CAUZA TEMEL c. TURCIA (Cererea nr. 37047/97) HOTĂRÂRE (Reglementare amiabilă) STRASBOURG 13 iulie 2004 Această hotărâre este definitivă. Ea poate suferi corecturi de formă. În cauza Temel c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a Doua Secțiune), ședință într-o cameră compusă din: MM. J.-P. Costa, președinte, L. Loucaides, R. Türmen, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, Doamna W. Thomassen, judecători, și Doamna S. Dollé, grefieră de secțiune, După deliberare în ședință în camera de sfat la 22 iunie 2004, Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată: PROCEDURĂ
1.La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 37047/97) împotriva Republicii Turcia și pe care o cetățeană a acestui stat, Doamna Cevahir Temel ("reclamanta"), o sesizase pe Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") la 27 iunie 1997 în baza fostului articol 25 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ("Convenția").
2.Reclamanta, care a beneficiat de asistență judiciară, este reprezentată de D-l M. Çinkılıç, avocat la Adana. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, D-l E. İșcan, ministru plenipotențiar, director general adjunct pentru Consiliul Europei și Drepturile Omului.
3.Cererea aveau scopul de a obține o decizie asupra chestiunii dacă faptele cauzei dezvăluie o nerespectare de către statul pârât a cerințelor articolelor 3, 8 și 13 ale Convenției.
4.Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).
5.Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.
6.La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni astfel remaniate (art. 52 § 1).
7.La 24 septembrie 2002, Curtea a hotărât să unească cu fondul excepția preliminară a Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne, privitor la plângerile bazate pe articolele 3, 8 și 13 ale Convenției, și a declarat cererea admisibilă.
8.La 10 aprilie 2003, după un schimb de corespondență, grefiera a propus părților să încheie o reglementare amiabilă în sensul articolului 38 § 1 b) al Convenției. La 20 octombrie 2003 și respectiv 4 mai 2004, reclamanta și Guvernul au prezentat declarații formale de acceptare a unei reglementări amiabile a cauzei. ÎN FAPT
9.Reclamanta s-a născut în 1959 și rezidă la Adana.
1. Versiunea faptelor dată de reclamant
10.La 13 ianuarie 1997, în jurul orei 21.00, zece polițiști în civil atașați direcției de siguranță din Adana, secția lupta contra terorismului, ("direcția de siguranță") au bătut la ușa domiciliului reclamantei. Soțul ei a deschis și ei au intrat. Au întrebat-o pe reclamantă cu privire la un anumit "Muzin", membru al PKK, interzis ca organizație teroristă în dreptul intern, și au plecat o oră mai târziu.
11.În aceeași zi, la 22.50, reclamanta s-a prezentat la spitalul public Adana. În raportul datat din aceeași zi, medicul a constatat o sensibilitate lărgită pe spate, dificultăți de mișcare a spatelui, dificultăți de mișcare a cotului și încheieturii stângi. Medicul a precizat că viața reclamantei nu era în pericol.
12.La 16 ianuarie 1997, reclamanta s-a prezentat la centrul de îngrijire și reabilitare al fundației drepturilor omului din Adana. Medicul curant a diagnosticat un traumatism fizic, o spasmodă musculară la spate și o nevroză post-traumatică. Medicul a consemnat de asemenea că părul reclamantei fusese tăiat la nivelul nunții. El i-a prescris un tratament de mai mulți luni.
13.La 19 ianuarie 1997, reclamanta a făcut o declarație pentru presă în care denunța tratamentele cărora fusese supusă.
14.La 6 februarie 1997, s-a prezentat la parchetul din Adana ("parchetul") și a încercat să depună o plângere în care susținea că fusese bătută și că părul ei fusese tăiat de polițiștii care făcuseră percheziția la domiciliul ei. Cu toate acestea, procurorul a refuzat să înregistreze plângerea. 2. Versiunea faptelor dată de Guvern
15.Procesul-verbal, întocmit de poliție la 13 ianuarie 1997 în jurul orei 23.00, menționa că o persoană denunțase prezența unui membru al PKK la nr. 9 din strada a șaizeci și doi-a din cartierul Dağlıoğlu Küçük Oba din Adana, și că polițiștii se deplasaseră acolo.
16.Ca urmare a acestei denunțări, polițiștii s-au prezentat la domiciliul reclamantei. Procesul-verbal de percheziție, întocmit la 13 ianuarie 1997 la 23.30 de trei polițiști și semnat de Abdullah Temel, menționa că polițiștii se deplasaseră la adresa indicată și nu găsiseră nicio mărturie. Conform procesului-verbal, polițiștii nu arestaseră reclamanta.
17.La 3 februarie 1997, reclamanta a fost audiată de procurorul republicii din Adana. Ea declara că la 13 ianuarie 1997 poliția venise la domiciliul ei, că soțul ei deschisese ușa, că unu dintre polițiști o întrebase pe nume și apoi o lovise în spate și o apucasem pe păr. În fine, o forțase să se culce pe burtă și altul o acoperise cu o pătură pentru a-i înăbuși țipetele. Un polițist o întrebă apoi despre o persoană pe care nu o cunoștea; apoi polițistul exercită o presiune pe spate cu piciorul și i-a tăiat părul. Ea spuse că nu știe cu ce i-a tăiat și că nu ar putea să-l recunoască, deoarece nu l-a văzut și că totul s-a întâmplat foarte repede deoarece o culcasem la pământ imediat ce intrase. Ea arătă procurorului coada de păr tăiat care-i fusese returnată, după ce polițiștii o îndepărtaseră și o aruncaseră într-o stradă adiacentă.
18.În depunerea din 29 iunie 1997 întocmită de poliție, Mustafa Somer, cod numeric "Hacı-Hoca", menționa că Cevahir Temel era membru al PKK și desfășura activități acolo.
19.În depunerea din 30 iunie 1997 întocmită de poliție, Abdullah Șahin, cod numeric "Kendal", dădea aceleași indicații.
20.La 17 ianuarie 1998 la 21.40 polițiștii procedaseră la o nouă percheziție la domiciliul reclamantei. Procesul-verbal de percheziție întocmit de polițiștii direcției de siguranță, menționa că se deplasaseră la domiciliul reclamantei ca urmare a unei denunțări, din care reieșea că Cevahir Temel, acuzată că este membru al organizației ilegale a PKK, era căutată de poliție. Ei menționaseră că nu descoperiseră nicio mărturie și că procedaseră la arestul reclamantei. Ei precizaseră că citiseră procesul-verbal, în măsura în care reclamanta nu știa să citească, și că o aprobată prin amprenta digitală.
21.Raportul medical întocmit la 17 ianuarie 1998 la 23.00 de spitalul public Adana menționa că nu existau urme de lovituri sau violență pe corpul reclamantei. Restul raportului era nedescifrabil.
22.Raportul medical întocmit la 18 ianuarie 1998 la 11.15 de același establishment menționa că reclamanta nu purta urme de lovituri sau violență și că viața ei nu era în pericol. Restul raportului era nedescifrabil.
23.Printr-o scrisoare din 18 ianuarie 1998, direcția de siguranță informă procurorul republicii din Adana despre o operațiune desfășurată împotriva PKK. Apoi, pe baza depunerilor persoanelor arestate, declara că pusese reclamanta în arest preventiv. Ea ceruse procurorului să declanșeze măsurile legale care se impuneau. Scrisoarea conținea mențiunea manuscrisă a procurorului precizând că trebuia să libereze reclamanta ținând seama de infracțiunea care i se reproșa și de starea dovezilor.
24.La 7 mai 1998, reclamanta fusese achitată de curtea de siguranță a statului din Adana pentru insuficiență de probe. 3. Plângerea reclamantei împotriva polițiștilor
25.La 20 ianuarie 1997, reclamanta, cu asociația drepturilor omului din Adana, fusese subiectul unui articol publicat în cotidianul local Toros.
26.La 22 ianuarie 1997, direcția de siguranță sesizase parchetul, anexând în special articolul în cauză. Ea declara că faptele nu se desfășuraseră în modul în care erau descrise și indica că scopul asociației drepturilor omului era să denigrez forțele de ordine și să le acuze de fapte fără temeiu.
27.La 23 ianuarie 1997, asociația drepturilor omului din Adana făcuse o declarație potrivit căreia o susținea pe reclamant și o va asista în toate demersurile.
28.La 3 februarie 1997, procurorul a rendat o hotărâre de netrimitere în justiție împotriva autorului articolului publicat în cotidianul Toros.
29.Într-o dată nespecificată, reclamanta primise o chemare informând-o că trebuie să se prezinte la 18 martie 1997 la 8.30 la palatul de justiție.
30.La 3 ianuarie 1999, soțul reclamantei, Abdullah Temel, a fost audiat de procurorul republicii. În depunerea sa, declara că la 13 ianuarie 1997 în jurul orei 23.30, în timp ce se afla la domiciliul lui în compania soției sale, numeroase persoane înarmate, în ținută civilă, se prezentaseră ca fiind polițiști. Ei percheziționaseră domiciliul și l-au forțat să-l părăsească pe când îl împiedicaseră să intre. El spuse că nu știe ce se întâmplase în interior și că polițiștii plecaseră curând. Patru zile mai târziu, câțiva dintre polițiști se prezentaseră din nou la domiciliul pentru a întocmi procesul-verbal de percheziție și i-au cerut să-l semneze; ceea ce făcuse în prezența soției. El declara că ar putea să identifice aceste persoane.
31.La 13 decembrie 1999, reclamanta a fost audiată de procurorul republicii din Adana. Ea declara că la 13 ianuarie 1997 în jurul orei 23.30 se afla acasă cu soțul ei, Abdullah Temel, și că numeroși polițiști înarmați, în ținută civilă, veniseră la domiciliu. Unu dintre ei o întrebă pe nume și apoi o lovea imediat pe spate și pe încheietura dreaptă cu crama armei. Apoi, un saltea fusese pus pe pământ și un polițist o culcasem pe burtă. Apasase un picior pe spate și-i tăiase părul. Ea declara că nu văzuse polițistul acela. În schimb, văzuse polițistul căruia deschisese ușa; era o persoană subțire și înaltă, cu părul blond. Nu el o lovise. După plecarea polițiștilor cu fratele ei, Lezgin Aydın, mergese la spitalul public Adana pentru a fi examinată de un medic care întocmise un raport medical. Acesta îi spusese să meargă să depună plângere la secția de poliție; având frică, refuzase să depună plângere. A doua zi, remisese raportul medical avocatului ei, Mustafa Cinkılıç, care redactase o plângere pe care o dus la procurorul republicii din Adana. Ea susținea că acesta din urmă, pe care nu era în măsură să-l identifice, refuzase să înregistreze plângerea declarând: "De ce se fac descinderi la domiciliul tău și nu la al meu, du-te în altă parte". Mergese atunci la asociația drepturilor omului unde întâlnise președintele ei, Süleyman Kılıç. Apoi, presa fusese convocată și ea povestise faptele; fusese fotografiată arătând părul tăiat. Neștiind ce altă autoritate să contacteze, dăduse procură avocatului pentru a introduce în nume ei o cerere înaintea Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea precizase de altfel, în fața celui care o audea, că nu făcuse nicio altă depunere înaintea altui procuror și declara că aceasta fusese prima oară când îl vedea. Procurorul republicii prezentase atunci reclamantei depunerea culegerea la 3 februarie 1997. Ea declara că semnătura apusă la poalele era asemănătoare cu a sa dar susținea că nu făcuse o asemenea depunere și că aceasta fusese prima oară când întâlnea un procuror.
32.Raportul de expertiza întocmit la 14 decembrie 1999 de laboratorul de grafologie al poliției din Adana menționa că semnătura apusă la poalele depunerii întocmite la 3 februarie 1997 era într-adevăr cea a reclamantei.
33.Printr-o scrisoare din 6 ianuarie 2000, la cererea parchetului, direcția de siguranță informă procurorul că procesul-verbal de percheziție din 13 ianuarie 1997 fusese întocmit de polițiștii Murat Esertürk (M.E.), Osman Soyuer (O.S.) și Sami Çelik (S.Ç.).
34.La 7 ianuarie 2000, procurorul audios pe M.E. care declara că participase bine la percheziția domiciliului reclamantei la 13 ianuarie 1997 la 23.30, data la care un proces-verbal de percheziție fusese întocmit. Cu toate acestea, el contesta faptele care i se reproșau și susținea că raportul medical prezentat de reclamant și emis de spitalul public Adana fusese întocmit în aceeași zi la 22.50. El susținea că la epoca faptelor organizațiile ilegale aveau scopul să denigreze forțele de ordine și statul în raport cu opinia mondială și să dezvăluie identitatea funcționarilor de poliție care lucrau la secția de lupta contra terorismului.
35.La 8 februarie 2000, procurorul audia pe O.S. Acesta din urmă contesta faptele care i se reproșau și susținea că plângerea avea scopul de a-și afecta autoritatea. El preciza că întocmise procesul-verbal de percheziție la 23.30 în timp ce raportul medical prezentat de reclamant fusese întocmit la 22.50.
36.La 9 februarie 2000, procurorul audios pe S.Ç. care contesta faptele care i se reproșau și dezaproba raportul medical care i era prezentat. El spuse că la 13 ianuarie 1997, însoțit de O.S. și M.E., percheziționase domiciliul reclamantei și nu-i vorbise. El preciza că se deplasase la domiciliul reclamantei la 13 ianuarie 1997 în jurul miezului nopții și că, cum era noapte și era urgență, nu respectase formalismul articolului 97 § 2 al codului de procedură penală.
37.Prin act de acuzare întocmit la 29 februarie 2000, parchetul inițiase o acțiune penală împotriva celor trei polițiști mai sus menționați, pe motiv că ei nu percheziționaseră domiciliul reclamantei în conformitate cu art. 97 § 2 al codului de procedură penală și i-au tăiat părul, după cum rezultă din raportul medical.
38.La 3 martie 2000, tribunalul corecțional din Adana ("Asliye Ceza Mahkemesi") convocasem reclamanta și trimisem respectiv o comisie rogatorie tribunalului corecțional din Kayseri pentru obținerea depunerii S.Ç. și la cel din Sivas pentru obținerea celor ale O.S. și M.E.
39.Printr-o cerere din 29 mai 2000, reprezentantul reclamantei ceruse să devină parte intervenantă ("müdahil") în procedura desfășurată înaintea tribunalului.
40.La ședința din 29 mai 2000, tribunalul acceptase ca reclamanta să devină parte intervenantă în procedură. Tribunalul audiose reclamanta care reiteraseă depunerile și susținea că polițiștii care percheziționaseră domiciliul ei erau numeroși, că i-au tăiat părul și au bătut-o. Ea declara că acela care i-a tăiat părul era blond și înalt și că-l putea recunoaște. Tribunalul trimisese respectiv comisii rogatoare la Sivas și Kayseri.
41.La 20 iunie 2000, polițiștii M.E. și O.S. fuseseră auziți de tribunalul corecțional din Sivas ("Asliye Ceza Mahkemesi").
42.Primul declara că era în ținută civilă la 13 ianuarie 1997 și că, din rațiuni de siguranță, percheziționase domiciliul reclamantei doar cu consimțământul soțului ei. Declara că întocmise un proces-verbal de percheziție pe care soțul reclamantei l-a semnat. El contesta acuzațiile de mauvaise traitement pe care le-ar fi infligit reclamantei, și declara că nu i-a tăiat părul. Indicase că datele rapoartelor medicale și cea a operației desfășurate la domiciliul interesat nu corespundeau. Susținea că reclamanta căuta să afecteze succesul operațiunii și autoritatea statului și aveau scopul de a exaspera forțele de ordine și de a-și dezvălui identitățile.
43.O.S. declara că, pentru a nu pune în pericol operațiunea, nu ceruse ajutorul vecinilor pentru percheziția domiciliului reclamantei. Susținea că raportul medical întocmit de reclamant era anterior datei operațiunii. El contesta faptele care i se reproșau.
44.Printr-o scrisoare din 17 decembrie 1999, procurorul informă ministrul justiției, direcția generală a afacerilor externe, că percheziția domiciliului reclamantei fusese condusă cu consimțământul Abdullah Temel, în conformitate cu art. 97 § 1 al codului de procedură penală. Procurorul preciza de altfel că deschisese o instrucție pentru a determina dacă reclamanta depusese o plângere la secția de poliție din cartier sau la procurorul republicii.
45.La 13 iunie 2000, polițistul S.Ç. fusese audiat de tribunalul corecțional din Kayseri. El contesta faptele care i se reproșau și declara că, pentru a nu întârzia operațiunea, nu ceruse ajutorul vecinilor sau al comitetului înțelepților ("ihtiyar heyeti").
46.La 25 septembrie 2000, tribunalul ținuse o ședință în cursul căreia reprezentantul reclamantei ceruse tribunalului să-l scuze pentru absență, în măsura în care, în aceeași zi, avea altă ședință la Tarsus.
47.La ședința din 25 septembrie 2000, reprezentantul reclamantei fiind scuzat, tribunalul renunțase la depunerea unuia dintre inculpați obținută prin comisie rogatorie de tribunalul corecțional din Sivas, în măsura în care nu fusese semnată de un judecător.
48.La ședința din 11 decembrie 2000, în absența inculpaților și în prezența reclamantei și avocatului ei, tribunalul citi depunerile inculpaților obținute prin comisie rogatorie. Reprezentantul reclamantei contesta depunerile pe motiv că polițiștii nu respectaseră regulile de proceduri pentru percheziția domiciliului clientei sale și doreau să prezinte martori.
49.La 26 martie 2001, tribunalul ținuse o altă ședință.
50.La ședința din 11 iunie 2001, reprezentantul reclamantei declara că raportul medical conținut în dosar nu referea vreo rană dar menționa că reclamanta declara că avea dificultăți de mișcare. Tribunalul ceruse parchetului să verifice dacă polițiștii care percheziționaseră domiciliul Cevahir Temel ceruser o autorizație.
51.La ședința din 17 octombrie 2001, în prezența reprezentanților reclamantei și polițiștilor, ca urmare a schimbării compoziției tribunalului și după citirea proceselor-verbale ale ședințelor anterioare, tribunalul ceruse din nou parchetului să verifice dacă polițiștii care percheziționaseră domiciliul Cevahir Temel ceruser o autorizație și să furnizeze tribunalului această informație.
52.La ședința din 23 martie 2001, reclamanta și reprezentantul ei asistaseră la ședință cu martori. Tribunalul audios respectiv: a) Vahyettin Sincar - locuitor în fața casei reclamantei - declara că în ziua evenimentului, între opt și nouă ore, polițiști erau prezenți în tot cartierul și încheiaseră cu cheie soțul și copiii reclamantei în altă cameră și Cevahir era leșinată, întinsă pe pământ. Apoi după plecarea polițiștilor, vecinele veniseră s-o trezească. El declara că o auzise spunând că părul tăiat fusese găsit în stradă. Spune că nu văzuse pătură pe capul reclamantei și că hainele ei erau în dezordine; b) Ayșe Bayram declara că în ziua evenimentului, în jurul orei 20.30, în timp ce uscau rufe pe acoperișul casei, văzuse polițiști peste tot în stradă și văzuse ieșind din casa Cevahir. După plecarea lor, mergese la Cevahir care nu era încă conștientă. Declara că Cevahir avusese părul tăiat și declara că polițiștii i-l tăiaseră. A doua zi, găsise părul reclamantei și i-l adusese.
53.În memoriul prezentat pe fond la 11 iunie 2001, avocatul inculpaților declara în special că raportul medical nu menționa în niciun fel prezența rănilor pe corpul reclamantei. Raportul preciza doar că reclamanta avea sensibilități pe anumite părți ale corpului și susținea că aceste precizări erau fondate pe declarațiile reclamantei.
54.Ca răspuns la cererea parchetului, direcția de siguranță declara că la 17 ianuarie 1998, două echipe, adică șase funcționari de poliție, se deplasaseră la domiciliul reclamantei și la 13 ianuarie 1997, o echipă de trei funcționari de poliție, și anume Murat Esertürk, Sami Çelik, Osman Soyuer, percheziționaseră domiciliul reclamantei.
55.La ședința din 11 februarie 2002, tribunalul citase Abdullah Temel pentru a fi audiat ca martor și ceruse prezentarea fotografiilor polițiștilor pentru ca reclamanta să-i poată identifica.
56.Tribunalul reitrase aceste cereri la ședința ținută la 18 aprilie 2002.
57.La ședința din 22 mai 2002, tribunalul audia Abdullah Temel. El declara că semnătura apusă la poalele procesului-verbal de percheziție care i se prezenta era a sa și preciza că procesul-verbal nu fusese întocmit în ziua percheziciei. Spuse că doi zile înainte de incident patru persoane se deplasaseră la domiciliu; deschisese ușa, aceste persoane i-au închis în camere diferite, și rămăseseră între o jumătate de oră și o oră. Preciza că întrebaseră pe soția lui despre o persoană numită "Mizgin", și un polițist înalt și subțire tăiase părul soției; apoi plecaseră. Preciza că polițiștii loviseră doar pe soția și că nu făcuseră nimic împotriva altor membri ai familiei. Menționa că doi zile după incident, polițiștii se deplasaseră la domiciliul pentru ca să-i semneze procesul-verbal de percheziție fără ca ei să fi procedat la o nouă percheziție. Tribunalul luase în considerare raportul medical privitor la Cevahir Temel menționând că reclamanta avea un certificat de incapacitate de muncă de o zi. Tribunalul luase în considerare de asemenea fotografia S.Ç. Apoi, tribunalul amânase ședința la 9 septembrie 2002 cerând prezentarea registrului fotografiilor altor polițiști implicați. ÎN DREPT
58.La 20 octombrie 2003, Curtea primise următoarea declarație, semnată de reclamant: "1. Ca reprezentant al reclamantei, Doamna Cevahir Temel, am luat cunoștință de termenii declarației formale, făcută de guvernul Republicii Turcia, precum și de angajamentele luate în vederea reglementării amiabile a cauzei având origine în cererea nr. 37047/97, inclusiv aceea de a versa reclamantei menționate o sumă globală de 6.000 EUR (șase mii euro). 2. Dovedit consultată de mine, reclamanta acceptă termenii acestei declarații și, în consecință, renunță la orice altă pretenție împotriva Turciei cu privire la faptele la originea cererii. Ea declară cauza definitiv reglementată și se angajează să nu ceară, după pronunțarea hotărârii Curții în această cauză, remiteri a cauzei la Marea Cameră, în aplicarea articolului 43 § 1 al Convenției."
59.La 4 mai 2004, Curtea primise din Guvern următoarea declarație: "1. Guvernul Republicii Turcia regretă apariția unor cazuri individuale de mauvaise traitement infligite de autorități în exercitarea funcțiilor, în ciuda legislației turce existente și determinării Guvernului de a preveni asemenea acțiuni. Guvernul admite că infligerea maltractărilor persoanelor constituie în special o încălcare a articolului 3 al Convenției. Se angajează să dea instrucțiunile corespunzătoare și să adopte toate măsurile necesare pentru a asigura că interdictivul maltractărilor va fi respectat în viitor. 2. În vederea reglementării amiabile a cauzei având origine în cererea nr. 37047/97, introdusă de Doamna Cevahir Temel, Guvernul ofere să-i verse, ex gratia, sub titlu de prejudicii și cheltuieli și costuri, o sumă globală de 6.000 EUR (șase mii euro). Această sumă nu va fi supusă niciunui impozit sau încărcării fiscale în vigoare la epoca relevantă și va fi versată în euro pe un cont bancar indicat de reclamant sau de consilierul autorizat. Va fi plătibilă în termen de trei luni de la notificarea hotărârii Curții pronunțate în virtutea articolului 39 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Această plată va valida reglementarea definitivă a cauzei. În caz de neplată în acest termen, Guvernul se angajează să verse, de la expirarea acestuia și până la plata efectivă a sumei în cauză, o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pentru această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. 3. Guvernul consideră că supravegherea de către Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei a executării hotărârii Curții în prezenta cauză, precum și cea a hotărârilor pronunțate în cazuri similare privind Turcia, constituie un mecanism corespunzător pentru a asigura îmbunătățirea constantă a situației în materia protecției drepturilor omului. Se angajează la aceasta privire să continue cooperarea necesară pentru a atinge acest obiectiv. 4. În fine, Guvernul se angajează să nu solicite remiteri a cauzei la Marea Cameră sub titlu de articol 43 § 1 al Convenției o dată ce Curtea va pronunța hotărârea."
60.Curtea ia act de reglementarea amiabilă la care sunt ajunse părțile (art. 39 al Convenției). Ea este asigurată că această reglementare se inspiră din respectul drepturilor omului după cum le recunoaște Convenția sau Protocoalele sale (articolele 37 § 1 in fine al Convenției și 62 § 3 din regulament).
61.Prin urmare, convine să radiez cauza din rol. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN MOD UNANIM, 1. Hotărăște să radieze cauza din rol; 2. Ia act de angajamentul părților de a nu cere remiteri a cauzei la Marea Cameră. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 13 iulie 2004 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefieră Președinte
AFFAIRE TEMEL c. TURQUIE (Requête n o 37047/97) ARRÊT (Règlement amiable) STRASBOURG 13 juillet 2004 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Temel c. Turquie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , L. Loucaides , R. Türmen , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me W. Thomassen, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 juin 2004, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 37047/97) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Cevahir Temel (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 27 juin 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.La requérante, qui a été admise au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représentée par M e M. Çinkılıç, avocat à Adana. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. E. İșcan, ministre plénipotentiaire, directeur général adjoint pour le Conseil de l’Europe et les droits de l’Homme.
3.La requête avait pour objet d’obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l’Etat défendeur aux exigences des articles 3, 8 et 13 de la Convention.
4.La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).
5.La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
6.Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
7.Le 24 septembre 2002, la Cour a décidé de joindre au fond l’exception préliminaire du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes, en ce qui concerne les griefs tirés des articles 3, 8 et 13 de la Convention, et a déclaré la requête recevable.
8.Le 10 avril 2003, après un échange de correspondance, la greffière a proposé aux parties la conclusion d’un règlement amiable au sens de l’article 38 § 1 b) de la Convention. Les 20 octobre 2003 et 4 mai 2004 respectivement, la requérante et le Gouvernement ont présenté des déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire. EN FAIT
9.La requérante est née en 1959 et réside à Adana.
1. La version des faits donnée par la requérante
10.Le 13 janvier 1997, vers 21 heures, dix policiers en civil rattachés à la direction de la sûreté d’Adana, section de la lutte contre le terrorisme, (« la direction de la sûreté ») frappèrent à la porte du domicile de la requérante. Son mari ouvrit et ils entrèrent. Ils interrogèrent la requérante sur un certain « Muzin », membre du PKK, interdit comme organisation terroriste en droit interne, et partirent une heure plus tard.
11.Le même jour, à 22 h 50, la requérante s’adressa à l’hôpital public d’Adana. Dans son rapport daté du même jour, le médecin constata une sensibilité étendue sur le dos, des difficultés de mouvement du dos, des difficultés de mouvement du coude et du poignet gauche. Le médecin précisa que la vie de la requérante n’était pas en danger.
12.Le 16 janvier 1997, la requérante se rendit au centre de soins et de réhabilitation de la fondation des droits de l’homme à Adana. Le médecin traitant diagnostiqua un traumatisme physique, un spasme musculaire au dos et une névrose post-traumatique. Le médecin consigna en outre que les cheveux de la requérante avaient été coupés à hauteur de la nuque. Il lui prescrivit un traitement de plusieurs mois.
13.Le 19 janvier 1997, la requérante fit une déclaration de presse dans laquelle elle dénonçait les traitements auxquels elle avait été soumise.
14.Le 6 février 1997, elle se rendit au parquet d’Adana (« le parquet ») et tenta de déposer une plainte dans laquelle elle affirmait avoir été maltraitée et que ses cheveux avaient été coupés par les policiers ayant perquisitionné à son domicile. Toutefois, le procureur de la République refusa d’enregistrer la plainte. 2. La version des faits donnée par le Gouvernement
15.Le procès-verbal, établi par la police le 13 janvier 1997 vers 23 heures, mentionna qu’une personne avait dénoncé la présence d’un membre du PKK au n o 9 de la soixante-deuxième rue dans le quartier de Dağlıoğlu Küçük Oba à Adana, et que les policiers s’y étaient rendus.
16.A la suite de cette dénonciation, les policiers se rendirent au domicile de la requérante. Le procès-verbal de perquisition, établi le 13 janvier 1997 à 23 h 30 par trois policiers et signé par Abdullah Temel, fit état de ce que les policiers s’étaient rendus à l’adresse indiquée et n’avaient trouvé aucune pièce à conviction. D’après le procès-verbal, les policiers n’arrêtèrent pas la requérante.
17.Le 3 février 1997, la requérante fut entendue par le procureur de la République d’Adana. Elle déclara que le 13 janvier 1997 la police s’était rendue à son domicile, que son mari avait ouvert la porte, que l’un des policiers avait demandé à la requérante son nom puis l’avait frappée dans le dos et avait empoigné ses cheveux. Enfin, il l’avait faite s’allonger sur le ventre et un autre l’avait recouverte d’une couverture pour étouffer ses cris. Un policier l’interrogea alors au sujet d’une personne qu’elle ne connaissait pas ; sur ce, le policier exerça une pression sur son dos avec son pied et lui coupa les cheveux. Elle dit qu’elle ne savait pas avec quoi il les avait coupés et qu’elle ne serait pas en mesure de le reconnaître, car elle ne l’avait pas vu et que tout s’était passé très vite puisqu’il l’avait allongée à terre dès qu’il était entré. Elle montra au procureur sa natte de cheveux coupés, qu’on lui avait rapportée, après que les policiers l’eussent emportée et jetée dans une rue adjacente.
18.Dans sa déposition du 29 juin 1997 établie par la police, Mustafa Somer, nom de code « Hacı-Hoca », mentionna que Cevahir Temel était membre du PKK et y menait des activités.
19.Dans sa déposition du 30 juin 1997 établie par la police, Abdullah Șahin, nom de code « Kendal », donna les mêmes indications.
20.Le 17 janvier 1998 à 21 h 40 les policiers procédèrent à une nouvelle perquisition au domicile de la requérante. Le procès-verbal de perquisition établi par les policiers de la direction de la sûreté, mentionna qu’ils s’étaient rendus au domicile de la requérante suite à une dénonciation, d’après laquelle Cevahir Temel, accusée d’être membre de l’organisation illégale du PKK, était recherchée par la police. Ils mentionnèrent qu’ils n’avaient découvert aucune pièce à conviction et qu’ils avaient procédé à l’arrestation de la requérante. Ils précisèrent qu’ils avaient lu le procès-verbal, dans la mesure où la requérante ne savait pas lire, et qu’elle l’avait approuvé en y apposant son empreinte digitale.
21.Le rapport médical établi le 17 janvier 1998 à 23 heures par l’hôpital public d’Adana mentionna qu’il n’y avait aucune trace de coup ni de violence sur le corps de la requérante. Le reste du rapport est illisible.
22.Le rapport médical établi le 18 janvier 1998 à 11 h 15 par le même établissement mentionna que la requérante ne portait aucune trace de coup ni de violence et que sa vie n’était pas en danger. Le reste du rapport est illisible.
23.Par une lettre du 18 janvier 1998, la direction de la sûreté informa le procureur de la République d’Adana d’une opération menée à l’encontre du PKK. Puis, se fondant sur les dépositions des personnes arrêtées, elle déclara avoir placé la requérante en garde à vue. Elle demanda au procureur de la République de déclencher les mesures légales qui s’imposaient. La lettre contenait la mention manuscrite du procureur de la République précisant qu’il fallait libérer la requérante compte tenu du crime qui lui était reproché et de l’état des preuves.
24.Le 7 mai 1998, la requérante fut acquittée par la cour de sûreté de l’Etat d’Adana pour insuffisance de preuves. 3. La plainte de la requérante à l’encontre des policiers
25.Le 20 janvier 1997, la requérante, avec l’association des droits de l’homme d’Adana, fit l’objet d’un article publié dans le quotidien local Toros .
26.Le 22 janvier 1997, la direction de la sûreté saisit le parquet, en joignant notamment l’article en question. Elle déclara que les faits ne s’étaient pas déroulés de la manière dont ils y étaient décrits et indiqua que le but de l’association des droits de l’homme était de dénigrer les forces de l’ordre et de les accuser de faits sans fondement.
27.Le 23 janvier 1997, l’association des droits de l’homme d’Adana fit une déclaration selon laquelle elle soutenait la requérante et l’assisterait dans toutes ses démarches.
28.Le 3 février 1997, le parquet rendit une ordonnance de non-lieu à l’encontre de l’auteur de l’article publié dans le quotidien Toros .
29.A une date non précisée, la requérante reçut une convocation l’informant qu’elle devait se rendre le 18 mars 1997 à 8 h 30 au palais de justice.
30.Le 3 janvier 1999, le mari de la requérante, Abdullah Temel, fut entendu par le procureur de la République. Dans sa déposition, il déclara que le 13 janvier 1997 vers 23 h 30, alors qu’il se trouvait à son domicile en compagnie de son épouse, de nombreuses personnes armées, en tenue civile, se présentèrent comme étant de la police. Ils perquisitionnèrent à son domicile et l’en firent sortir tout en l’empêchant de rentrer. Il dit ne pas savoir ce qui s’est passé à l’intérieur et que les policiers partirent peu après. Quatre jours plus tard, quelques-uns des policiers se présentèrent à nouveau à son domicile pour établir le procès-verbal de perquisition et lui demandèrent de le signer ; ce qu’il fit en présence de son épouse. Il déclara être en mesure d’identifier ces personnes.
31.Le 13 décembre 1999, la requérante fut entendue par le procureur de la République d’Adana. Elle déclara que le 13 janvier 1997 vers 23 h 30 elle se trouvait chez elle avec son mari, Abdullah Temel, et que de nombreux policiers armés, en tenue civile, étaient venus à son domicile. L’un d’eux lui demanda son nom et la frappa aussitôt sur le dos et sur son poignet droit avec la crosse de son arme. Puis, un matelas fut placé sur le sol et un policier l’y allongea sur le ventre. Il appuya un pied sur son dos et coupa ses cheveux. Elle déclara qu’elle n’avait pas vu ce policier. En revanche, elle avait vu le policier à qui elle avait ouvert la porte ; il s’agissait d’une personne mince et de grande taille aux cheveux blonds. Ce n’est pas lui qui l’avait frappée. Après le départ des policiers avec son frère, Lezgin Aydın, elle se rendit à l’hôpital public d’Adana pour y être examinée par un médecin qui établit un rapport médical. Celui-ci lui dit d’aller porter plainte au commissariat de police ; ayant pris peur, elle refusa d’y déposer une plainte. Le lendemain, elle remit le rapport médical à son avocat, Mustafa Cinkılıç, qui rédigea une plainte qu’elle porta au procureur de la République d’Adana. Elle soutint que ce dernier, qu’elle n’était pas en mesure d’identifier, refusa d’enregistrer sa plainte en déclarant : « Pourquoi fait-on des descentes à ton domicile et non pas au mien, va voir ailleurs ». Elle se rendit alors à l’association des droits de l’homme où elle rencontra son président, Süleyman Kılıç. Puis, la presse fut convoquée et elle raconta les faits ; elle fut photographiée en montrant ses cheveux coupés. Ne sachant pas à quelle autre autorité s’adresser, elle donna pouvoir à son avocat pour introduire en son nom une requête devant la Cour européenne des droits de l’homme. Elle précisa en outre, devant celui qui l’entendait, qu’elle n’avait fait aucune autre déposition devant un autre procureur de la République et déclara que s’était la première fois qu’elle le voyait. Le procureur de la République présenta alors à la requérante sa déposition recueillie le 3 février 1997. Elle déclara que la signature qui y était apposée ressemblait à la sienne mais elle soutint qu’elle n’avait pas fait une telle déposition et que c’était la première fois qu’elle rencontrait un procureur de la République.
32.Le rapport d’expertise établi le 14 décembre 1999 par le laboratoire de graphologie de la police d’Adana mentionna que la signature apposée au bas de la déposition établie le 3 février 1997 était bien celle de la requérante.
33.Par une lettre du 6 janvier 2000, à la demande du parquet, la direction de la sûreté informa celui-ci de ce que le procès-verbal de perquisition du 13 janvier 1997 avait été établi par les policiers Murat Esertürk (M.E.), Osman Soyuer (O.S.) et Sami Çelik (S.Ç.).
34.Le 7 janvier 2000, le parquet entendit M.E. qui déclara avoir bien participé à la perquisition du domicile de la requérante le 13 janvier 1997 à 23 h 30, date à laquelle un procès-verbal de perquisition avait été établi. Toutefois, il contesta les faits qui lui étaient reprochés et fit valoir que le rapport médical présenté par la requérante et délivré par l’hôpital public d’Adana avait été établi le même jour à 22 h 50. Il soutint qu’à l’époque des faits les organisations illégales avaient pour objectifs de dénigrer les forces de l’ordre et l’Etat au regard de l’opinion mondiale et de dévoiler l’identité des fonctionnaires de police travaillant à la section de la lutte contre le terrorisme.
35.Le 8 février 2000, le procureur de la République entendit O.S. Celui-ci contesta les faits qui lui étaient reprochés et fit valoir que la plainte avait pour but de porter atteinte à leur autorité. Il précisa qu’il avait établi le procès-verbal de perquisition à 23 h 30 alors que le rapport médical présenté par la requérante avait été établi à 22 h 50.
36.Le 9 février 2000, le procureur de la République entendit S.Ç. qui contesta les faits qui lui étaient reprochés et désapprouva le rapport médical qui lui était présenté. Il dit que le 13 janvier 1997, accompagné d’O.S. et M.E., il avait perquisitionné au domicile de la requérante et qu’il ne lui avait pas adressé la parole. Il précisa qu’il s’était rendu au domicile de la requérante le 13 janvier 1997 vers minuit et que, comme il faisait nuit et qu’il y avait urgence, il n’avait pas respecté le formalisme de l’article 97 § 2 du code de procédure pénale.
37.Par un acte d’accusation établi le 29 février 2000, le parquet intenta une action pénale à l’encontre des trois policiers suscités, au motif qu’ils n’avaient pas perquisitionné le domicile de la requérante conformément à l’article 97 § 2 du code de procédure pénale et lui avaient coupé les cheveux, tel qu’il ressort du rapport médical.
38.Le 3 mars 2000, le tribunal correctionnel d’Adana (« Asliye Ceza Mahkemesi » ) convoqua la requérante et envoya respectivement une commission rogatoire au tribunal correctionnel de Kayseri pour obtenir la déposition de S.Ç. et à celui de Sivas pour obtenir celles de O.S. et M.E.
39.Par une requête du 29 mai 2000, le représentant de la requérante demanda à se constituer partie intervenante (« müdahil » ) dans la procédure engagée devant le tribunal.
40.A l’audience du 29 mai 2000, le tribunal accepta que la requérante devînt partie intervenante dans la procédure. Le tribunal entendit la requérante qui réitéra ses dépositions et soutint que les policiers qui avaient perquisitionné son domicile étaient nombreux, qu’ils lui avaient coupé les cheveux et l’avaient frappée. Elle déclara que celui qui lui avait coupé les cheveux était blond et de grande taille et qu’elle pouvait le reconnaître. Le tribunal envoya respectivement une commission rogatoire à Sivas et Kayseri.
41.Le 20 juin 2000, les policiers M.E. et O.S. furent entendus par le tribunal correctionnel de Sivas (« Asliye Ceza Mahkemesi » ).
42.Le premier déclara qu’il était en tenue civile le 13 janvier 1997 et que, pour des raisons de sécurité, il avait perquisitionné le domicile de la requérante uniquement avec l’aval de son mari. Il déclara avoir établi un procès-verbal de perquisition que le mari de la requérante signa. Il contesta les accusations de mauvais traitements qu’il aurait infligés à la requérante, et déclara qu’il ne lui avait pas coupé les cheveux. Il indiqua que les dates des rapports médicaux et celle de l’opération menée au domicile de l’intéressée ne correspondaient pas. Il fit valoir que la requérante cherchait à porter atteinte au succès de l’opération et à l’autorité de l’Etat et avait pour but d’exaspérer les forces de l’ordre et de dévoiler leurs identités.
43.O.S. déclara que, pour ne pas mettre en péril l’opération, il n’avait pas demandé l’aide de voisins pour perquisitionner le domicile de la requérante. Il fit valoir que le rapport médical établi par la requérante était antérieur à la date de l’opération. Il contesta les faits qui lui étaient reprochés.
44.Par une lettre du 17 décembre 1999, le parquet informa le ministre de la Justice, direction générale des Affaires extérieures, que la perquisition du domicile de la requérante avait été menée avec l’aval d’Abdullah Temel, conformément à l’article 97 § 1 du code de procédure pénale. Le parquet précisa en outre qu’il avait ouvert une instruction pour déterminer si la requérante avait déposé une plainte auprès du commissariat de quartier ou auprès du procureur de la République.
45.Le 13 juin 2000, le policier S.Ç. fut entendu par le tribunal correctionnel de Kayseri. Il contesta les faits qui lui étaient reprochés et déclara que, pour ne pas retarder l’opération, il n’avait pas demandé l’aide des voisins ou du comité des sages (« ihtiyar heyeti » ).
46.Le 25 septembre 2000, le tribunal tint une audience au cours de laquelle le représentant de la requérante demanda au tribunal de l’excuser pour son absence, dans la mesure où, le même jour, il avait une autre audience à Tarsus.
47.A l’audience du 25 septembre 2000, le représentant de la requérante ayant été excusé, le tribunal renvoya la déposition de l’un des prévenus obtenue par commission rogatoire par le tribunal correctionnel de Sivas, dans la mesure où elle n’était pas signée par un juge.
48.A l’audience du 11 décembre 2000, en l’absence des prévenus et en la présence de la requérante et de son avocat, le tribunal lut les dépositions des prévenus obtenues par commission rogatoire. Le représentant de la requérante contesta les dépositions au motif que les policiers n’avaient pas respecté les règles de procédures pour perquisitionner le domicile de sa cliente et souhaita présenter des témoins.
49.Le 26 mars 2001, le tribunal tint une autre audience.
50.A l’audience du 11 juin 2001, le représentant de la requérante déclara que le rapport médical contenu dans le dossier ne faisait pas état de blessure mais mentionna que la requérante avait déclaré qu’elle avait des difficultés de mouvement. Le tribunal demanda au parquet de vérifier si les policiers qui avaient perquisitionnés le domicile de Cevahir Temel avaient demandé une autorisation.
51.A l’audience du 17 octobre 2001, en la présence des représentants de la requérante et des policiers, suite au changement de la composition du tribunal et après lecture des procès-verbaux des audiences précédentes, le tribunal demanda à nouveau au parquet de vérifier si les policiers qui avaient perquisitionné le domicile de Cevahir Temel avaient demandé une autorisation et de fournir cette information au tribunal.
52.A l’audience du 23 mars 2001, la requérante et son représentant assistèrent à l’audience avec leurs témoins. Le tribunal entendit respectivement : a) Vahyettin Sincar ‑ habitant en face de la maison de la requérante ‑ déclara que le jour de l’événement, entre huit et neuf heures, des policiers étaient présents dans tout le quartier et avaient enfermés à clef le mari et les enfants de la requérante dans une autre pièce et Cevahir était évanouie, allongée sur le sol. Puis après le départ des policiers, les voisines vinrent la réveiller. Il déclara qu’il l’avait entendue dire que ses cheveux coupés avaient été retrouvés dans la rue. Il dit qu’il n’avait pas vu de couverture sur la tête de la requérante et que ses vêtements étaient sens dessus dessous ; b) Ayșe Bayram déclara que le jour de l’événement, vers 20 h 30, alors qu’elle était en train de sécher du linge sur le toit de sa maison, elle y avait vu des policiers partout dans la rue et les avait vus sortir de la maison de Cevahir. Après leur départ, elle se rendit chez Cevahir qui n’était pas encore consciente. Elle déclara que Cevahir avait les cheveux coupés et qu’elle avait déclaré que les policiers les avaient coupés. Le lendemain, elle trouva les cheveux de la requérante et les lui ramena.
53.Dans son mémoire présenté sur le fond le 11 juin 2001, l’avocat des prévenus déclara notamment que le rapport médical ne mentionnait d’aucune façon la présence de blessures sur le corps de la requérante. Le rapport précisa seulement que la requérante avait des sensibilités sur certaines parties de son corps et fit valoir que ces précisions étaient fondées sur les déclarations de la requérante.
54.En réponse à la demande du parquet, la direction de la sûreté déclara que le 17 janvier 1998, deux équipes, soit six fonctionnaires de police, s’étaient rendus au domicile de la requérante et, le 13 janvier 1997, une équipe de trois fonctionnaires de police, à savoir Murat Esertürk, Sami Çelik, Osman Soyuer, avaient perquisitionné le domicile de la requérante.
55.A l’audience du 11 février 2002, le tribunal cita Abdullah Temel afin qu’il soit entendu comme témoin et demanda la présentation des photographies des policiers pour que la requérante puisse procéder à leur identification.
56.Le tribunal réitéra ces demandes à l’audience tenue le 18 avril 2002.
57.A l’audience du 22 mai 2002, le tribunal entendit Abdullah Temel. Il déclara que la signature apposée au bas du procès-verbal de perquisition qui lui était présenté était la sienne et précisa que ce procès-verbal n’avait pas été établi le jour même de la perquisition. Il dit que deux jours avant cet incident quatre personnes s’étaient rendues à son domicile ; il leur avait ouvert la porte, ces personnes les avaient enfermés dans différentes pièces, et ils restèrent entre une demi-heure et une heure. Il précisa qu’ils interrogèrent son épouse au sujet d’une personne du nom de « Mizgin », et un policier de grande taille et mince coupa les cheveux de sa femme ; puis ils partirent. Il précisa que les policiers avaient frappé uniquement sa femme et qu’ils n’avaient rien fait contre les autres membres de sa famille. Il mentionna que deux jours après l’incident, les policiers se rendirent à leur domicile pour lui faire signer le procès-verbal de perquisition sans qu’ils aient procédé à une nouvelle perquisition. Le tribunal prit en considération le rapport médical concernant Cevahir Temel mentionnant que la requérante avait un arrêt de travail d’un jour. Le tribunal prit en considération également la photographie de S.Ç. Puis, le tribunal ajourna son audience au 9 septembre 2002 en demandant la présentation du registre des photographies des autres policiers incriminés. EN DROIT
58.Le 20 octobre 2003, la Cour a reçu la déclaration suivante, signée par la requérante : « 1. En qualité de représentante de la requérante, M me Cevahir Temel, j’ai pris connaissance des termes de la déclaration formelle, faite par le gouvernement de la République de Turquie, ainsi que des engagements qui y sont pris en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n o 37047/97, en ce compris celle de verser à la requérante susmentionnée une somme globale de 6 000 EUR (six mille euros). 2. Dûment consultée par mes soins, la requérante accepte les termes de cette déclaration et, en conséquence, renonce à toute autre prétention à l’encontre de la Turquie à propos des faits à l’origine de la requête. Elle déclare l’affaire définitivement réglée et s’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt de la Cour dans cette affaire, le renvoi de celle-ci à la Grande Chambre, en application de l’article 43 § 1 de la Convention. »
59.Le 4 mai 2004, la Cour a reçu du Gouvernement la déclaration suivante : « 1. Le Gouvernement de la République de Turquie regrette la survenance de cas individuels de mauvais traitements infligés par les autorités lors de l’exercice de leur fonction, nonobstant la législation turque existante et la détermination du Gouvernement à empêcher de tels agissements. Le Gouvernement admet que le fait d’infliger des mauvais traitements à des individus constitue notamment une violation de l’article 3 de la Convention. Il s’engage à édicter les instructions appropriées et à adopter toutes les mesures nécessaires pour garantir que l’interdiction de mauvais traitements soit respectée à l’avenir. 2. En vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n o 37047/97, introduite par M me Cevahir Temel, le Gouvernement offre de lui verser, ex gratia , au titre des préjudices et des frais et dépens, la somme globale de 6 000 EUR (six mille euros). Cette somme ne sera soumise à aucun impôt ou charge fiscale en vigueur à l’époque pertinente et sera versée en euros sur un compte bancaire indiqué par la requérante ou par son conseil dûment autorisé. Elle sera payable dans les trois mois à compter de la notification de l’arrêt de la Cour rendu en vertu de l’article 39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Ce paiement vaudra règlement définitif de l’affaire. A défaut de paiement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au paiement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pour cette période, augmenté de trois points de pourcentage. 3. Le Gouvernement considère que la surveillance par le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe de l’exécution de l’arrêt de la Cour dans cette présente affaire ainsi que de ceux rendus dans les affaires similaires concernant la Turquie, constitue un mécanisme approprié pour garantir l’amélioration constante de la situation en matière de protection des droits de l’homme. Il s’engage à cet égard à poursuivre sa coopération, nécessaire pour atteindre cet objectif. 4. Enfin, le Gouvernement s’engage à ne pas solliciter le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre au titre de l’article 43 § 1 de la Convention une fois que la Cour aura rendu son arrêt. »
60.La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention). Elle est assurée que ce règlement s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles 37 § 1 in fine de la Convention et 62 § 3 du règlement).
61.Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de rayer l’affaire du rôle ; 2. Prend acte de l’engagement des parties de ne pas demander le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 juillet 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président