CtEDO 01.07.2004 Auto

ATALAY and OTHERS v. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
01.07.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partly inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ATALAY and OTHERS v. TURKEY (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

DECIZIA PARȚIONALĂ A Özkan ATALAY și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 1 iulie 2004 în calitate de Camera compusă din: Ress Președintele Caflisch Türmen Zupančič doamna H.S. Greve Traja, judecători și judecători adjuncți ai secțiunii Villiger, Având în vedere cererea depusă la 8 august 2001, după ce a deliberat, hotărăsc următoarele: FACTE Reclamanții, Özkan Atalay, Abdullah Șașmaz, Ahmet Taș, Adnan Karakaș și Hikmet Adsız, sunt resortisanți turci, care s-au născut în 1968, 1971, 1974, 1962 și, respectiv, 1963. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl S. Özdemir, avocat practicant în Ankara. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Primul și al doilea reclamant au fost reținuți la 22 decembrie 1992, al treilea reclamant a fost reținut la 31 octombrie 1992, al patrulea reclamant a fost reținut la 6 ianuarie 1993 și al cincilea reclamant a fost reținut la 16 Ianuarie 1993. Ei au fost acuzați de a fi membri ai PKK și de a desfășura activități separatiste împotriva Republicii Turciei. Reclamanții au fost presupus tratați rău în timp ce sunt în custodie de poliție. La 18 ianuarie 1993, prima și a doua reclamantă au fost aduse în fața judecătorului de investigare. A cincea solicitantă a fost adusă în fața judecătorului de investigare la 20 ianuarie 1993. Alți solicitanți au fost aduse în fața judecătorului de investigare după o lună în custodie. După aceasta, procurorul public de la Curtea de Securitate de Stat din Diyarbakır a depus acuzații în fața aceleiași instanțe și a acuzat reclamanții și 54 de alți acuzați de implicare în activități separatiste, fiind membri ai și ajutoare și acuzarea PKK. La 8 mai 2000, Curtea de Securitate de Stat a condamnat reclamanții la pedeapsa cu moartea în temeiul articolului 125 din Codul Penal și apoi a comutat-o la o condamnare pe viață. Curtea, atunci când își pronunță hotărârea, a făcut trimitere la declarațiile de poliție făcute de solicitanți și co-acusate, la rapoartele re-construcției evenimentelor, la înregistrările confruntațiilor și la rapoartele de expertiză. Cazul a fost apoi depus în mod automat Curtea de Casație pentru recurs. La 2 aprilie 2001, Curtea de Casație a respins recursul. La 1 aprilie și 28 mai 2004, Registrul a trimis scrisori avocatului reclamanților și a solicitat reclamanților să furnizeze detalii cu privire la presupusele lor maltratare și să furnizeze dovezi medicale în sprijinul acuzațiilor lor. Reclamanții nu au furnizat detalii sau documente referitoare la acuzațiile lor. Reclamanții se plâng în conformitate cu art. 3 din Convenție că au fost tratați în mod necorespunzător în timp ce au fost în custodie de poliție și se plâng în continuare că perioada lor de custodie a fost nerezonabil contrar articolului 5 § 3 din Convenție. În sfârșit, ei se plâng în temeiul articolului 7 din Convenție că nu există dovezi suficiente pentru a le condamna și chiar dacă s-a considerat că au comis astfel de infracțiuni, acestea nu ar fi trebuit să fie pedepsite în temeiul articolului 125 din Codul Penal care prevede o penalitate grea. Reclamanții se plâng, în temeiul articolului 3 din Convenție, că au fost tratați rău în timp ce erau în custodie de poliție. Curtea constată că reclamanții nu au furnizat detalii cu privire la tipul de maltrat pe care se presupune că le-au infligé. În plus, remarcă că, prin scrisorile din 1 aprilie 2004 și 28 mai 2004, Registrul a solicitat reclamanților să furnizeze detalii privind presupusele nerespectări și să furnizeze dovezi medicale în sprijinul acuzațiilor lor. Curtea concluzionează că plângerea reclamanților nu a fost justificată și trebuie declarată inadmisibilă ca fiind în mod evident fondată în sensul art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Reclamanții se plâng în continuare în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenție că au fost reținuți în detenție pentru o lună fără a fi adus în fața procurorului public sau judecătorului. Curtea remarcă că, în cazul instantaneu, custodia reclamanților s-a încheiat la 18 ianuarie 1993 și, respectiv, la 20 ianuarie 1993, în timp ce cererea a fost prezentată în fața Curții la 8 august 2001 care este mai mult de șase luni de la detenția se plângea. Prin urmare, această parte a cererii a fost depusă din timp și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenție. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestor plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să comunice guvernului contestat acestor plângeri. Reclamanții se plâng în cele din urmă în temeiul articolului 7 din Convenție că nu s-a dovedit cu siguranță că au comis infracțiunile cu care au fost acuzați și chiar dacă s-a considerat că au comis astfel de infracțiuni nu ar fi trebuit să fie condamnați în temeiul articolului 125 din Codul penal, ceea ce privește o pedeapsă grea. Curtea remarcă că această plângere nu susține nicio problemă în temeiul articolului 7 din Convenție, prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată în sensul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerii reclamantelor privind durata procedurii penale; declara restul cererii inadmisibil. Mark Villiger Georg Ress Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă