privind sistemul judiciar. Propunerile prezentate depășeau în mod evident interesul legitim al unui titlu separat de bugetul statului, consacrat Curții Supreme. În cazul în care aceste propuneri ar fi fost aprobate, președintele Curții Supreme ar fi avut dreptul exclusiv de a stabili numărul judecătorilor Curții Supreme și de a decide cu privire la numirea sau transferul acestora. Consiliul sindicatului magistraților din Slovacia a criticat cu fermitate această inițiativă într-o declarație adoptată în octombrie 1999. Potrivit acestei declarații, propunerea era contrară principiului transparenței în chestiuni de personal și risca să submineze obiectivitatea procesului decizional privind cariera judecătorilor. Raportul ministrului a concluzionat că reclamantul a încercat să își sporească competențele și nu să consolideze autogestionarea judecătorilor. În al treilea rând, reclamantul a ținut seama de opiniile exprimate de organele de autogestionare ale judecătorilor numai atunci când acestea îi serveau interesele. Astfel, acesta refuzase transferul unui judecător la Curtea Supremă, în pofida unei recomandări din partea Consiliului Magistraturii Republicii Slovace. Pe de altă parte, acesta a propus să se atribuie temporar instanței supreme un judecător al unei instanțe de district care, în mod evident, nu îndeplinește cerințele profesionale și etice ale unor astfel de funcții. Raportul ministrului a concluzionat că reclamantul nu a aplicat criterii profesionale și etice corecte atunci când a propus să se ocupe de posturi în cadrul Curții Supreme. În al patrulea rând, persoana interesată nu a acționat în mod corespunzător prin prezentarea punctului său de vedere cu privire la un proiect de modificare a Constituției. În special, într-o scrisoare adresată unui reprezentant al Comisiei Europene, acesta declarase că aproape toți judecătorii instanțelor ordinare erau de părere că proiectul de modificare a Constituției încălca principiul separării puterilor și compromitea independența judecătorilor, în timp ce Consiliul Judiciar al Republicii Slovace, sindicatul magistraților din Slovacia și asociația națională a femeilor magistrate din Slovacia, care reprezentau majoritatea magistraților, prezentaseră, de fapt, un punct de vedere contrar. În plus, reclamantul a susținut în mod eronat că întregul sistem judiciar, inclusiv Curtea Supremă, ar fi condus de un membru al guvernului dacă Consiliul Judiciar ar fi constituit în conformitate cu proiectul de modificare a Constituției, în timp ce, în temeiul propunerii, Consiliul ar trebui să fie alcătuit din nouă magistrați aleși de colegii lor și alți nouă membri, dintre care trei ar trebui să fie numiți de Parlament, trei de președintele Republicii și trei de către guvern. Observațiile reclamantului cu privire la proiectul de modificare meritau să fie identificate în măsura în care acestea arătau că nu înțelegeau scopul unei amnistii într-un stat democratic. Raportul a precizat, de asemenea, că din comentariile părții interesate reiese că adevăratul motiv al dezacordului acestuia cu proiectul de modificare a constituției rezidă în punctul privind revocarea președintelui Curții Supreme. În al cincilea rând, mai multe cauze raportate de mass-media au subminat credibilitatea sistemului judiciar. De exemplu, un reprezentant al Curții Supreme a fost suspectat că a falsificat un document oficial privind utilizarea unei clădiri în care se afla Curtea Supremă. Reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze că suspiciunile nu erau întemeiate și și-a modificat în mod repetat explicația cu privire la faptele relevante. În plus, nu a inițiat o procedură disciplinară împotriva unui judecător al Curții Supreme care fusese tratat gratuit într-o unitate termală. Partea interesată a luat o inițiativă neintenționată în cadrul unei proceduri judiciare, prin faptul că a informat mass-media, pe cont propriu, cu privire la o decizie a Curții Supreme și a comentat acest lucru înainte ca aceasta să fie comunicată părților. Raportul ministrului a concluzionat că actele și comportamentul reclamantului arată că acesta nu îndeplinește cerințele profesionale și juridice legate de funcția de președinte al Curții Supreme. În exercitarea atribuțiilor sale, reclamantul ar prefera situația sa materială și consolidarea competențelor sale, nu problemele profesionale și etice ale sistemului judiciar. Partea interesată sesizează Curtea Constituțională în temeiul articolului 130 alineatul (3) din Constituție și, în ceea ce privește propunerea guvernului, a invocat o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare garantată prin art. 26 alineatul (1) și încălcarea articolului 30 alineatul (1) și a articolului 4 din Constituție. La 10 octombrie 2000, Curtea Constituțională a respins acțiunea pentru lipsa evidentă a temeiului. În decizia sa, Comisia a precizat că propunerea guvernului de a-l repune pe solicitant în funcție de funcția sa de președinte al Curții Supreme nu a încălcat niciunul dintre drepturile constituționale ale persoanei în cauză și a subliniat în special că Constituția nu a garantat niciun drept de exercitare a funcțiilor la care a fost ales reclamantul. În plus, nu s-a arătat că propunerea de revocare ar fi încălcat dreptul acestuia la libertatea de exprimare sau la un alt drept constituțional al acestuia, întrucât nu aducea în sine atingere direct drepturilor reclamantului sau intereselor sale protejate prin lege. La 19 decembrie 2000, Consiliul Național al Republicii Slovace a respins cu 62 de voturi împotrivă 60, cu 15 abțineri, propunerea de revocare a reclamantului. După intrarea în vigoare a unei modificări a Constituției la 1 iulie 2001, postul de președinte al Curții Supreme trebuia acordat în conformitate cu art. 145 alineatul (3) din Constituție. La 20 decembrie 2001, reclamantul a câștigat alegerile la această funcție organizată de Consiliul Judiciar și, ulterior, Curtea Constituțională a invalidat alegerile pe motiv că celălalt candidat fusese dezavantajat față de solicitant. Întrucât alegerile ulterioare nu au dus la numirea președintelui Curții Supreme în conformitate cu art. 145 alineatul (3) din Constituție, reclamantul a ocupat funcția de președinte al acestei instanțe până la expirarea mandatului său, în februarie 2003. De atunci, a fost judecător la Curtea Supremă. Următoarele dispoziții ale Constituției sunt relevante în acest caz. art. 26 consacră la alineatul (1) libertatea de exprimare și dreptul la informare. Alineatul (2) garantează tuturor persoanelor dreptul de a-și exprima opiniile verbal, în scris, prin intermediul presei și al imaginii sau prin orice alt mijloc și de a căuta, de a primi și de a comunica liber idei și informații. Alineatul (3) interzice cenzura. În temeiul alineatului (4), libertatea de exprimare și dreptul de a căuta și de a comunica informații pot face obiectul unor restricții prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, protecției drepturilor și libertăților altora, securității statului sau ordinii publice sau protecției sănătății publice sau a moralității. În conformitate cu art. 30 alineatul (1), cetățenii au dreptul de a participa la gestionarea afacerilor publice, fie direct, fie prin intermediul reprezentanților aleși. alineatul (4) din același articol prevede accesul cetățenilor, în condiții de egalitate, la funcții publice. Următoarele dispoziții ale Constituției, care au fost în vigoare până la 30 iunie 2001, sunt relevante în acest caz. În conformitate cu art. 145 alineatul (1), judecătorii au fost aleși pentru un mandat de patru ani de către Consiliul Național al Republicii Slovace, la propunerea guvernului. La expirarea acestui mandat, Consiliul Național alegea judecătorii pentru o perioadă nedeterminată, la propunerea guvernului. art. 145 alineatul (2) a afirmat că președintele și vicepreședinții Curții Supreme erau aleși de Consiliul Național dintre judecătorii Curții Supreme pentru un mandat de cinci ani. Aceeași persoană nu putea exercita aceste funcții pentru mai mult de două mandate consecutive de cinci ani. În temeiul articolului 147 alineatul (1), un judecător putea fi revocat din funcție de către Consiliul Național al Republicii Slovace, fie ca urmare a condamnării sale definitive pentru o infracțiune săvârșită intenționat, fie ca urmare a unei încălcări disciplinare incompatibile cu exercitarea funcției sale. Alineatul (3) din această dispoziție prevedea că, înainte de revocarea unui judecător, Consiliul național trebuie să obțină avizul instanței disciplinare competente. Următoarele dispoziții ale Constituției, care au intrat în vigoare la 1 iulie 2001 după modificarea textului, sunt relevante în speță. art. 141 litera (a) punctul 1 prevede crearea Consiliului Judiciar, compus din președintele Curții Supreme, opt judecători aleși de colegii lor și care pot fi revocați de aceștia și alți nouă membri, trei fiind numiți de Parlament, trei de președintele Republicii Slovace și trei de către guvern. În temeiul alineatului (4) litera (c) de la art. 141 litera (a), Consiliul judiciar are competența de a propune președintelui Republicii Slovace numele persoanelor care urmează să fie numite în funcția de președinte și vicepreședinte al Curții Supreme și de a solicita revocarea acestora. În conformitate cu art. 145 alineatul (3), președintele și vicepreședintele Curții Supreme sunt numiți pentru un mandat de cinci ani de către președintele Republicii Slovace, la propunerea Consiliului Judiciar, dintre judecătorii Curții Supreme. Președintele Republicii poate revoca președintele și vicepreședintele Curții Supreme înainte de expirarea mandatului lor pentru orice motiv prevăzut la art. 147 din Constituție. Legea din 1992 privind administrarea justiției de către stat Legea nr. 80/1992 reglementează în special administrarea justiției de către stat, care constă în crearea condițiilor necesare pentru buna funcționare a justiției, fără a aduce atingere independenței sistemului judiciar. În temeiul alineatului (1) al articolului 8, autoritatea centrală responsabilă cu administrarea justiției este Ministerul Justiției. Alineatul (2) prevede că celelalte autorități însărcinate cu administrarea justiției sunt președintele și vicepreședintele Curții Supreme și președinții și vicepreședinții instanțelor regionale și de district. În conformitate cu art. 9 alineatul (2), Ministerul Justiției administrează Curtea Supremă prin intermediul președintelui Curții Supreme. art. 12 alineatul (1) litera (d) prevede că Ministerul Justiției organizează, conduce și controlează administrația curților și tribunalelor încredințate președinților acestora. În temeiul articolului 13 alineatul (1), președintele Curții Supreme administrează această jurisdicție : (a) responsabil cu personalul și organizația, acesta este chemat, printre altele, să se ocupe de posturile specializate și de altele, prin implicarea unor persoane calificate în mod corespunzător și să trateze chestiuni legate de personal legate de judecători și alți agenți ai instanței; (b) este responsabil de chestiuni economice, materiale și financiare; și (c) organizează formarea profesională a judecătorilor și a altor membri ai personalului instanței supreme. În conformitate cu alineatul (2) al articolului 13, președintele Curții Supreme asigură, de asemenea, demnitatea procedurii judiciare, respectarea normelor de etică judiciară și desfășurarea procedurii în fața Curții Supreme fără întârzieri excesive. Alineatul (3) al aceluiași articol permite președintelui Curții Supreme să formuleze recursuri în interesul legii în cazurile prevăzute de lege. În temeiul articolului 11, orice persoană fizică are dreptul la protecția personalității sale, în special a vieții și sănătății sale, a demnității civile și umane, a vieții private, a numelui și a caracteristicilor sale personale. În conformitate cu art. 13 alineatul (1), orice persoană fizică are dreptul de a solicita încetarea unei ingerințe nejustificate în drepturile sale individuale și eliminarea consecințelor acestei ingerințe și obținerea unei despăgubiri corecte. art. 13 alineatul (2) prevede că, în cazul în care satisfacția obținută în temeiul articolului 13 alineatul (1) este insuficientă, în special din cauza faptului că demnitatea și poziția socială a unei persoane au suferit un prejudiciu considerabil, persoana vătămată are dreptul la daune-interese pentru prejudicii morale. În conformitate cu art. 13 alineatul (3), atunci când stabilesc valoarea unei astfel de despăgubiri, instanțele trebuie să țină seama de gravitatea prejudiciului suferit de persoana vizată, precum și de circumstanțele în care a avut loc încălcarea drepturilor persoanei respective. Invocând art. 10 din convenție, recurentul denunță o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare, deoarece s-a avut în vedere să-l reia din funcția sa de președinte al Curții Supreme, ca sancțiune pentru opiniile sale cu privire la separarea competențelor și la garanțiile de independență a sistemului judiciar din Slovacia. El a declarat încălcarea articolului 14 din Convenție, deoarece, spre deosebire de ceilalți judecători, putea fi revocat fără ca un tribunal să-l fi găsit vinovat de o infracțiune sau disciplinare. Recurentul denunță o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare, deoarece guvernul a încercat să-l preia din funcția sa de președinte al Curții Supreme. El invocă art. 10 din convenție, al cărui pasaj relevant este astfel formulat Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără intervenția autorităților publice (...) Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, întrucât nu a invocat în mod expres în acțiunea sa constituțională decât primul paragraf al articolului 26 din Constituție; prin urmare, Curtea Constituțională nu era obligată să examineze dacă celelalte dispoziții ale acestui articol au fost respectate. În plus, reclamantul a invocat în cadrul procedurii în fața acestei instanțe argumente diferite de cele pe care le-a invocat ulterior în cererea sa adresată Curții. Cel interesat ar fi putut, de asemenea, să solicite despăgubiri în cadrul unei acțiuni pentru protecția drepturilor sale individuale prevăzute la articolele 11 și următoarele din Codul civil. Pe de altă parte, potrivit guvernului, reclamantul nu poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor sale garantate prin art. 10, deoarece Parlamentul nu a acceptat propunerea guvernului de a revoca persoana în cauză, care a continuat să își exercite atribuțiile până la expirarea mandatului pentru care a fost numit. În această perioadă, reclamantul a avut libertatea de a-și exprima opiniile și s-a prevalidat de fapt de acest drept în numeroase ocazii, atât în Slovacia, cât și în străinătate, iar în fond guvernul consideră că nu a existat nicio interferență în exercitarea de către solicitant a dreptului său la libertatea de exprimare. Invocând motivele prezentate în raportul ministrului, acesta subliniază că inițiativa de a-l revoca pe cel interesat a fost aceea că acesta nu și-a îndeplinit în mod corespunzător funcțiile de administrație a Curții Supreme și nu a îndeplinit cerințele etice și profesionale ale postului pe care îl ocupa. Recurentul susține că a avut drept unic motiv să sesizeze Curtea Constituțională și, prin urmare, căile de atac interne au fost epuizate. Pe fond, reclamantul susține că argumentele prezentate de guvern nu sunt susținute și urmăresc să-și discrediteze persoana, subliniind în special că a fost ales la 20 decembrie 2001 ca președinte al Curții Supreme în cadrul alegerilor organizate de Consiliul Judiciar nou-înființat. El contestă afirmația potrivit căreia personalul Curții Supreme a falsificat un document oficial și susține că judecătorul J.Š. al acestei instanțe nu a încălcat legea și nici nu a comis încălcări disciplinare. În calitatea sa de președinte al Curții Supreme, recurentul a fost autorizat să participe la alegerea judecătorilor care urmează să fie transferați la această instanță. În ceea ce privește observațiile sale cu privire la proiectul de modificare a Constituției, reclamantul susține, de asemenea, că guvernul intenționa să-l pedepsească pentru că și-a exprimat opinia cu privire la poziția sistemului judiciar. Aceste puncte de vedere se potriveau cu cele ale altor judecători și fuseseră aprobate în cadrul reuniunilor și conferințelor internaționale la care participase. În cele din urmă, guvernul ar fi putut iniția o procedură disciplinară împotriva părții interesate dacă ar fi considerat că acesta nu îndeplinește cerințele profesionale și etice ale funcțiilor sale; guvernul nu a făcut acest lucru, ceea ce demonstrează, potrivit reclamantului, că scopul propunerii era sancționarea acestuia pentru opiniile sale. În ceea ce privește acțiunea prevăzută la articolele 11 și următoarele din Codul civil, Curtea constată că ar fi avut ca efect remedierea oricărei consecințe negative pe care propunerea guvernului de a pune capăt funcțiilor reclamantului ar fi putut să o aibă asupra drepturilor individuale ale acestuia. Cu toate acestea, acțiunea nu a avut ca scop protejarea libertății de exprimare a reclamantului ca atare. Concluzia potrivit căreia acțiunea prevăzută la articolele 11 și următoarele din Codul civil nu este o acțiune pe care persoana în cauză are obligația să o exercite este, de asemenea, susținută de faptul că Curtea Constituțională s-a confruntat cu cererea reclamantului și nu a respins-o pentru neobosirea altor căi de atac sau pentru motivul că cauza era de competența instanțelor ordinare. Curtea constată, de asemenea, că Curtea Constituțională a examinat fondul plângerii reclamantului cu privire la încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare și că instanța constituțională nu avea, la momentul faptelor, competența de a acorda o despăgubire unei părți care a obținut câștig de cauză într-o procedură desfășurată în temeiul articolului 130 alineatul (3) din Constituție ( Nemec și alții (dec.), nr. 48672/99, 18 ianuarie 2001, cu alte referințe, Marônek c. Slovacia (dec.), n 32686/96, 27 aprilie 2000 și Feldek c. Slovacia (dec.), n 29032/95, 15 iunie 2000). Prin urmare, excepția guvernului privind neobosirea căilor de atac interne nu poate fi reținută. Curtea consideră că nu este necesar să se verifice dacă reclamantul poate pretinde că este victimă, în sensul articolului 34 din convenție, deoarece această parte a cererii este oricum inadmisibilă din următoarele motive. În ceea ce privește cauza formulată de solicitant, Curtea constată că calitatea de președinte al Curții Supreme nu privează persoana interesată de protecția articolului 10. În plus, având în vedere în special importanța crescândă acordată separării competențelor (Kleyn și alții c. Țările de Jos [GC], nr 39343/98, 39651/98, 43147/98 și 46664/99, § 193, CEDH 2003-VI Stafford c. Regatul Unit [GC], nr. 46295/99, § 78, CEDO 2002 IV) și celei acordate protejării independenței sistemului judiciar, orice încălcare a libertății de exprimare a unui magistrat în situația reclamantului necesită o examinare atentă din partea Curții. Cu toate acestea, pentru a afla dacă această dispoziție a fost ignorată, trebuie să se verifice mai întâi dacă măsura contestată constituia o interferență în exercitarea libertății de exprimare, cum ar fi o culpă, o condiție, o restricție sau o sancțiune În cazul în care aceasta se încadrează în domeniul de aplicare al dreptului de acces la funcția publică, negarantat, prin convenție. Pentru a răspunde, este necesar să se precizeze domeniul de aplicare al măsurii reîncadrând aceasta din urmă în contextul faptelor cauzei și al legislației relevante ( Wille c. Liechtenstein, Hotărârea din 28 octombrie 1999, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1999-VII, § 42 și 43, împreună cu alte referințe). În ceea ce privește examinarea dacă a existat o interferență în exercitarea de către solicitant a dreptului său la libertatea de exprimare, Curtea consideră că trebuie să se axeze pe raportul prezentat de ministrul justiției, dat fiind că acest document prezenta motivele propunerii de revocare și că, pe această bază, guvernul a adoptat rezoluția sa prin care propune Consiliului Național să demisioneze persoana în cauză din funcție. Potrivit acestui raport, actele și comportamentul reclamantului arătau că nu îndeplinește cerințele profesionale și etice ale funcțiilor de președinte al Curții Supreme. Reclamantul nu ar fi luat nicio măsură pentru a trimite un judecător al Curții Supreme care a atacat un funcționar al Ministerului Justiției. ii. El ar fi încercat să obțină dreptul exclusiv de a stabili numărul de judecători ai Curții Supreme și de a decide cu privire la alocările sau mutațiile judecătorilor în această instanță, inițiativă care fusese criticată de un sindicat de magistrați. iii. El nu ar fi aplicat criterii profesionale și etice corecte în propunerile sale de numire la posturi la Curtea Supremă. iv. El ar fi declarat că aproape toți judecătorii au aprobat avizul său cu privire la proiectul de modificare a Constituției, în timp ce mai multe sindicate reprezentând majoritatea magistraților au emis un punct de vedere contrar. El susținea în mod eronat că întregul sistem judiciar, inclusiv Curtea Supremă, ar fi condus de un membru al guvernului dacă Consiliul Judiciar ar fi constituit în conformitate cu modalitățile prevăzute în proiectul de modificare a Constituției și cu argumentele pe care acesta le-a invocat în această privință ar demonstra, conform concluziilor raportului, că nu înțelegea scopul unei amnistii într-un stat democratic. vi. A fost implicat indirect în mai multe cazuri mediate, care se presupune că au discreditat sistemul judiciar sau nu a acționat în mod corespunzător în aceste cazuri. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că măsura contestată a afectat în principal capacitatea reclamantului de a exercita în mod corespunzător funcția de președinte al Curții Supreme, și anume aprecierea competențelor sale profesionale și a calităților sale personale în cadrul activităților și comportamentelor sale referitoare la administrația Curții Supreme. În această privință, trebuie remarcat faptul că art. 8 alineatul (1) din Legea privind administrarea justiției de către stat prevede că autoritatea centrală responsabilă cu administrarea justiției este Ministerul Justiției și că art. 9 alineatul (2) prevede că Ministerul Justiției administrează Curtea Supremă prin intermediul președintelui acesteia. Prin urmare, măsura contestată apărea, ca atare, în domeniul exercitării unei funcții publice legate de administrația justiției, ceea ce nu constituie un drept garantat prin convenție. Prin urmare, Curtea nu este obligată să se pronunțe asupra temeiniciei argumentelor prezentate în raportul ministrului. Este adevărat că raportul menționa, de asemenea, punctele de vedere exprimate de solicitant cu privire la proiectul de modificare a Constituției și a precizat că acestea ar trebui să fie luate în considerare în ceea ce privește faptul că persoana în cauză nu înțelegea scopul unei amnistii într-un stat democratic. Cu toate acestea, documentele aflate în posesia Curții nu indică faptul că propunerea de a demite reclamantul din funcție a fost motivată exclusiv sau în principal de aceste puncte de vedere. Presupunând chiar că propunerea guvernului a avut un efect disuasiv asupra exercitării de către solicitant a libertății sale de exprimare, acest efect a fost limitat în timp, deoarece, la 19 decembrie 2000, Consiliul Național al Republicii Slovace a respins propunerea de revocare a persoanei în cauză. Având în vedere domeniul de aplicare al măsurii în litigiu în raport cu faptele speței și cu dreptul relevant, Curtea concluzionează că nu a existat nicio interferență în exercitarea de către solicitant a dreptului său la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat la art. 10 alineatul (1) din convenție, rezultă că acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și (4) din convenție. Recurentul consideră că a fost discriminat în sensul că, spre deosebire de ceilalți judecători, acesta putea fi revocat din cauza opiniilor exprimate de acesta și fără ca o instanță să îl fi condamnat pentru o infracțiune sau disciplinare și a declarat încălcarea articolului 14 din convenție, care prevede: Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Curtea amintește că există o încălcare a dreptului garantat prin art. 14 care nu face obiectul unei discriminări în exercitarea drepturilor recunoscute prin convenție atunci când statele fac obiectul unui tratament diferit persoanelor aflate în situații similare (Thimmenos c. Grecia [GC], n 34369/97, § 44, CEDO 2000-IV). În cazul de față, reclamantul ar fi putut fi eliberat din funcția de președinte al Curții Supreme. Cu toate acestea, eventuala trimitere a acestuia nu era de natură să afecteze situația sa în calitate de judecător, oficiu la care fusese ales anterior și la care putea fi demis, ca și alți judecători, în cazurile prevăzute de lege. Prin urmare, nu se poate considera că persoana în cauză a fost tratată diferit de persoanele aflate într-o situație similară. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Grefier adjunct Președintele
(...)
Le requérant, M. Štefan Harabin, est un ressortissant slovaque né en 1957 et résidant à Bratislava. Il a été représenté devant la Cour par M
e
E.
Ľalíková, avocate au barreau de Bratislava. Le gouvernement défendeur a été représenté par son agent, d'abord M. P. Vršanský puis, à partir du 1
er
avril 2003, M. P. Kresák.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 11 février 1998, le Conseil national de la République slovaque élut le requérant président de la Cour suprême pour un mandat de cinq ans.
Le 16 août 2000, le gouvernement adopta une résolution en vertu de laquelle il engagea une procédure de révocation du requérant. Cette résolution avait pour origine une proposition du ministre de la Justice dans laquelle les motifs suivants étaient invoqués à l'appui de cette mesure.
D'après cette proposition, par ses dires, son comportement et ses décisions, le requérant avait à plusieurs reprises jeté le discrédit sur la Cour suprême et le pouvoir judiciaire dans son ensemble.
Premièrement, il n'avait pas engagé de procédure disciplinaire en vue de démettre J.Š. de ses fonctions de juge. Celui-ci, qui était vice-président de la Cour suprême, avait pénétré de force dans des locaux appartenant au ministère de la Justice et avait eu un comportement violent envers un haut fonctionnaire de ce ministère en juin 1999. La proposition du ministre laissait entendre que le requérant n'avait pas agi de façon appropriée dans cette affaire.
Deuxièmement, en septembre 1999, l'intéressé avait lancé un processus de modification de plusieurs lois concernant le pouvoir judiciaire. Les propositions soumises allaient manifestement au-delà de l'intérêt légitime qu'il y avait à ce qu'un titre distinct du budget de l'Etat fût consacré à la Cour suprême. Si ces propositions avaient été approuvées, le président de la Cour suprême aurait eu le droit exclusif de fixer le nombre des juges de la Cour suprême et de décider de leur nomination ou mutation. Le conseil du syndicat des magistrats de Slovaquie avait vivement critiqué cette initiative dans une déclaration adoptée en octobre 1999. Selon cette déclaration, la proposition était contraire au principe de la transparence dans les questions de personnel et risquait d'amoindrir l'objectivité de la prise de décision concernant la carrière des juges. Le rapport du ministre concluait que le requérant avait cherché à accroître ses pouvoirs et non à renforcer l'autogestion des juges.
Troisièmement, le requérant avait tenu compte des vues exprimées par des organes d'autogestion des juges uniquement lorsqu'elles servaient ses intérêts. Ainsi, il avait refusé la mutation d'un juge à la Cour suprême, malgré une recommandation du conseil de la magistrature de la République slovaque. En revanche, il avait proposé d'affecter temporairement à la juridiction suprême un juge d'un tribunal de district qui ne remplissait manifestement pas les exigences professionnelles et éthiques de telles fonctions. Le rapport du ministre concluait que le requérant n'avait pas appliqué des critères professionnels et éthiques corrects lorsqu'il avait proposé de pourvoir des postes à la Cour suprême.
Quatrièmement, l'intéressé n'avait pas agi convenablement en présentant son point de vue sur un projet de modification de la Constitution. En particulier, dans une lettre adressée à un représentant de la Commission européenne, il avait déclaré que presque tous les juges des juridictions ordinaires étaient d'avis que le projet de modification de la Constitution méconnaissait le principe de la séparation des pouvoirs et compromettait l'indépendance des juges, alors que le conseil de la magistrature de la République slovaque, le syndicat des magistrats de Slovaquie et l'association nationale des femmes magistrats de Slovaquie, qui représentaient la majorité des magistrats, avaient en fait émis un point de vue contraire. En outre, le requérant avait allégué à tort que l'ensemble du pouvoir judiciaire, y compris la Cour suprême, serait dirigé par un membre du gouvernement si le Conseil judiciaire était constitué conformément au projet de modification de la Constitution, alors qu'en vertu de la proposition ce Conseil devait être composé de neuf magistrats élus par leurs pairs et de neuf autres membres, dont trois devaient être désignés par le Parlement, trois par le président de la République et trois par le gouvernement.
Les observations du requérant sur le projet de modification méritaient d'être relevées dans la mesure où elles montraient qu'il ne comprenait pas le but d'une amnistie dans un Etat démocratique. Le rapport précisait également qu'il ressortait des commentaires de l'intéressé que la véritable raison du désaccord de celui-ci avec le projet de modification de la Constitution résidait dans le point concernant la révocation du président de la Cour suprême.
Cinquièmement, plusieurs affaires rapportées par les médias avaient amoindri la crédibilité du pouvoir judiciaire. A titre d'exemple, un représentant de la Cour suprême était soupçonné d'avoir falsifié un document officiel concernant l'utilisation d'un bâtiment où siégeait la Cour suprême. Le requérant n'avait pas été en mesure de démontrer que les soupçons n'étaient pas fondés et avait à maintes reprises modifié son explication des faits pertinents. En outre, il n'avait pas engagé de procédure disciplinaire contre un juge de la Cour suprême qui avait été traité gratuitement dans un établissement thermal. L'intéressé avait pris une initiative malencontreuse dans le cadre d'une procédure judiciaire, en ce qu'il avait informé les médias, de son propre chef, d'une décision de la Cour suprême et l'avait commentée avant qu'elle ne fût signifiée aux parties.
Le rapport du ministre concluait que les actes et le comportement du requérant montraient que celui-ci ne remplissait pas les exigences professionnelles et morales liées au poste de président de la Cour suprême. Dans l'exercice de ses fonctions, le requérant privilégiait sa situation matérielle et le renforcement de ses pouvoirs, et non les problèmes professionnels et éthiques du pouvoir judiciaire.
L'intéressé saisit la Cour constitutionnelle en vertu de l'article 130 § 3 de la Constitution. Quant à la proposition du gouvernement, il allégua une atteinte à son droit à la liberté d'expression garanti par l'article 26 § 1 et la violation de l'article 30 §§ 1 et 4 de la Constitution.
Le 10 octobre 2000, la Cour constitutionnelle rejeta le recours pour défaut manifeste de fondement. Elle précisa, dans sa décision, que la proposition du gouvernement de relever le requérant de ses fonctions de président de la Cour suprême n'emportait violation d'aucun des droits constitutionnels de l'intéressé. Elle souligna en particulier que la Constitution ne garantissait aucun droit à exercer les fonctions auxquelles le requérant avait été élu. En outre, rien n'indiquait que la proposition de révocation eût violé le droit de celui-ci à la liberté d'expression ou un autre de ses droits constitutionnels étant donné qu'elle ne portait pas en soi directement atteinte aux droits du requérant ou à ses intérêts protégés par la loi.
Le 19 décembre 2000, le Conseil national de la République slovaque rejeta par 62 voix contre 60, avec 15 abstentions, la proposition de révocation du requérant.
Après l'entrée en vigueur, le 1
er
juillet 2001, d'une modification de la Constitution, le poste de président de la Cour suprême devait être pourvu conformément à l'article 145 § 3 de la Constitution. Le 20 décembre 2001, le requérant remporta les élections à ce poste organisées par le Conseil judiciaire. Par la suite, la Cour constitutionnelle invalida l'élection au motif que l'autre candidat avait été désavantagé par rapport au requérant. Les élections ultérieures n'ayant pas abouti à la nomination du président de la Cour suprême conformément à l'article 145 § 3 de la Constitution, le requérant occupa les fonctions de président de cette juridiction jusqu'à l'expiration de son mandat, en février 2003. Depuis lors, il est juge à la Cour suprême.
B.
Le droit interne pertinent
1.
La Constitution
Les dispositions suivantes de la Constitution sont pertinentes en l'espèce.
L'article 26 consacre en son paragraphe 1 la liberté d'expression et le droit à l'information. En son paragraphe 2 il garantit à toute personne le droit d'exprimer ses opinions oralement, par écrit, par voie de presse et par l'image, ou par tout autre moyen, et de rechercher, de recevoir et de communiquer librement des idées et des informations. Le paragraphe 3 interdit la censure. En vertu du paragraphe 4, la liberté d'expression et le droit de rechercher et de communiquer des informations peuvent faire l'objet de restrictions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la protection des droits et libertés d'autrui, à la sécurité de l'Etat ou à l'ordre public ou à la protection de la santé publique ou de la morale.
Selon le paragraphe 1 de l'article 30, les citoyens ont le droit de participer à la gestion des affaires publiques, soit directement soit par l'intermédiaire de représentants élus. Le paragraphe 4 de ce même article prévoit l'accès des citoyens, dans des conditions d'égalité, à des fonctions publiques.
Les dispositions suivantes de la Constitution, qui furent en vigueur jusqu'au 30 juin 2001, sont pertinentes en l'espèce.
Aux termes de l'article 145 § 1, les juges étaient élus pour un mandat de quatre ans par le Conseil national de la République slovaque, sur proposition du gouvernement. A l'expiration de ce mandat, le Conseil national élisait les juges pour une durée indéterminée, sur proposition du gouvernement.
Le paragraphe 2 de l'article 145 énonçait que le président et les vice-présidents de la Cour suprême étaient élus par le Conseil national parmi les juges de la Cour suprême pour un mandat de cinq ans. Une même personne ne pouvait exercer ces fonctions pour plus de deux mandats consécutifs de cinq ans.
En vertu de l'article 147 § 1, un juge pouvait être relevé de ses fonctions par le Conseil national de la République slovaque, soit à la suite de sa condamnation définitive pour une infraction commise intentionnellement, soit à la suite d'une infraction disciplinaire incompatible avec l'exercice de sa fonction. Le paragraphe 3 de cette disposition énonçait qu'avant de révoquer un juge, le Conseil national devait recueillir l'avis de la juridiction disciplinaire compétente.
Les dispositions suivantes de la Constitution, qui prirent effet le 1
er
juillet 2001 après la modification du texte, sont pertinentes en l'espèce.
L'article 141 a) § 1 prévoit la création du Conseil judiciaire, composé du président de la Cour suprême, de huit magistrats élus par leurs pairs et pouvant être révoqués par eux, et de neuf autres membres, trois étant désignés par le Parlement, trois par le président de la République slovaque et trois par le gouvernement. En vertu du paragraphe 4 c) de l'article 141 a), le Conseil judiciaire est habilité à proposer au président de la République slovaque les noms des personnes à nommer aux fonctions de président et vice-président de la Cour suprême et à demander leur révocation.
Aux termes de l'article 145 § 3, le président et le vice-président de la Cour suprême sont nommés pour un mandat de cinq ans par le président de la République slovaque, sur proposition du Conseil judiciaire, parmi les juges de la Cour suprême. Le président de la République peut révoquer le président et le vice-président de la Cour suprême avant l'expiration de leur mandat pour tout motif prévu par l'article 147 de la Constitution.
2.
La loi de 1992 sur l'administration de la justice par l'Etat
La loi n
o
80/1992 régit notamment l'administration de la justice par l'Etat, qui consiste à créer les conditions requises pour un bon fonctionnement de la justice, sans porter atteinte à l'indépendance du pouvoir judiciaire.
En vertu du paragraphe 1 de l'article 8, l'autorité centrale chargée de l'administration de la justice est le ministère de la Justice. Le paragraphe 2 énonce que les autres autorités chargées de l'administration de la justice sont le président et le vice-président de la Cour suprême et les présidents et vice-présidents des tribunaux régionaux et de district.
D'après l'article 9 § 2, le ministère de la Justice administre la Cour suprême par l'intermédiaire du président de celle-ci.
L'article 12 § 1 d) dispose que le ministère de la Justice organise, dirige et contrôle l'administration des cours et tribunaux confiée à leurs présidents respectifs.
En vertu de l'article 13 § 1, le président de la Cour suprême administre cette juridiction
: a) responsable du personnel et de l'organisation, il est appelé notamment à pourvoir les postes spécialisés et autres en y affectant des personnes dûment qualifiées et à traiter les questions de personnel concernant les juges et autres agents de la juridiction, b) il est chargé des questions économiques, matérielles et financières, et c) il organise la formation professionnelle des juges et autres membres du personnel de la juridiction suprême.
Aux termes du paragraphe 2 de l'article 13, le président de la Cour suprême veille également à la dignité de la procédure judiciaire, au respect des règles de l'éthique judiciaire et à la conduite de la procédure devant la Cour suprême sans retards excessifs.
Le paragraphe 3 de ce même article autorise le président de la Cour suprême à former des pourvois dans l'intérêt de la loi dans les cas prévus par la loi.
3.
Le code civil
En vertu de l'article 11, toute personne physique a droit à la protection de sa personnalité, en particulier de sa vie et de sa santé, de sa dignité civile et humaine, de sa vie privée, de son nom et de ses caractéristiques personnelles.
Selon l'article 13 § 1, toute personne physique est en droit de demander qu'il soit mis un terme à une ingérence injustifiée dans ses droits individuels et que les conséquences de cette ingérence soient effacées, et d'obtenir une juste réparation.
L'article 13 § 2 dispose que, lorsque la satisfaction obtenue au titre de l'article 13 § 1 est insuffisante, notamment parce que la dignité et la position sociale d'une personne ont subi une atteinte considérable, la personne lésée a droit à des dommages-intérêts pour préjudice moral. Selon l'article 13 § 3, lorsqu'elles fixent le montant d'une telle réparation, les juridictions doivent tenir compte de la gravité du préjudice souffert par la personne concernée ainsi que des circonstances dans lesquelles la violation des droits de cette personne a eu lieu.
1.
Invoquant l'article 10 de la Convention, le requérant dénonce une violation de son droit à la liberté d'expression, car il était envisagé de le relever de ses fonctions de président de la Cour suprême, à titre de sanction pour les vues qu'il avait exprimées sur la séparation des pouvoirs et sur les garanties de l'indépendance du pouvoir judiciaire en Slovaquie.
2.
Il allègue la violation de l'article 14 de la Convention en ce que, contrairement aux autres juges, il pouvait être révoqué sans qu'un tribunal l'eût reconnu coupable d'une infraction pénale ou disciplinaire.
1.
Le requérant dénonce une violation de son droit à la liberté d'expression, le gouvernement ayant cherché à le relever de ses fonctions de président de la Cour suprême. Il invoque l'article 10 de la Convention, dont le passage pertinent est ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques (...)
2.
L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l'intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d'autrui, pour empêcher la divulgation d'informations confidentielles ou pour garantir l'autorité et l'impartialité du pouvoir judiciaire.
»
Le Gouvernement soutient que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes puisqu'il n'a expressément invoqué dans son recours constitutionnel que le premier paragraphe de l'article 26 de la Constitution. La Cour constitutionnelle n'était donc pas tenue d'examiner si les autres dispositions de cet article avaient été respectées. En outre, le requérant avait soulevé dans la procédure devant cette juridiction des arguments différents de ceux qu'il a par la suite invoqués dans sa requête à la Cour. L'intéressé aurait également pu demander réparation dans le cadre d'une action pour la protection de ses droits individuels prévue par les articles 11 et suivants du code civil.
Par ailleurs, d'après le Gouvernement, le requérant ne saurait se prétendre victime d'une violation de ses droits garantis par l'article 10, le Parlement n'ayant pas accepté la proposition du gouvernement de révoquer l'intéressé, qui a continué à exercer ses fonctions jusqu'à l'expiration du mandat pour lequel il avait été nommé. Durant cette période, le requérant a eu la liberté d'exprimer ses vues et s'est en fait prévalu de ce droit à maintes occasions, aussi bien en Slovaquie qu'à l'étranger.
Quant au fond, le Gouvernement considère qu'il n'y a pas eu d'ingérence dans l'exercice par le requérant de son droit à la liberté d'expression. Invoquant les motifs avancés dans le rapport du ministre, il souligne que l'initiative de révoquer l'intéressé tenait au fait que celui-ci ne s'était pas acquitté correctement de ses fonctions consistant à administrer la Cour suprême et ne remplissait pas les exigences éthiques et professionnelles du poste qu'il occupait.
Le requérant soutient qu'il avait pour seul recours de saisir la Cour constitutionnelle. Cette juridiction s'est penchée sur le fond de son grief tiré de l'atteinte à son droit à la liberté d'expression. Les voies de recours internes ont donc été épuisées.
Sur le fond, le requérant fait valoir que les arguments avancés par le Gouvernement ne sont pas étayés et visent à jeter le discrédit sur sa personne. Il souligne en particulier qu'il a été élu le 20 décembre 2001 aux fonctions de président de la Cour suprême dans le cadre des élections organisées par le Conseil judiciaire nouvellement constitué. Il conteste l'allégation selon laquelle le personnel de la Cour suprême avait falsifié un document officiel et soutient que le juge J.Š. de cette juridiction n'avait pas contrevenu à la loi ni commis d'infractions disciplinaires. En sa qualité de président de la Cour suprême, le requérant s'estimait autorisé à participer au choix des juges devant être mutés à cette juridiction.
S'agissant de ses observations sur le projet de modification de la Constitution, le requérant fait valoir en outre que le gouvernement entendait le punir pour avoir exprimé son opinion au sujet de la position du pouvoir judiciaire. Ces vues cadraient avec celles d'autres juges et avaient été approuvées lors de réunions et conférences internationales auxquelles il avait participé. Enfin, le gouvernement aurait pu engager une procédure disciplinaire contre l'intéressé s'il avait estimé que celui-ci ne répondait pas aux exigences professionnelles et éthiques de ses fonctions. Le gouvernement ne l'a pas fait, ce qui montre selon le requérant que le but de la proposition était de le sanctionner pour ses opinions.
En ce qui concerne le recours prévu par les articles 11 et suivants du code civil, la Cour constate qu'il aurait eu pour effet de redresser toute conséquence néfaste que la proposition du gouvernement de mettre fin aux fonctions du requérant aurait pu avoir sur les droits individuels de celui-ci. Le recours n'avait toutefois pas pour but de protéger la liberté d'expression du requérant en tant que telle. La conclusion selon laquelle l'action prévue par les articles 11 et suivants du code civil n'est pas un recours que l'intéressé soit tenu d'exercer se trouve également étayée par le fait que la Cour constitutionnelle a connu de la demande du requérant et ne l'a pas rejetée pour non-épuisement des autres voies de recours ou au motif que l'affaire relevait de la compétence des juridictions ordinaires. La Cour constate en outre que la Cour constitutionnelle a examiné le fond du grief du requérant concernant l'atteinte à son droit à la liberté d'expression et que la juridiction constitutionnelle n'avait pas, à l'époque des faits, le pouvoir d'accorder une réparation à une partie ayant obtenu gain de cause dans une procédure conduite en application de l'article 130 § 3 de la Constitution (
Nemec et autres c. Slovaquie
(déc.), n
o
48672/99, 18 janvier 2001, avec d'autres références,
Marônek c. Slovaquie
(déc.), n
o
32686/96, 27 avril 2000, et
Feldek c. Slovaquie
(déc.), n
o
29032/95, 15 juin 2000).
Dès lors, l'exception du Gouvernement relative au non-épuisement des voies de recours internes ne saurait être retenue.
La Cour estime qu'il n'y a pas lieu de rechercher si le requérant peut se prétendre victime, au sens de l'article 34 de la Convention, puisque cette partie de la requête est de toute manière irrecevable pour les raisons suivantes.
En ce qui concerne le grief formulé par le requérant, la Cour observe que la qualité de président de la Cour suprême ne prive pas l'intéressé de la protection de l'article 10. En outre, eu égard en particulier à l'importance croissante accordée à la séparation des pouvoirs (
Kleyn et autres c. Pays-Bas
[GC], n
os
39343/98, 39651/98, 43147/98 et 46664/99, § 193, CEDH 2003-VI
;
Stafford c. Royaume-Uni
[GC], n
o
‑
IV) et à celle accordée à la sauvegarde de l'indépendance du pouvoir judiciaire, toute atteinte à la liberté d'expression d'un magistrat dans la situation du requérant appelle un examen attentif de la part de la Cour. Toutefois, pour savoir si cette disposition a été méconnue, il faut d'abord rechercher si la mesure litigieuse constituait une ingérence dans l'exercice de la liberté d'expression – telle qu'une «
formalité, condition, restriction ou sanction
» – ou si elle se situait dans le champ du droit d'accès à la fonction publique, non garanti, lui, par la Convention. Pour répondre, il y a lieu de préciser la portée de la mesure en replaçant cette dernière dans le contexte des faits de la cause et de la législation pertinente (
Wille c. Liechtenstein
, arrêt du 28 octobre 1999,
Recueil des arrêts et décisions
1999-VII, §§ 42 et 43, avec d'autres références).
S'agissant de rechercher s'il y a eu une ingérence dans l'exercice par le requérant de son droit à la liberté d'expression, la Cour estime qu'il lui faut axer son examen sur le rapport soumis par le ministre de la Justice, étant donné que ce document exposait les motifs de la proposition de révocation et que c'est sur cette base que le gouvernement a adopté sa résolution proposant au Conseil national de démettre l'intéressé de ses fonctions.
D'après ce rapport, les actes et le comportement du requérant montraient qu'il ne répondait pas aux exigences professionnelles et éthiques des fonctions de président de la Cour suprême. Les arguments suivants étaient invoqués à l'appui de cette conclusion.
i.
Le requérant n'aurait pris aucune mesure pour faire renvoyer un juge de la Cour suprême qui avait attaqué un fonctionnaire du ministère de la Justice.
ii.
Il aurait tenté d'obtenir le droit exclusif de fixer le nombre de juges de la Cour suprême et de décider des affectations ou mutations de juges à cette juridiction, initiative qui avait été critiquée par un syndicat de magistrats.
iii.
Il n'aurait pas appliqué des critères professionnels et éthiques corrects dans ses propositions de nomination à des postes à la Cour suprême.
iv.
Il aurait déclaré que presque tous les juges approuvaient son avis sur le projet de modification de la Constitution, alors que plusieurs syndicats représentant la majorité des magistrats avaient émis un point de vue contraire.
v.
Il avait allégué, prétendument à tort, que l'ensemble du pouvoir judiciaire, y compris la Cour suprême, serait régi par un membre du gouvernement si le Conseil judiciaire était constitué selon les modalités prévues dans le projet de modification de la Constitution et les arguments qu'il avait invoqués à ce propos démontraient, d'après les conclusions du rapport, qu'il ne comprenait pas le but d'une amnistie dans un Etat démocratique.
vi.
Il avait été indirectement impliqué dans plusieurs affaires médiatisées, qui avaient prétendument jeté le discrédit sur le pouvoir judiciaire, ou n'avait pas agi de façon appropriée à ces occasions.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que la mesure litigieuse touchait essentiellement à la capacité du requérant à exercer convenablement la fonction de président de la Cour suprême, c'est-à-dire à l'appréciation de ses compétences professionnelles et de ses qualités personnelles dans le cadre de ses activités et comportements concernant l'administration de la Cour suprême. A cet égard, il y a lieu de noter que l'article 8 § 1 de la loi sur l'administration de la justice par l'Etat énonce que l'autorité centrale chargée de l'administration de la justice est le ministère de la Justice et que l'article 9 § 2 dispose que le ministère de la Justice administre la Cour suprême par l'intermédiaire du président de celle
‑
ci.
La mesure litigieuse ressortissait donc, en tant que telle, au domaine de l'exercice d'une fonction publique liée à l'administration de la justice, ce qui ne constitue pas un droit garanti par la Convention. La Cour n'est donc pas tenue de se prononcer sur le bien-fondé des arguments avancés dans le rapport du ministre.
Il est vrai que ce rapport évoquait également les vues que le requérant avait exprimées sur le projet de modification de la Constitution et précisait qu'elles «
méritaient d'être relevées
» en ce qu'elles montraient que l'intéressé n'avait pas compris le but d'une amnistie dans un Etat démocratique. Toutefois, les documents en la possession de la Cour n'indiquent pas que la proposition de démettre le requérant de ses fonctions ait été exclusivement ou surtout motivée par ces vues. A supposer même que la proposition du gouvernement ait eu un effet dissuasif sur l'exercice par le requérant de sa liberté d'expression, cet effet fut limité dans le temps, puisque, le 19 décembre 2000, le Conseil national de la République slovaque a rejeté la proposition tendant à la révocation de l'intéressé.
Compte tenu de la portée de la mesure litigieuse au regard des faits de l'espèce et du droit pertinent, la Cour conclut qu'il n'y a pas eu d'ingérence dans l'exercice par le requérant de son droit à la liberté d'expression tel que le garantit l'article 10 § 1.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se dit victime d'une discrimination en ce que, contrairement aux autres juges, il pouvait être révoqué en raison des vues qu'il avait exprimées et sans qu'un tribunal ne l'eût reconnu coupable d'une infraction pénale ou disciplinaire. Il allègue la violation de l'article 14 de la Convention, lequel énonce
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
La Cour rappelle qu'il y a violation du droit garanti par l'article 14 à ne pas faire l'objet d'une discrimination dans la jouissance des droits reconnus par la Convention lorsque les Etats font subir sans justification objective et raisonnable un traitement différent à des personnes se trouvant dans des situations analogues (
Thlimmenos c. Grèce
[GC], n
o
En l'espèce, le requérant risquait d'être relevé de ses fonctions de président de la Cour suprême. Toutefois, son renvoi éventuel n'était pas de nature à affecter sa situation en tant que juge, office auquel il avait été élu précédemment et duquel il pouvait être démis, comme d'autres juges, dans les cas prévus par la loi. Dès lors, on ne saurait considérer que l'intéressé a été traité différemment de personnes se trouvant dans une situation analogue.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Françoise
Elens-Passos
Nicolas
Bratza
Greffière adjointe
Président