SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii n. 8838/03 prezentate de Zoi DRAKIDOU împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Lângă (secțiunea întâi), care are loc la 1 iulie 2004 într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președinte C.L. Rozakis Bonello mes Tulkens Vajić Steiner Insuranceyev, judecători și S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 28 februarie 2003, după ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, dl Zoi Drakidou, este o resortisantă greacă, născută în 1929 și rezidentă la Orestiada. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Panuous și A. Pamousi, avocați la Atena. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de recurentă, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 martie 1994, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instană în materie de daune-interese împotriva Spitalului Psihiatric de Etu, care îl angaja ca femeie de gospodărie. Aceasta solicita o anumită sumă cu titlu de salarii. La 29 noiembrie 1994, instanța de primă instanță (Decizia nr. 2553/1994). La 11 septembrie 1995, la spitalul interjet a recurs. La 6 februarie 1997, printr-o decizie înainte de a pronunța dreptul, instanța de apel din partea reclamantei a dispus prezentarea anumitor documente (decizia nr. 838/1997). La 25 septembrie 1997, Curtea de Casație a confirmat decizia atacată (n 8049/1997). La 10 iulie 2000, spitalul s-a ocupat de casare. La 4 septembrie 2002, Curtea de Casație a spart decizia atacată și a retrimis cauza în fața instanței judecătorești de apel (hotărârea nr. 1444/2002). Această hotărâre a fost pusă la dispoziție și certificată conform în octombrie 2002. Din dosar nu reiese că, până în prezent, recurenta a întreprins demersuri în fața Tribunalului de apel. GRIEFS Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție reclamanta se plânge de legalitatea procedurii. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta se plânge de durata procedurii. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile. ÎN ȚARA sa reclamanta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil și că instanțele grecești au comis erori de fapt și de drept care i-au privilegiat adversarul. Aceasta invocă art. 6 alin. (1) și 13 din Convenție. Părțile relevante ale art. 6 alin. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) la art. 13 din Convenție se citește după cum urmează: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea ia notă de faptul că procedura în litigiu nu este încheiată în mod oficial, deoarece Curtea de Casație a trimis cauza în fața instanței de apel. Prin urmare, aceaceasta ar putea fi respinsă ca fiind prematură. Cu toate acestea, recurenta pare să considere procedura ca fiind finalizată, din moment ce nu rezultă din dosarul pe care l-a preluat sau pe care intenționează să îl preia instanța în fața instanței de apel. În orice caz, Curtea amintește că: aplicarea și interpretarea dreptului intern sunt, în principiu, rezervate competenței instanțelor naționale. În conformitate cu art. 19 din Convenție, Curtea are doar sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenție pentru întreprinderile contractante. În special, nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție ( García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). Or, în cazul de față, Curtea nu identifică niciun indice derbitrar în desfășurarea procedurii, care a respectat principiul contradictoriei și în cursul căreia recurenta a putut prezenta toate argumentele pentru apărarea cauzei sale. În concluzie, Curtea consideră că, în ansamblul său, procedura în litigiu a avut un caracter echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În plus, o nouă examinare a t ă ii sub aspectul articolului 13, ale căror cerințe sunt mai puțin stricte, nu impune. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4). Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge, de asemenea, de durata procedurii. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. În sfârșit, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său de a respecta bunurile sale. Ea pretinde că și-a pierdut dreptul de a obține suma pe care o revendica în temeiul daunelor-interese. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea consideră că așa-numitele creanțe ale recurentei nu pot trece drept bunuri În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, din moment ce nu s-a constatat și nu s-a pronunțat nicio hotărâre cu forță de lucru judecat. Totuși, aceaceasta este condiția pentru ca o creanță să fie sigură și exigibilă și, prin urmare, protejată prin art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A, 84 alin. 59). În special, Curtea constată că, atât timp cât cauza sa era pendinte în fața instanțelor interne, acțiunea sa nu constituia, în cadrul recurentei, niciun drept de creanță, ci numai dreptul la o astfel de creanță. Prin urmare, hotărârea Curții de Casație care a exonerat reclamanta de cererile sale nu a putut avea ca efect privarea de un bun de care era proprietară. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână Recuperare din timpul procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Santiago Quesada Peer Lorenzen modulier adjunct Președinte
de la requête n
o
8838/03
présentée par Zoï DRAKIDOU
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 1
er
juillet 2004 en une chambre composée de
:
MM.
P.
Lorenzen
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
G.
Bonello
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
E.
Steiner
,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Quesada,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 février 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Zoï Drakidou, est une ressortissante grecque, née en 1929 et résidant à Orestiada. Elle est représentée devant la Cour par M
es
L.
Panousis et A. Panousi, avocats à Athènes.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 28 mars 1994, la requérante saisit le tribunal de première instance d’Athènes d’une action en dommages-intérêts contre l’Hôpital Psychiatrique d’Athènes qui l’employait en tant que femme de ménage. Elle réclamait une certaine somme à titre de salaires.
Le 29 novembre 1994, le tribunal de première instance d’Athènes fit droit à sa demande (décision n
o
2553/1994).
Le 11 septembre 1995, l’hôpital interjeta appel.
Le 6 février 1997, par une décision avant dire droit, la cour d’appel d’Athènes ordonna à la requérante la production de certains documents (décision n
o
838/1997). Le 25 septembre 1997, la cour d’appel d’Athènes confirma la décision attaquée (n
o
8049/1997).
Le 10 juillet 2000, l’hôpital se pourvut en cassation.
Le 4 septembre 2002, la Cour de cassation cassa la décision attaquée et renvoya l’affaire devant la cour d’appel d’Athènes (arrêt n
o
1444/2002). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme en octobre 2002.
Il ne ressort pas du dossier qu’à ce jour, la requérante ait entrepris des démarches devant la cour d’appel.
1.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention la requérante se plaint de l’équité de la procédure.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure.
3.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens.
1.
La requérante se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement et que les juridictions grecques ont commis des erreurs de fait et de droit qui ont privilégié son adversaire. Elle invoque les articles 6 § 1 et
13 de la Convention. Les parties pertinentes de l’article 6 § 1 sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
L’article 13 de la Convention se lit comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
La Cour note d’emblée que la procédure litigieuse n’est pas formellement terminée, car la Cour de cassation renvoya l’affaire devant la cour d’appel. Ce grief pourrait donc être rejeté comme étant prématuré. Toutefois, la requérante semble considérer la procédure comme achevée, puisqu’il ne ressort pas du dossier qu’elle ait repris ou qu’elle entende reprendre l’instance devant la cour d’appel. En tout état de cause, la Cour rappelle que l’application et l’interprétation du droit interne sont en principe réservées à la compétence des juridictions nationales. Aux termes de l’article 19 de la Convention, la Cour a pour seule tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Εtats contractants. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
1999
‑
I).
Or, dans le cas d’espèce, la Cour ne décèle aucun indice d’arbitraire dans le déroulement de la procédure, qui a respecté le principe du contradictoire et au cours de laquelle la requérante a pu présenter tous les arguments pour la défense de sa cause.
En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. En outre, un nouvel examen du grief sous l’angle de l’article 13, dont les exigences sont moins strictes, ne s’impose pas.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint en outre de la durée de la procédure.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
3.
La requérante se plaint enfin d’une atteinte à son droit au respect de ses biens. Elle affirme avoir perdu son droit à obtenir le montant qu’elle revendiquait au titre des dommages-intérêts. Elle invoque l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
La Cour estime que les prétendues créances de la requérante ne peuvent passer pour des «
biens
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1, puisque aucune d’elles n’a été constatée et liquidée par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu’une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir
Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce
, arrêt du 9
décembre 1994, série A, n
o
301-B, p. 84, § 59).
En particulier, la Cour note que, tant que son affaire était pendante devant les juridictions internes, son action ne faisait naître, dans le chef de la requérante, aucun droit de créance, mais uniquement l’éventualité d’obtenir pareille créance. Dès lors, l’arrêt de la Cour de cassation ayant débouté la requérante de ses demandes n’a pu avoir pour effet de la priver d’un bien dont elle était propriétaire.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief tiré de la durée de la procédure
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Santiago
Quesada
Peer
Lorenzen
Greffier adjoint
Président