AVCI contre la TURQUIE

AVCI contre la TURQUIE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A PATRA

DECIZIE FINALĂ

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererei nr. 42583/98

prezentată de İhsan AVCI

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), ședință pe 6 iulie 2004 într-o cameră compusă din:

Sir Nicolas Bratza, președinte,

D-nii R. Türmen,

J. Casadevall,

R. Maruste,

L. Garlicki,

D-nele E. Fura-Sandström,

L. Mijović, judecători,

M.M. O'Boyle, grefier de secțiune,

Ținând seama de petiția menționată mai sus introdusă pe lângă Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 25 februarie 1998,

Ținând seama de art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție care a transferat Curții competența de a examina petiția,

Ținând seama de decizia parțială privind admisibilitatea din 1 februarie 2000,

Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de răspunsurile prezentate de reclamant,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

FAPTELE

Reclamantul, İhsan Avcı, este cetățean turc, născut în 1968 și locuitor la Urfa. Este asistent medical și sindicalust (în cadrul sindicatului muncitorilor din Sănătate și Asistență Socială). Este reprezentat pe lângă Curt de d-nele Osman Baydemir, Kenan Sidar și Metin Kılavuz, avocate la Diyarbakır.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

a. Versiunea reclamantului

Pe 4 noiembrie 1997, aproximativ la ora 18:30, reclamantul a fost arestat într-o librărie la Șanlıurfa și plasat în deținere pentru interogatoriu la sediul secției anti-terorism a direcției de siguranță din același oras. În primele ore ale detenției sale, polițiștii l-au insultat, amenințat și bătut.

Aceeași zi, aproximativ la ora 22:00, reclamantul a fost examinat de medicul de urgență al spitalului public care redactă un raport care menționa trei vânătăi pe corpul său. Ulterior, reclamantul a învățat că polițiștii înlocuiseră acest certificat medical cu altul datat aceeași zi, care indica că nicio urmă de abuzuri nu fusese detectată pe corpul său.

La întoarcerea examinării medicale, polițiștii au amenințat presupus reclamantul cu viol și moarte. L-ar fi bătut crunt, au urinat pe el și i-ar fi infligit jeturi de apă la presiune foarte mare. Reclamantul a fost interogat de polițiști privind presupusa sa ajutare a unei organizații teroriste ilegale, PKK. Reclamantului i se reproșa abuzul de poziția sa de sindicalust și director al secției Șanlıurfa a sindicatului muncitorilor din Sănătate și Asistență Socială (în continuare, „S.S.H.E." sau „sindicat") pentru a păstra material de propagandă al PKK, în biroul și la domiciliul său.

A doua zi, la sfârșitul interogatoriilor, polițiștii l-au forțat pe reclamant să semneze un proces-verbal privind o percheziție efectuată la domiciliul seu în absența sa, și un proces-verbal de declarație pregătit în avans, al cărui conținut i-era necunoscut.

Tot pe 5 noiembrie 1999, după interogatorii, reclamantul a fost din nou dus la spital pentru o examinare medicală. Medicul care l-a examinat a întocmit un raport, conform căruia nicio urmă de abuzuri nu fusese constatată pe corpul reclamantului. Acesta nu s-a opus acestui raport medical deoarece era sub amenințarea polițiștilor.

Pe 5 noiembrie 1997, reclamantul a fost dus în fața judecătorului de pace care, după ce l-a ascultat, a ordonat detenția sa preventivă.

b. Versiunea Guvernului

Pe 4 noiembrie 1997, polițiștii au efectuat o percheziție într-o librărie la Șanlıurfa. Conform informațiilor colectate de autorități, aceasta ar fi servit la ascunderea publicațiilor interzise și la organizarea unor întâlniri clandestine ale PKK. Reclamantul a fost arestat în cursul acestei percheziții. Bazând-se pe procesul-verbal din 5 noiembrie 1997, semnat de reclamant, Guvernul susține că percheziția la domiciliul reclamantului s-a efectuat în prezența sa.

Privind alegerile de abuzuri, Guvernul furnizează Curții rapoartele medicale din 4, 5 și 17 noiembrie 1997 care nu atestă nicio urmă de abuzuri pe corpul reclamantului.

Printr-un act de acuzare a cărui dată este necunoscută, procurorul de republică lângă curtea de securitate a statului din Diyarbakır a acuzat reclamantul, precum și alte două persoane, de organizare a unor întâlniri de propagandă în favoarea PKK și de furnizare de asistență acestei organizații ilegale, și a solicitat condamnarea lor, în special în temeiul articolului 169 din codul penal.

Prin ordonanță din 3 martie 1998, reclamantul a fost eliberat.

Prin sentință din 21 aprilie 1998, curtea de securitate a statului din Diyarbakır l-a achitat pe reclamant din lipsă de elemente de dovadă suficiente pentru a stabili vinovăția sa.

Pe 7 noiembrie 1997, avocatul reclamantului a depus o plângere la procurorul de republică din Șanlıurfa împotriva agenților de poliție responsabili de interogatoriul clientului său. El a susținut, în special, că în cursul detenției sale pentru interogatoriu, clientul lui a fost bătut, amenințat și stropit cu urină de polițiști. Avocatul a afirmat că a constatat el însuși, în cursul întâlnirii lor din 7 noiembrie 1999, o vânătaie lângă ochiul stâng al clientului. El a subliniat că cel puțin șapte codețenu au auzit polițiștii maltratând clientul.

Pe 7 noiembrie 1997, procurorul a ordonat, în urgență, o examinare medicală a reclamantului. Pe 10 noiembrie 1997, a convocat polițiștii responsabili de deținere pentru interogatoriu.

Pe 17 noiembrie 1997, medicul legist al spitalului din Șanlıurfa a examinat reclamantul și a indicat în raportul seu că interesatul nu prezenta niciun simptom patologic.

Pe 28 noiembrie 1997, parchetul din Șanlıurfa a emis o ordonanță de neexercitare a acțiunii publice privind plângerea reclamantului.

Guvernul susține că reclamantul nu a format opoziție la ordonanța de neexercitare a acțiunii publice.

Reclamantul, în observațiile sale suplimentare, susține că a format opoziție împotriva acestei ordonnațe de neexercitare a acțiunii publice devant curtea de asise din Siverek care ar fi respins-o. Curtea nu dispune de niciun document sau informație confirmând această acțiune a reclamantului.

Pe 12 noiembrie 1997, la ora 12:30, în urma unei ordonnațe pronunțate de tribunalul de pace din Șanlıurfa, autoritățile au procedat la o percheziție în secția din Șanlıurfa a S.S.H.E.. Dintre publicații și documente confiscate în cursul percheziției, figurau patru cărți, o sută patruzeci de periodice, cinci sute optzeci și șapte ziare și treizeci și trei de pagini de documente care fusese supuse deciziilor de interzicere și confiscare.

Prin decizie din 15 noiembrie 1997, bazând-se pe rezultatul obținut în urma percheziției, prefectul din Șanlıurfa a ordonat întreruperea activităților secției din Șanlıurfa a S.S.H.E., a cărui președinte era reclamantul. El a subliniat că birourile secției în cauză serveau ca depozit publicațiilor interzise și că secția în cauză desfășura activități în afara atribuțiilor sale.

Din procesul-verbal, redactat pe 16 noiembrie 1997 la ora 16:45, rezultă că, conform deciziei de închidere din 15 noiembrie 1997, localul secției din Diyarbakır a S.S.H.E. a fost închis de autorități pentru o perioadă de șase luni.

Printr-o scrisoare din 17 noiembrie, prefectul a cerut, devant tribunalul de judecată de primă instanță din Șanlıurfa, aprobarea deciziei sale de închidere până la finalizarea procedurii penale privind publicațiile confiscate din sediul acestei secții. Tribunalul de judecată de primă instanță a aprobat, aceeași zi, decizia prefecturii.

De altfel, prin act de acuzare din 2 decembrie 1997, bazând-se pe rezultatul obținut în urma percheziției efectuate în sediul secției din Șanlıurfa a S.S.H.E., procurorul a pus sub acuzație, devant tribunalul de pace din Șanlıurfa, doi membri ai consilului de administrație al acestei secții a sindicatului pentru neascultare la ordinele autorităților privind posesia de publicații interzise. Prin sentință din 6 februarie 1998, cei doi membri ai consilului de administrație au fost achitați.

Pe 16 ianuarie 1998, reclamantul a introdus o acțiune de anulare devant tribunalul administrativ din Gaziantep împotriva deciziei de închidere a secției din 15 noiembrie 1997, cerând totodată suspendarea executării actului administrativ litigios. Prin decizie din 21 aprilie 1998, tribunalul administrativ a respins cererea de măsuri provizorii formulată de reclamant.

Pe 12 mai 1998, invocând expirarea termenului de șase luni prevăzut pentru închidere, reclamantul a solicitat devant prefectura din Șanlıurfa redeschiderea secției din Șanlıurfa a S.S.H.E.

Printr-o scrisoare din 14 mai 1998, locțiitorul prefectului a răspuns că, ținând seama de închiderea sediului secției din Șanlıurfa până la finalizarea procedurii, nu era vorba de reluarea activităților în absența unei decizii a unui tribunal civil sau administrativ.

Pe 15 mai 1998, reclamantul a sesizat tribunalul de judecată de primă instanță din Șanlıurfa și a cerut redeschiderea sedului din Șanlıurfa a S.S.H.E. Invocând achitarea doi membri ai consilului de administrație a secției din Șanlıurfa a sindicatului, a invocat absența unei baze legale a deciziei de închidere. El a menționat, de altfel, răspunsul din 14 mai 1998 dat de prefectură. În ipoteza că acest răspuns ar putea duce la o nouă decizie de întrerupere a activităților acestei secții a acestui sindicat, a cerut anularea acestei noi decizii administrative.

Pe 18 mai 1998, tribunalul menționat s-a pronunțat pe cererea reclamantului și l-a respins pe motiv că nu avea competență ratione materiae pentru a se pronunța pe cererea de redeschidere a sedului secției S.S.H.E.

Pe 20 mai 1998, reclamantul a depus plângere împotriva prefectului devant procurorul de republică din Șanlıurfa.

Prin decizie din 9 iunie 1998 a prefecturii, secția S.S.H.E. și-a reluat activitățile. Reclamantul a retras plângerea depusă împotriva prefectului, din cauza redeschiderii sedului secției S.S.H.E.

Din documente din dosar rezultă că, prin decizie din 9 decembrie 1998, prefectura din Șanlıurfa a ordonat, din nou, întreruperea activităților secției din Șanlıurfa a S.S.H.E., care a fost aprobată de tribunalul de judecată de primă instanță, pe motiv că secția menționată desfășura activități incompatibile cu obiectivele sale. Pe 10 decembrie 1998, conform unui proces-verbal fără semnătură, sediul secției din Diyarbakır a S.S.H.E. a fost închis de autorități. Curtea nu este informată despre continuarea acestei proceduri.

Prin sentință din 30 iunie 1998, tribunalul administrativ din Gaziantep l-a respins pe reclamant din acțiunea de anulare din 16 ianuarie 1998.

B. Dreptul și practica interne relevante

Conform articolelor 151 și 153 din codul de procedură penală ("CPP"), este posibil, pentru aceste diferite delicvențe, să depui plângere la procurorul de republică sau la autoritățile administrative locale. Procurorul și poliția sunt obligați să instruiască plângerile de care sunt sesizați, cu primul decidând dacă este cazul să inițieze urmăriri, conform articolului 148 din codul menționat.

Când procurorul de republică estimează că nu este cazul să urmărească cauza (takibata yer olmadigina dair karar), decizia luată în privința aceasta este notificată persoanei puse sub acuzație, părții lezate și plângătorului (art. 164 din CPP). Un plângător poate forma opoziție (itiraz) împotriva acestei decizii devant președintele curții de asise (art. 165 din CPP) în termen de cincisprezece zile de la notificare. Acesta din urmă poate fie admite opoziția și decide să inițieze acțiunea publică (art. 168 din CPP), fie respinge opoziția. În acest din urmă caz, o acțiune publică nu poate fi inițiată decât pe baza unor fapte sau probe noi (art. 167 din CPP).

În dreptul administrativ turc, există două principale recururi, unul pentru depășirea competenței, altul de plenă jurisdicție. În recurul pentru depășirea competenței, chestiunea ridicată devant judecător de partea demandă este aceea a legalității unui act administrativ și a încălcării de către acest act a unei norme de drept general și impersonal. Cât privește recursul de plenă jurisdicție, chestiunea pusă de partea demandă privește existența sau întinderea unei situații juridice individuale la care pretinde reclamantul. Deci, interesatul, pretinzând-se victimă a unui prejudiciu al cărui răspundere i-o atribuie administrației, îi cere o indemnizație.

GRIEVURI

Reclamantul susține încălcarea articolului 3 din Convenție. El afirmă că a fost supus abuzurilor în cursul detenției sale pentru interogatoriu de către funcționari de poliție care voiau să-i extorqueze confesiuni. În special, polițiștii l-ar fi amenințat cu moarte și abuz sexual, l-ar fi bătut, i-ar fi infligit jeturi de apă rece și unul din ei ar fi urinat pe el.

Reclamantul se plânge de o atentare la dreptul la libertatea sa de asociere, contrar articolului 11 din Convenție, din cauza închiderii secției din Șanlıurfa a sindicatului muncitorilor din Sănătate și Asistență Socială de către prefectura departamentului, și menținerea acestei închideri fără bază legală.

EN DROIT

„Nicio persoană nu poate fi supusă la tortură, nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante."

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. El subliniază că reclamantul a omis să formeze opoziție împotriva ordonnațe de neexercitare a acțiunii publice, pronunțate pe 28 noiembrie 1997, de procurorul din Șanlıurfa. Guvernul citează de asemenea articolele 125 și 129 § 5 din Constituție și invocă posibilitatea introducerii unei acțiuni civile și/sau administrative, pe temelia codului de obligații sau a legii nr. 2577 privind procedura administrativă.

Cât privește fondul, Guvernul neagă alegațiile reclamantului privind abuzurile bazând-se în special pe rapoartele medicale care nu atestă nicio urmă de violență pe corpul reclamantului. El atrage atenția Curții asupra conținutului rapoartelor medicale unde se indică că "persoana dusă de forțele ordinei va fi examinată singură de medicul legist într-un loc unde se vor lua măsurile de siguranță necesare. Raportul va fi întocmit în două exemplare din care al doilea va fi păstrat de instituția care l-a eliberat". Guvernul concluzionează că reclamantul trebuia să dispună de un exemplar al raportului medical și subliniază că ar trebui să-l prezinte pentru a justifica alegerile sale. El susține, prin urmare, că în lipsa unei asemenea dovezi, grievul reclamantului din abuzuri este lipsit de orice bază legală.

În observațiile sale, reclamantul a pretins, mai întâi, că a format opoziție la decizia de neexercitare a acțiunii publice din 28 noiembrie 1997 devant curtea de asise din Siverek și că aceasta ar fi respins-o. Ulterior, a declarat că în urma deciziei de neexercitare a acțiunii publice, a introdus direct petiția sa devant Curt deoarece, după renvoi tardiv la medicul legist, era convins de inefectivitatea investigației penale datorită indiferenței autorităților judiciare. Cât privește fondul grievului, el reia alegațiile sale.

Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne: orice reclamant trebuie să-i dea jurisdicțiilor interne ocazia pe care această dispoziție o are în scopul de a asigura în principiu statelor contractante: evita sau remedia încălcările care li se impută (a se vedea, Mifsud c. Franța [Marea Cameră], nr. 57220/00, § 15, CEDO 2002-VIII).

Ea reamintește că conform articolului 165 din codul de procedură penală turc, oricine care calitatea de „plângător" poate forma opoziție împotriva unei ordonnațe de neexercitare a acțiunii publice care-l privește și că deja a considerat că acest recurs nu era sigur lipsit de șanse de reușită (a se vedea, Șen c. Turcia (decizie), nr. 41478/98, 30 aprilie 2002, Keçeci c. Turcia (decizie), nr. 38588/97, 17 octombrie 2000, și Fidan c. Turcia (decizie), nr. 24209/94, 29 februarie 2000).

În caz de cumpănă, Curtea constată că reclamantul, care, mai întâi, pretindea că a format opoziție devant curtea de asise din Siverek împotriva ordonnațe de neexercitare a acțiunii publice, a expus apoi că a introdus petiția sa devant Curt direct după decizia de neexercitare a acțiunii publice. Orice ar fi, din elemente din dosar rezultă că reclamantul nu a format opoziție devant curtea de asise împotriva deciziei de neexercitare a acțiunii publice pronunțate privind plângerea sa. Cât privește argumentul pe care reclamantul îl trage din renvoiul tardiv la medicul legist pentru a demonstra indiferența autorităților, Curtea consideră că acest element nu este de natură să pună în îndoială efectivitatea căii de opoziție care îi era oferită reclamantului în dreptul intern. Curtea estimează deci că nu a epuizat căile de atac interne, după cum cere art. 35 § 1 din Convenție, și că această parte a cererei trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a fonda alături de alții sindicatele și de a se afilia sindicatelor pentru apărarea intereselor sale.

Guvernul susține că secția sindicatului și-a reluat activitățile pe 9 iunie 1998, reclamantul nu mai poate pretinde a fi victimă a încălcării de care se plânge. Guvernul invocă de asemenea neepuizarea căilor de atac interne și subliniază că petiția a fost introdusă fără ca căile de atac interne să fi fost epuizate. Referindu-se la acțiunile reclamantului pe plan național, expune că, împotriva deciziei administrative litigioase, reclamantul nu a folosit recursul devant tribunalele administrative prevăzut de sistemul juridic împotriva oricărui act administrativ.

Privind fondul grievului, Guvernul pune accent pe faptul că decizia de închidere a fost pronunțată în conformitate cu dispozițiile pe materie. El susține de asemenea că măsura administrativă luată de prefectură era conformă cu scopurile legitime enumerate la alineatul doi al articolului 11, și necesară pentru o societate democratică, în măsura în care nu se poate astepta ca un sindicat, care are ca obiectiv protejarea și dezvoltarea intereselor profesionale ale membrilor săi, să se implice în activități criminale. El afirmă de altfel că această măsură administrativă era proporționată cu scopul urmărit.

În observațiile sale, reclamantul nu se pronunță pe excepția Guvernului, derivată din neepuizarea căilor de atac interne. Cât privește fondul grievului, el reia alegațiile conținute în petiția sa. În observațiile sale suplimentare datând din 5 mai 2004, reclamantul informează Curtea că a introdus, împotriva deciziei din 15 noiembrie 1997, o acțiune de anulare devant tribunalul administrativ din Gaziantep care l-a respins pe 30 iunie 1998.

Curtea observă de la început că întreruperea activităților secției din Șanlıurfa a sindicului a fost ordonată, conform procesului-verbal din 16 noiembrie 1997, pentru o durată de șase luni, și conform scrisorii prefectului din 17 noiembrie 1997, până la finalizarea procedurii penale. În absența unei copii a deciziei prefecturii, Curtea nu este în măsură să determine ce termen a fost fixat de fapt pentru această măsură. Ținând seama de concluzia la care ajunge mai jos, nu consideră necesar să aprofundeze această chestiune și se limitează la a constata că secția din Șanlıurfa a S.S.H.E. și-a încheiat activitățile pe 16 noiembrie 1997 în urma deciziei din 15 noiembrie 1997 și a putut relua activitățile pe 9 iunie 1998, dată deschiderii sedului, și aceasta până pe 9 decembrie 1998 când a intervenit noua decizie de închidere a secției.

Privind excepția Guvernului, derivată din absența calității de victimă a reclamantului, Curtea nu consideră că trebuie să se pronunțe anterior pe chestiunea dacă, ținând seama de schimbarea situației intervenit pe 9 iunie 1998, reclamantul mai poate fi considerat ca având interes să acționeze. Într-adevăr, presupunând chiar că, ținând seama de efectele măsurii suferite, reclamantul se poate pretinde victimă a încălcării de care se plânge, petiția este în orice caz inadmisibilă din motivele expuse mai jos.

Curtea reamintește că obligația de epuizare a căilor de atac interne se limitează la aceea de a face uz normal de recururi probabil eficace, suficiente și accesibile. Pentru a cere epuizare, recursul trebuie să fie capabil de a remedia direct situația litigioasă (Lana c. Italia (decizie), nr. 59904/00, 22 mai 2003).

Curtea constată că pe 15 mai 1998, sfârșit al termenului măsurii litigioase conform procesului-verbal din 16 noiembrie 1997, reclamantul a cerut deschiderea sedului devant un tribunal civil și că a depus de asemenea plângere împotriva prefectului pentru neglijență în exercitarea funcțiunilor sale.

Curtea estimează că recursul folosit de reclamant pe 15 mai 1998 devant un tribunal civil care nu era competent ratione materiae nu poate fi considerat efectiv în sensul articolului 35 din Convenție. Cât privește recursul penal, presupunând chiar că în circumstanțele cauzei, acesta să poată fi considerat un recurs efectiv, Curtea nu dispune de niciun element privind rezultatul acestuia, cu excepția retragerii plângerii de reclamant.

Cât privește recursul administrativ, Curtea observă că, prin sentință din 30 iunie 1998, tribunalul administrativ din Gaziantep a respins acțiunea de anulare introdusă de reclamant împotriva deciziei din 15 noiembrie 1997. Ea constată de altfel că în dreptul turc, în cadrul unei proceduri administrative, recursul devant Consiliul de Stat este un recurs de epuizat în sensul acestui articol din Convenție și că reclamantul trebuia deci să-l ejercieze. Or, devant Curt, nu a demonstrat că s-a pourvit devant Consiliul de Stat împotriva sentinței din 30 iunie 1998 și că a epuizat în felul acesta calea administrativă.

Curtea observă de altfel că, privind menținerea măsurii litigioase de la 15 mai 1998, niciun element din dosar nu permite a afirma că reclamantul a atacat-o printr-o nouă acțiune de anulare.

În observațiile sale, la sprijinul alegațiilor sale pe terenul articolului 11 din Convenție, reclamantul a prezentat Curții o a doua decizie de întrerupere a activităților secției din Șanlıurfa, datată din 9 decembrie 1998. În mod similar, Curtea nu dispune de niciun element permițând a stabili că reclamantul a folosit recururile interne pentru a ataca legalitatea acestei decizii.

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că această parte a cererei trebuie declarată inadmisibilă pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,

Declară restul cererei inadmisibil.

Michael O'Boyle

Nicolas Bratza

Grefier

Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

42583/98

présentée par İhsan AVCI

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 6 juillet 2004 en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

R.

Türmen

,

J.

Casadevall

,

R.

Maruste

,

L.

Garlicki

,

M

mes

E.

Fura-Sandström

,

L.

Mijović,

juges

,

M.

M.

O’Boyle,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 25 février 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n

o

11 à la Convention qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu la décision partielle sur la recevabilité du 1

er

février 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, İhsan Avcı est un ressortissant turc, né en 1968 et résidant à Urfa. Il est assistant médical et syndicaliste (au sein du syndicat des travailleurs de la Santé et d’Assistance sociale). Il est représenté devant la Cour par M

es

Osman Baydemir, Kenan Sidar et Metin Kılavuz, avocats à Diyarbakır.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

L’arrestation et la garde à vue du requérant

a.

La version du requérant

Le 4 novembre 1997, vers 18 h 30, le requérant fut arrêté dans une librairie à Șanlıurfa et placé en garde à vue dans les locaux de la section anti-terroriste de la direction de la sûreté de la même ville. Aux premières heures de sa garde à vue, des policiers l’injurièrent, le menacèrent et le frappèrent.

Le même jour, aux alentours de 22 heures, le requérant fut examiné par le médecin des urgences de l’hôpital public qui rédigea un rapport faisant état de trois ecchymoses sur son corps. Par la suite, le requérant apprit que les policiers avaient remplacé ce certificat médical par un autre daté du même jour, lequel indiquait qu’aucune trace de mauvais traitements n’avait été décelée sur son corps.

Au retour de l’examen médical, les policiers auraient menacé le requérant de viol et de mort. Ils l’auraient roué de coups, uriné sur lui et lui auraient fait subir des jets d’eau à très forte pression. Le requérant fut interrogé par les policiers au sujet de sa prétendue aide à une organisation terroriste illégale, le PKK. On reprochait au requérant d’abuser de sa position de syndicaliste et de directeur de section de Șanlıurfa du syndicat des travailleurs de la Santé et d’Assistance sociale (ci-après, «

S.S.H.E.» ou

«

syndicat

») pour conserver du matériel de propagande du PKK, dans son bureau et à son domicile.

Le lendemain, à l’issue des interrogatoires, les policiers

contraignirent le requérant à signer un procès verbal concernant une perquisition effectuée à son domicile en son absence ainsi qu’un procès-verbal de déposition préparé à l’avance et dont le contenu lui était inconnu.

Toujours le 5 novembre 1999, après les interrogatoires, le requérant fut, à nouveau, amené à l’hôpital pour un examen médical. Le médecin qui l’examina établit un rapport, selon lequel, aucune trace de mauvais traitements n’avait été constatée sur le corps du requérant. Celui-ci ne s’opposa pas à ce rapport médical car il était sous la menace des policiers.

Le 5 novembre 1997, le requérant fut traduit devant le juge de paix qui, après l’avoir entendu, ordonna sa mise en détention provisoire.

b.

La version du Gouvernement

Le 4 novembre 1997, les policiers effectuèrent une perquisition dans une librairie à Șanlıurfa. Selon les renseignements recueillis par les autorités,

celle-ci aurait servi à cacher des publications interdites et à organiser des réunions clandestines du PKK. Le requérant fut arrêté au cours de cette perquisition. S’appuyant sur le procès-verbal du 5 novembre 1997, signé par le requérant, le Gouvernement soutient que la

perquisition au domicile du requérant s’est effectuée en sa présence.

S’agissant des allégations de mauvais traitements, le Gouvernement fournit à la Cour les rapports médicaux des 4, 5 et 17 novembre 1997 qui n’attestent aucune trace de mauvais traitements sur le corps du requérant.

2.

Procédure pénale engagée contre le requérant

Par un acte d’accusation dont la date est inconnue, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır accusa le requérant, ainsi que deux autres

personnes, d’organiser des réunions de propagande en faveur du PKK et de fournir assistance à cette organisation illégale et requit leur condamnation notamment en vertu de l’article 169 du code pénal.

Par ordonnance du 3 mars 1998, le requérant fut remis en liberté.

Par jugement du 21 avril 1998, la cour de sûreté de l’État de Diyarbakır acquitta le requérant faute d’éléments de preuve suffisants pour établir sa culpabilité.

3.

Procédure pénale engagée contre les membres des forces de sécurité

Le 7 novembre 1997, l’avocat du requérant porta plainte auprès du procureur de la République de Șanlıurfa contre les agents de police responsables de l’interrogatoire de son client. Il soutint notamment que, lors de sa garde à vue, son client avait été battu, menacé et arrosé d’urine par les policiers. L’avocat affirma avoir constaté, lui-même, lors de leur entretien du 7 novembre 1999, une ecchymose près de l’œil gauche de son client. Il souligna qu’au moins sept codétenus avaient entendu les policiers maltraiter son client.

Le 7 novembre 1997, le procureur ordonna, en urgence, un examen médical du requérant. Le 10 novembre 1997, il convoqua les policiers responsables de la garde à vue.

Le 17 novembre 1997, le médecin légiste de l’hôpital de Șanlıurfa examina le requérant et indiqua dans son rapport que l’intéressé ne présentait aucun symptôme pathologique.

Le 28 novembre 1997, le parquet de Șanlıurfa rendit une ordonnance de non-lieu quant à la plainte du requérant.

Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas formé opposition à l’ordonnance de non-lieu.

Le requérant, dans ses observations complémentaires, affirme avoir formé opposition contre cette ordonnance de non-lieu devant la cour d’assises de Siverek qui l’aurait rejetée. La Cour ne dispose d’aucun document ou information confirmant cette démarche du requérant.

4.

Procédure concernant la fermeture de la section de Șanlıurfa du syndicat

Le 12 novembre 1997, à 12 h 30, suite à une ordonnance rendue par le tribunal de paix de Șanlıurfa, les autorités procédèrent à une

perquisition dans la section de Șanlıurfa du S.S.H.E.. Parmi des publications et

documents saisis au cours de la perquisition, figuraient quatre livres, cent quarante périodiques, cinq cent quatre-vingt-sept journaux et trente-trois pages de documents qui avaient fait l’objet de décisions d’interdiction et de saisie.

Par décision du 15 novembre 1997, se basant sur le résultat obtenu à la suite de la perquisition, la préfet de Șanlıurfa ordonna l’interruption des activités de la section de Șanlıurfa du

S.S.H.E.,

dont le requérant était le président. Il souligna que les bureaux de la section en question servaient de dépôt aux publications interdites et que la section en cause menait des activités en dehors de ses attributions.

Il ressort du procès-verbal, rédigé le 16 novembre 1997 à 16 h 45 que, conformément à la décision de fermeture du 15 novembre 1997, le local de la section de Diyarbakır du S.S.H.E. fut fermé par les autorités pour un délai de six mois.

Par une lettre du 17 novembre, le préfet demanda, devant le tribunal de grande instance de Șanlıurfa, l’approbation de sa décision de fermeture jusqu’à l’issue de la procédure pénale concernant les publications saisies dans le local de ladite section. Le tribunal de grande instance

approuva, le jour même, la décision de la préfecture.

Par ailleurs, par acte d’accusation du 2 décembre 1997, s’appuyant sur le résultat obtenu suite à la perquisition effectuée dans le local de la section de Șanlıurfa du S.S.H.E, le procureur mit en accusation, devant le tribunal de paix de Șanlıurfa, les deux membres du conseil d’administration de ladite section

du syndicat pour désobéissance envers les ordres des autorités concernant la possession de publications interdites. Par jugement du 6

février 1998, les deux membres du conseil d’administration furent acquittés.

Le 16 janvier 1998, le requérant introduisit une action en annulation devant le tribunal administratif de Gaziantep contre la décision de fermeture de la section du 15 novembre 1997 tout en sollicitant la suspension de l’exécution de l’acte administratif litigieux. Par décision du 21 avril 1998,

le tribunal administratif repoussa la demande des mesures provisoires formulées par le requérant.

Le 12 mai 1998, faisant valoir la fin du délai de six mois prévu pour la fermeture, le requérant demanda devant la préfecture de Șanlıurfa l’ouverture de la section de Șanlıurfa du S.S.H.E.

Par une lettre du 14 mai 1998, l’adjoint du préfet répondit qu’étant donné la fermeture du local de la section de Șanlıurfa jusqu’à l’issue de la procédure, il n’était pas question que celle-ci reprenne ses activités en l’absence de décision d’un tribunal civil ou administratif.

Le 15 mai 1998, le requérant saisit le tribunal de grande instance de Șanlıurfa et demanda la réouverture du local de Șanlıurfa du S.S.H.E. Faisant valoir l’acquittement de deux membres du conseil d’administration de la section de Șanlıurfa du syndicat, il invoqua l’absence de base légale de la décision de fermeture. Il mentionna, par ailleurs, la réponse du 14

mai

1998 donnée par la préfecture. Dans l’hypothèse où cette réponse pourrait prêter à une nouvelle décision d’interruption des activités de ladite section

dudit syndicat, il demanda l’annulation de cette nouvelle décision administrative.

Le 18 mai 1998, ledit tribunal statua sur la demande du requérant et débouta celui-ci au motif qu’il n’avait pas de compétence

ratione materiae

pour statuer sur la demande de réouverture du local de la section du S.S.H.E.

Le 20 mai 1998, le requérant porta plainte contre le préfet devant le procureur de la République de Șanlıurfa.

Par décision du 9 juin 1998 de la préfecture, la section

du S.S.H.E..reprit ses activités. Le requérant retira sa plainte déposée à l’encontre du préfet, en raison de la réouverture du local de la section

du S.S.H.E..

Il ressort des documents du dossier que, par décision du 9

décembre

1998, la préfecture de Șanlıurfa ordonna, à nouveau, l’interruption des activités de la section de Șanlıurfa du S.S.H.E., laquelle fut approuvée par le tribunal de grande instance, au motif que ladite section menait des activités incompatibles à ses objectifs. Le 10 décembre 1998, selon un procès verbal sans signature, le local de la section de Diyarbakır du S.S.H.E. fut fermé par les autorités. La Cour n’est pas informée de la suite de cette procédure.

Par jugement du 30 juin 1998, le tribunal administratif de Gaziantep débouta le requérant de son action en annulation du 16 janvier 1998.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

La poursuite des actes de mauvais traitements

Conformément aux articles 151 et 153 du code de procédure pénale («

CPP

»), il est possible, pour ces différentes infractions, de porter plainte auprès du procureur de la République ou des autorités administratives locales. Le procureur et la police sont tenus d’instruire les plaintes dont ils sont saisis, le premier décidant s’il y a lieu d’engager des poursuites, conformément à l’article 148 dudit code.

Lorsque le procureur de la République estime qu’il n’y a pas lieu de poursuivre l’affaire (

takibata yer olmadigina dair karar

), la décision prise à cet égard est notifiée à la personne mise en examen, à la partie lésée et au plaignant (article 164 du CPP). Un plaignant peut faire opposition (

itiraz

) contre cette décision devant le président de la cour d’assises (article 165 du CPP) dans un délai de quinze jours à compter de la notification. Ce dernier peut soit accueillir l’opposition et décider de lancer l’action publique (article

168 du CPP) soit rejeter l’opposition. Dans ce dernier cas, une action publique ne peut être lancée que sur présentation de nouveaux faits ou nouvelles preuves (article 167 du CPP).

2.

Les recours contentieux en droit administratif turc

En droit administratif turc, il existe deux principaux recours contentieux, l’un pour excès de pouvoir, l’autre de pleine juridiction. Dans le recours pour excès de pouvoir, la question soulevée devant le juge par la partie demanderesse est celle de la légalité d’un acte administratif et de la violation par cet acte d’une règle de droit général et impersonnel. Quant au recours de pleine juridiction, la question posée par la partie demanderesse porte sur l’existence ou l’étendue d’une situation juridique individuelle à laquelle le requérant prétend. Ainsi, l’intéressé, se prétendant victime d’un dommage dont il attribue la responsabilité à l’administration, lui réclame une indemnité.

GRIEFS

Le requérant allègue la violation de l’article 3 de la Convention. Il affirme avoir été soumis à des mauvais traitements lors de sa garde à vue par des fonctionnaires de police qui voulaient lui extorquer des aveux. En particulier, les policiers l’auraient menacé de mort et d’abus sexuel, l’auraient battu, lui auraient infligé des jets d’eau froide et l’un deux lui aurait uriné dessus.

Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à la liberté d’association, contrairement à l’article 11 de la Convention, en raison de la fermeture de la section de Șanlıurfa du syndicat des travailleurs de la Santé et d’Assistance sociale par la préfecture du département, ainsi que du maintien de cette fermeture sans base légale.

EN DROIT

1.

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir subi des mauvais traitements

pendant sa garde à vue. Cet article est ainsi libellé

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il souligne que le requérant a omis de former opposition contre

l’ordonnance de non-lieu, rendue, le 28 novembre 1997, par le procureur de Șanlıurfa. Le Gouvernement cite également les articles 125 et 129 § 5 de la Constitution et invoque la possibilité d’introduire une action civile et/ou administrative, sur le terrain du code des obligations ou de la loi n

o

2577 sur la procédure administrative.

Quant au bien-fondé, le Gouvernement dément les allégations du requérant concernant les mauvais traitements en s’appuyant notamment sur les rapports médicaux qui n’attestent d’aucune trace de violence sur le corps du requérant. Il attire l’attention de la Cour sur le contenu des rapports médicaux où il est indiqué que «

la personne conduite par les forces de l’ordre sera examinée seule par le médecin légiste dans un lieu où les mesures de sécurité nécessaires seront prises. Le rapport sera établi en deux exemplaires dont le deuxième sera gardé par l’établissement l’ayant délivré

». Le Gouvernement en déduit que le requérant a dû disposer d’un exemplaire du rapport médical et souligne que celui-ci devrait le présenter afin de justifier ses allégations. Il soutient, par conséquent, qu’à défaut de telle preuve, le grief du requérant tiré de mauvais traitements est dépourvu de toute base légale.

Dans ses observations, le requérant a prétendu, dans un premier temps, qu’il avait formé opposition à la décision du non-lieu du

28 novembre 1997 devant la cour d’assises de Siverek et que celle-ci l’aurait rejetée. Ultérieurement, il a déclaré qu’à la suite de la décision de non-lieu, il avait introduit directement sa requête devant la Cour car, après son renvoi tardif devant le médecin légiste, il était

persuadé de l’ineffectivité de l’enquête pénale du fait de l’indifférence des autorités judiciaires. Quant au bien fondé du grief, il réitère ses allégations.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes : tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir,

Mifsud c.

France

[GC], n

o

57220/00, § 15, CEDH 2002-VIII).

Elle rappelle qu’en vertu de l’article 165 du code de procédure pénale turc, quiconque ayant la qualité de «

plaignant

» peut former opposition contre une ordonnance de non-lieu le concernant et qu’elle a déjà considéré que ce recours n’était assurément pas dépourvu de chances d’aboutir (voir,

Șen c. Turquie

(déc.), n

o

41478/98, 30 avril 2002,

Keçeci c. Turquie

(déc.), n

o

38588/97, 17 octobre 2000, et

Fidan c. Turquie

(déc.), n

o

24209/94, 29

février 2000).

En l’espèce, la Cour constate que le requérant, qui, dans un premier temps, prétendait avoir formé opposition devant la cour d’assises de Siverek à l’encontre de l’ordonnance de non-lieu, a ensuite exposé avoir introduit sa requête devant la Cour directement après la décision de non-lieu. Quoi qu’il en soit, il ressort des éléments du dossier que le requérant n’a pas formé d’opposition devant la cour d’assises contre la décision de non-lieu rendue concernant sa plainte. Quant à l’argument que le requérant tire de son renvoi tardif devant le médecin légiste afin de démontrer l’indifférence des autorités, la Cour considère que cet élément n’est pas de nature à mettre en doute l’effectivité de la voie d’opposition qui était offerte au requérant en droit interne. La Cour estime dès lors qu’il n’a pas épuisé les voies de recours internes, comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention, et que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.

2.

Le requérant dénonce aussi une atteinte à sa liberté d’association, contrairement à l’article 11 de la Convention,

du fait de la fermeture de la section de Șanlıurfa du S.S.H.E dont il était président ainsi que du maintien de cette fermeture sans base légale. L’article 11 est ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association, y compris le droit de fonder avec d’autres des syndicats et de s’affilier à des syndicats pour la défense de ses intérêts.

2.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. Le présent article n’interdit pas que des restrictions légitimes soient imposées à l’exercice de ces droits par les membres des forces armées, de la police ou de l’administration de l’Etat.

»

Le Gouvernement soutient que la section du syndicat ayant repris ses activités le 9 juin 1998, le requérant ne peut plus se prétendre victime de la violation dont il allègue. Le Gouvernement excipe également du non

‑

épuisement des voies de recours internes et souligne que la requête a été introduite sans que les recours internes aient été épuisés. Se référant aux démarches du requérant sur le plan national, il expose que, contre la décision administrative litigieuse, le requérant n’a pas utilisé le recours devant les tribunaux administratifs prévu par le système juridique contre tout acte administratif.

En ce qui concerne le bien-fondé du grief, le Gouvernement met l’accent sur le fait que la décision de fermeture a été rendue conformément aux dispositions en la matière. Il soutient également, que la mesure administrative prise par la préfecture était conforme aux buts légitimes énumérés au deuxième alinéa de l’article 11, et nécessaire pour une société démocratique, dans la mesure où l’on ne peut pas s’attendre à ce qu’un syndicat, qui a pour objectif de protéger et développer les intérêts professionnels de ses adhérents, s’implique dans des activités criminelles. Il affirme de surcroît que cette mesure administrative était proportionnée au but poursuivi.

Dans ses observations, le requérant ne se prononce pas sur l’exception du Gouvernement, tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Quant au bien fondé de son grief, il réitère ses allégations contenues dans sa requête. Dans ses observations complémentaires datant du 5 mai 2004, le requérant informe la Cour qu’il avait introduit, contre la décision du 15

novembre 1997, une action en annulation devant le tribunal administratif de Gaziantep qui le débouta le 30 juin 1998.

La Cour note d’emblée que l’interruption des activités de la section de Șanlıurfa du syndicat a été ordonnée, selon le procès-verbal du 16 novembre 1997, pour une durée de six mois, et selon la lettre du préfet du 17

novembre 1997, jusqu’à l’issue de la procédure pénale. En l’absence de copie de la décision de la préfecture, la Cour n’est pas en mesure de déterminer quel délai a été fixé réellement pour cette mesure. Étant donné la conclusion à laquelle elle parvient ci-après, elle n’estime pas nécessaire

d’approfondir cette question et se borne à constater que la section de Șanlıurfa du S.S.H.E. a cessé ses activités le 16 novembre 1997 suite à la décision du 15 novembre 1997 et a pu les reprendre

le 9 juin 1998, date de l’ouverture du local, et ce jusqu’au 9 décembre 1998 où la nouvelle décision de fermeture de la section est intervenue.

S’agissant de l’exception du Gouvernement, tirée de l’absence de qualité de victime du requérant, la Cour n’estime pas devoir se prononcer au préalable sur la question de savoir si, vu le changement de situation intervenu le 9 juin 1998, le requérant peut encore être considéré comme ayant un intérêt à agir. En effet, à supposer même qu’eu égard aux effets de la mesure subie, le requérant puisse se prétendre victime de la violation qu’il allègue, la requête est en tout état de cause irrecevable pour les motifs exposés ci-dessous.

La Cour rappelle que l’obligation d’épuiser les recours internes se limite à celle de faire un usage normal de recours vraisemblablement efficaces, suffisants et accessibles. Pour exiger l’épuisement, le recours doit être capable de porter directement remède à la situation litigieuse (

Lana c. Italie

(déc.), n

o

59904/00, 22 mai 2003).

La Cour constate que le 15 mai 1998, fin du délai de la mesure litigieuse selon le procès-verbal du 16 novembre 1997, le requérant a demandé l’ouverture du local devant le

tribunal de grande instance et qu’il a également, porté plainte contre le préfet

pour négligence dans ses fonctions.

La Cour estime que le recours utilisé par le requérant le 15 mai 1998 devant un tribunal civil qui n’était pas compétent

ratione materiae

ne saurait passer pour être effectif

au sens de l’article 35 de la Convention. Quant au recours pénal, à supposer même que dans les circonstances de l’espèce, celui-ci puisse passer pour un recours effectif, la Cour ne dispose d’aucun élément concernant son issue, excepté le retrait de la plainte par le requérant.

Quant au recours administratif, la Cour note que, par jugement du 30

juin

1998, le tribunal administratif de Gaziantep a rejeté l’action en annulation introduite par le requérant à l’encontre de la décision du 15

novembre 1997. Elle relève par ailleurs qu’en droit turc, dans le cadre d’une procédure administrative, le pourvoi devant le Conseil d’Etat, est un recours à épuiser au sens de cet article de la Convention et que le requérant se devait donc de l’exercer. Or, devant la Cour, il n’a pas démontré qu’il s’était pourvu devant le Conseil d’Etat contre le jugement du 30 juin 1998 et qu’il avait, ainsi, épuisé la voie administrative.

La Cour observe par ailleurs que, s’agissant du maintien de la mesure litigieuse à partir du 15 mai 1998, aucun élément du dossier ne permet d’affirmer que le requérant l’ait attaqué par une nouvelle action en annulation.

Dans ses observations, à l’appui de ses allégations sur le terrain de l’article 11 de la Convention, le requérant a soumis, à la Cour, une deuxième décision d’interruption des activités de la section de Șanlıurfa, datée du 9 décembre 1998. De même, la Cour ne dispose d’aucun élément permettant d’établir que le requérant a utilisé les recours internes afin de contester la légalité de cette décision.

Dans ces circonstances, la Cour estime que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable pour non épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

le restant de la requête irrecevable.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Greffier

Président