Zarakolu și Belge Uluslararasi Yayincilik împotriva Turciei

La originea cauzei se găsesc două recursuri (n. 26971/95 și 37933/97) îndreptat împotriva Republicii Turcia și pe care o cetățeană a acestui stat, doamna Ayșenur Zarakolu („reclamanta"), acționând în propria ei calitate și în cea a editurii Belge Uluslararası Yayıncılık a cărei proprietară și editoare era în momentul faptelor, le-a sesizat pe Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") pe 13 martie 1995 și 9 septembrie 1997 respectiv, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Doamna Ayșenur Zarakolu a decedat pe 28 ianuarie 2002. Moștenitorii ei – soțul ei, Ragıp Zarakolu și fiii ei, Cihan Deniz și Sinan Savaș Zarakolu – au declarat, printr-o scrisoare din 21 mai 2002, că au intenția să continue recursurile devant Curtea în calitatea lor de moștenitori.

Din motive practice, prezenta hotărâre va continua să numească doamna Zarakolu „reclamanta" deși trebuie astăzi să i se atribuie această calitate soțului ei și fiilor ei (a se vedea, de exemplu, Dalban c. România [Marea Cameră], n. 28114/95, CEDH 1999-VI).

Reclamanta este reprezentată de doamna avocat A. Stock, avocat al Proiectului kurde pentru drepturile omului, organizație neguvernamentală având sediul în Londra, precum și de doamna avocat T. Otty, avocat în Londra. Guvernul turc („Guvernul") nu a desemnat un agent pentru procedura devant Curtea.

Reclamanta susținea că sechestrul ordonat asupra cărții publicate de editura a cărei proprietară și editoare era, precum și condamnarea sa pentru aceste fapte, au încălcat art. 10 din Convenție. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, ea se plângea, de asemenea, de lipsa de independență și imparțialitate a curții de siguranță a statului care a judecat-o și condamnat-o.

Recursurile au fost transmise Curții pe 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului n. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul n. 11).

Recursurile au fost atribuite primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcintă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. Ca urmare a retragerii dnului R. Türmen, judecător ales în legătură cu Turcia (art. 28), Guvernul a desemnat dn. F. Gölcüklü pentru a ședința în calitatea de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din regulament).

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezentele recursuri au fost atribuite secțiunii a doua astfel remaniată (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 10 decembrie 2002, camera a decis să unească recursurile și să le declare parțial admisibile.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament). ÎN FAPT I.

Pe 12 octombrie 1994, la cererea procurorului Republicii lângă curtea de siguranță a statului din Istanbul („curtea de siguranță a statului"), judecătorul assessor al acestei și aceleași instanțe a emis o ordonanță de măsuri provizorii privind sechestrul cărții în cauză pe baza articolului 86 din codul de procedură penală cu motiv că conținea propagandă separatistă.

În aceeași zi, doi polițiști s-au prezentat în birourile societății reclamantei pentru a notifica ordonanța de sechestru. Ei au procedat la sechestrul a cinci exemplare.

Pe 21 octombrie 1994, curtea de siguranță a statului a respins opoziția formată de reclamanta împotriva ordonanței de sechestru.

Pe 28 octombrie 1994, procurorul Republicii a inculpat reclamanta, în calitatea sa de proprietară a editurii BUY și editoare a cărții incriminate, de propagandă separatistă pe baza articolului 8 din legea n. 3713 privind lupta împotriva terorismului.

Devant curtea de siguranță a statului, reclamanta a refutat acuzațiile împotriva sa și a susținut că a asigurat publicarea lucrării litigioase considerând că conținutul ei nu justifica măsuri de represiune. De altfel, ea a susținut în special că pasajele reținute de procurorul Republicii nu pot fi considerate în niciun caz ca propaganda separatistă, și că chiar dacă s-ar putea vedea critică la adresa regimului actual al statului, aceasta ar fi dreptul oricărui cetățean.

Printr-o hotărâre din 29 decembrie 1995, curtea de siguranță a statului a condamnat reclamanta la șase luni de închisoare și o amendă de 50.000.000 lire turce (TRL) pe baza articolului 8 § 2 din legea n. 3713 privind lupta împotriva terorismului, modificat de legea n. 4126. Luând în considerare circumstanțe atenuante, curtea a redus pedeapsa de închisoare la cinci luni și a commutativ pedeapsa în o amendă de 42.000.000 TRL. Ea a ordonat în sfârșit confiscarea lucrării litigioase.

Curtea de siguranță a statului a observat că autorul desemna o regiune particulară a Turciei ca fiind „Kurdistanul" și identifica mișcările insurecționale din această regiune cu o luptă națională kurdă. Ea a considerat că lucrarea, luată în ansamblu, conținea propagandă separatistă. Ea a citat următoarele pasaje din ea: Pagina 5: „(...) încălcările drepturilor omului la Kurdistan și în Turcia, torturile infligite în vremea evacuării satelor și numărul execuțiilor extrajudiciare au crescut dosarul de acuzare al statului." Pagina 6: „Așa cum demonstrează, de altfel, evoluțiile recente, acest sistem, care nu vede în sine decât dreptul de a trăi în această țară, acordând kurdilor acest drept doar în măsura servitucii lor, care le impune prin forță să nu-și folosească dreptul pentru a-și menține cultura și limba maternă, nu va putea supraviețui mult timp." Pagina 10: „Cei care, astazi, la Kurdistan, bombardează satele, ard lanurile, ucid bebeluși în leagănele lor, încearcă să expulzeze oamenii din provinciile lor, îi torturează, trag în ei din ambuscade, în noaptea neagră răpesc și ucid persoane care au un singur gând: libertatea, știu ei în ce pagini ale istoriei se vor găsi? (...)" Pagina 14: „Închisoarele sunt pline de forțe revoluționare, de kurzi care încearcă să-și promoveze lupta națională și de intelectuali care încearcă să-și informeze oamenii cu ajutorul penei."

Printr-o hotărâre din 11 martie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de prim grad. II.

Reclamanta susține că noțiunea de integritate a statului, așa cum se enunță la art. 8 din legea n. 3713, este atât de vagă încât condamnarea sa în temeiul acestei dispoziții nu era previzibilă. Ea adaugă că condamnarea sa din cauza opiniilor exprimate în cartea litigioasă nu ar găsi nicio justificare, nici din perspectiva Convenției nici din perspectiva dreptului intern.

Guvernul susține că sechestrul cărții constituie o măsură preventivă, clar definită de art. 28 al Constituției care vizează a preveni săvârșirea unor infracțiuni. El observă în această privință că necesitatea acestei măsuri a fost aprobată la încheierea urmăririi penale exercitate împotriva reclamantei.

Cu privire la condamnarea reclamantei pentru că a publicat cartea în cauză, Guvernul susține că era „prevăzută de lege" și urmăreau scopuri legitime, și anume protecția ordinii publice, securității naționale și integrității teritoriale a statului. Limitele criticii acceptabile ar fi fost depășite și cartea ar viza să incite cetățenii de origine kurdă la violență și la dușmanie între diferitele componente ale societății.

Curtea observă că nu este contestat între părți că sechestrul și condamnarea litigioase constituiau o ingerință în dreptul reclamantei la libertatea exprimării, protejat de art. 10 § 1 din Convenție.

Curtea observă că sechestrul litigios fiind fondat pe articolele 28 din Constituție și 86 din codul de procedură penală și condamnarea reclamantei pe art. 8 din legea n. 3713 privind lupta împotriva terorismului, ingerințele care au rezultat în dreptul ei la libertatea exprimării pot fi considerate ca „prevăzute de lege".

Ținând seama de caracterul sensibil al luptei împotriva terorismului precum și de necesitatea autorităților de a-și exercita vigilența în fața unor acte susceptibile de a accentua violența, Curtea consideră că ingerințele denunțate urmăreau anumite scopuri menționate de Guvern, și anume protecția ordinii publice, securității naționale și integrității teritoriale a statului. Rămâne pentru Curtea problema dacă măsurile luate împotriva reclamantei erau „necesare într-o societate democratică" pentru a atinge aceste scopuri.

Curtea a mai tratat cazuri ridicând întrebări similare cu cele din cauza de față și a constatat violarea articolului 10 din Convenție (a se vedea, în particular, Ceylan c. Turcia [Marea Cameră], n. 23556/94, § 38, CEDH 1999-IV, Öztürk c. Turcia [Marea Cameră], n. 22479/93, § 74, CEDH 1999-VI, İbrahim Aksoy, precitată, § 80, și Kızılyaprak c. Turcia, n. 27528/95, § 43, 2 octombrie 2003).

Curtea a examinat prezenta cauză la lumina jurisprudenței sale și consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față. Ea a acordat o atenție deosebită termenilor folosiți în carte și contextului publicării sale. În sensul acesta, ea a ținut seama de circumstanțele înconjurând cazul supus examinării sale, în particular de dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (a se vedea İbrahim Aksoy, precitată, § 60, și Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-IV, p. 1568, § 58).

Lucrarea litigioasă constă într-o colecție de articole relatând asasinarea jurnalistului Ferhat Tepe. Autorul denunță încălcările drepturilor omului care ar avea loc la „Kurdistan". El condamnă în consecință execuțiile extrajudiciare, torturile și distrugerea satelor. În pasajele reținute de curtea de siguranță a statului, autoritățile sunt ținta unor critici vitriolice și sunt acuzate de a reprima brutal lupta pentru libertate dusă de poporul kurdo. Autorul denunță, de asemenea, negația autorităților a culturii și identității acestui popor și condamnă politica urmată.

Este clar că nu se tratează despre o descriere „neutră" a faptelor istorice și că, prin intermediul cărții sale, autorul a dorit să critice acțiunea autorităților turce în sud-estul țării și să încurajeze populația interesată să se opună. De altfel, stilul incontestabil vitrioluc conferă o oarecare vehemență acestei critici.

Curtea observă că curtea de siguranță a statului a estimat că lucrarea litigioasă conținea termeni care urmăreau să rupă integritatea teritorială a statului turc prin desemnarea unei părți a teritoriului ca fiind „Kurdistanul" și prin identificarea mișcărilor insurecționale din această regiune cu o luptă națională kurdă.

Curtea a examinat motivele figurând în hotărârile instanțelor interne și constată că acestea nu pot fi considerate în ele însele ca suficiente pentru a justifica ingerința în dreptul reclamantei la libertatea exprimării (a se vedea, mutatis mutandis, Sürek c. Turcia (n. 4) [Marea Cameră], n. 24762/94, § 58, 8 iulie 1999). Ea observă în particular că dacă anumite pasaje, mai ales acide, din carte zugrăvesc un tablou cel mai negativ al statului turc și al armatei în particular, și conferă narrativului o conotație ostilă, ele nu exhortă totuși la folosirea violenței, la rezistență armată, nici la insurecție, și nu se tratează despre un discurs de ură, ceea ce este în ochii Curții elementul esențial de luat în considerare (a se vedea, a contrario, Sürek c. Turcia (n. 1) [Marea Cameră], n. 26682/95, § 62, CEDH 1999-IV, și Gerger c. Turcia [Marea Cameră], n. 24919/94, § 50, 8 iulie 1999).

Curtea observă că natura și gravitatea pedepselor infligite sunt, de asemenea, elemente de luat în considerare în măsurarea proporționalității ingerințe. Ea observă în această privință că dacă reclamanta a fost inițial condamnată la o pedeapsă de închisoare, curtea de siguranță a statului a commutativ pedeapsa în o amendă.

Cu toate acestea, ținând seama de concluziile sale mai sus și de faptul că aspectul preventiv al ingerințe considerată – și anume sechestrul ordonat de judecătorul assessor – ridică în sine probleme pe terenul articolului 10, Curtea consideră, în circumstanțele cauzei de față, că nu poate acorda o pondere decisivă faptului că pedeapsa de închisoare a fost comutată într-o amendă (a se vedea hotărârea Öztürk c. Turcia [Marea Cameră], n. 22479/93, § 70, CEDH 1999-VI).

În cauza de față, sechestrul litigios și condamnarea reclamantei se dovedesc a fi disproportionate scopurilor urmărite și, prin urmare, nu „necesare într-o societate democratică". Prin urmare, a existat violarea articolului 10 din Convenție. II.

Curtea a mai tratat cazuri ridicând întrebări similare cu cele din cauza de față și a constatat violarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Özel, precitată, §§ 33-34, și Özdemir c. Turcia, n. 59659/00, §§ 35-36, 6 februarie 2003).

Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față. Ea constată că este înțeles că reclamanta, care răspundea devant o curte de siguranță a statului, să fi temut să apară devant judecători printre care figurează un ofițer de carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, reclamanta putea legitim să se teamă că curtea de siguranță a statului să se lase necorespunzător ghidat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că erau obiectiv justificate îndoielile hrănite de reclamanta cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (a se vedea Incal c. Turcia, precitată, § 72 in fine).

Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și condamnat reclamanta, curtea de siguranță a statului din Istanbul nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 § 1. III. PRIVIND ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ARTICOLELOR 13 DIN CONVENȚIE ȘI 1 DIN PROTOCOLUL N. 1

Reclamanta se plânge de absența unei autorități devant care ar fi putut contesta sechestrul cărții litigioase. Ea susține, de asemenea, că această măsură a prejudiciat dreptul ei la respectarea bunurilor sale. Ea vede în aceasta o violre a articolelor 13 din Convenție și 1 din Protocolul n. 1 care se citesc după cum urmează: art. 13 din Convenție „Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul la obținerea unui recurs efectiv devant o instanță națională, chiar dacă violarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale." art. 1 Protocolul n. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă statele de a promulga legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."

Ținând seama de concluziile sale pe terenul articolului 10, Curtea nu consideră necesar să examineze separat alegerile formulate de reclamanta sub unghiul acestor articole. IV.

Reclamanta susține că a suferit prejudiciu material pe care îl apreciază la 13.300 lire sterline („GBP") din cauza confiscării lucrării litigioase (costuri de publicare și pierderi salariale) și pierderii veniturilor profesionale.

Ea cere, de asemenea, repararea prejudiciului moral pe care îl apreciază la 13.000 GBP.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Cu privire la pierderea veniturilor susținute, Curtea consideră că dovezile depuse nu permit a ajunge la o cuantificare precisă a pierderii salariale rezultând pentru reclamanta din violarea articolului 10 din Convenție (a se vedea, în sensul acesta, Karakoç și alții c. Turcia, n. 27692/95, 28138/95 și 28498/95, § 69, 15 octombrie 2002). Prin urmare, Curtea respinge această cerere.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că interesata poate fi considerată a fi éprouvé a anumit dezgust datorită circumstanțelor cauzei de față. Hotărând în echitate după cum cere art. 41 din Convenție, Curtea îi acordă 5.000 euro (EUR) ca reparare a prejudiciului moral. B. Cheltuieli și onorarii

Reclamanta cere, de asemenea, 13.490,32 GBP pentru cheltuielile și onorariile suportate devant Comisie și Curte. Ca justificative, ea furnizează factura orară însoțită de o notă de onorarii în valoare de 1.233,75 GBP.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea reamintește că în temeiul articolului 41 din Convenție, ea rambursează cheltuielile care se dovedesc a fi fost suportate efectiv și necesarmente și sunt de valoare rezonabilă (a se vedea, între alte, Nikolova c. Bulgaria [Marea Cameră], n. 31195/96, § 79, CEDH 1999-II).

Ținând seama de elementele dosarului, Curtea consideră excesivă suma cerută de reclamanta ca titlu de onorarii ale consilului ei. Ea decide să-i acorde în echitate suma de 2.500 EUR. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pe facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat violarea articolului 10 din Convenție; 2. Declară că a existat violarea articolului 6 § 1 din Convenție datorită lipsei de independență și imparțialitate a curții de siguranță a statului din Istanbul; 3. Declară că nu este nevoie de a examina separat plângerile reclamantei bazate pe articolele 13 din Convenție și 1 din Protocolul n. 1; 4. Declară a) că statul pârât trebuie să verseze moștenitorilor reclamantei, în trei luni de la data când hotărârea devine definitiv în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume convertite în lire turce la rata aplicabilă la data regulării: i. 5.000 EUR (cinci mii euro) ca prejudiciu moral; ii. 2.500 EUR (doi mii cinci sute euro) pentru cheltuieli și onorarii; iii. plus orice sumă care poate fi datorată ca taxe; b) că de la expirarea respectivului termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu dobânzi simple la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 13 iulie 2004 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefiera Președintele

A l'origine de l'affaire se trouvent deux requêtes (n os 26971/95 et 37933/97) dirigées contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Ayșenur Zarakolu (« la requérante »), agissant en son nom propre et en celui de la maison d'édition Belge Uluslararası Yayıncılık dont elle était propriétaire et éditrice au moment des faits, avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») les 13 mars 1995 et 9 septembre 1997 respectivement, en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

M me Ayșenur Zarakolu est décédée le 28 janvier 2002. Ses héritiers – son époux, Ragıp Zarakolu et ses fils, Cihan Deniz et Sinan Savaș Zarakolu – ont fait savoir, par une lettre du 21 mai 2002, qu'ils entendaient poursuivre les requêtes devant la Cour en leur qualité d'héritiers.

Pour des raisons d'ordre pratique, le présent arrêt continuera d'appeler M me Zarakolu la « requérante » bien qu'il faille aujourd'hui attribuer cette qualité à son époux et à ses fils (voir, par exemple, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, CEDH 1999 ‑ VI).

La requérante est représentée par M e A. Stock, avocat du Projet kurde pour les droits de l'homme, organisation non gouvernementale ayant son siège à Londres, ainsi que par M e T. Otty, avocat à Londres. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent pour la procédure devant la Cour.

La requérante alléguait que la saisie ordonnée sur le livre publié par la maison d'édition dont elle était propriétaire et éditrice ainsi que sa condamnation pour ces faits avaient enfreint l'article 10 de la Convention. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, elle se plaignait en outre du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat qui l'avait jugée et condamnée.

Les requêtes ont été transmises à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

Les requêtes ont été attribuées à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. R. Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. F. Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). Les présentes requêtes ont été attribuées à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 10 décembre 2002, la chambre a décidé de joindre les requêtes et de les déclarer partiellement recevables.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 12 octobre 1994, à la demande du procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul (« la cour de sûreté de l'Etat »), le juge assesseur de cette même juridiction rendit une ordonnance de référé sur la saisie du livre en question sur le fondement de l'article 86 du code de procédure pénale au motif qu'il contenait de la propagande séparatiste.

Le même jour, deux policiers se rendirent dans les bureaux de la société requérante afin de notifier l'ordonnance de saisie. Ils procédèrent à la saisie de cinq exemplaires.

Le 21 octobre 1994, la cour de sûreté de l'Etat écarta l'opposition formée par la requérante contre l'ordonnance de saisie.

Le 28 octobre 1994, le procureur de la République inculpa la requérante, en sa qualité de propriétaire des éditions BUY et d'éditrice du livre incriminé, du chef de propagande séparatiste sur le fondement de l'article 8 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Devant la cour de sûreté de l'Etat, la requérante réfuta les accusations à son encontre et fit valoir qu'elle avait assuré la publication de l'ouvrage litigieux estimant que son contenu ne justifiait pas de mesures de répression. En outre, elle plaida notamment que les passages retenus par le procureur de la République ne sauraient aucunement passer pour de la propagande séparatiste, et qu'à supposer même que l'on pût y voir une critique à l'endroit du régime actuel de l'Etat, celle-ci serait du droit de tout citoyen.

Par un arrêt du 29 décembre 1995, la cour de sûreté de l'Etat condamna la requérante à six mois d'emprisonnement et une amende de 50 000 000 livres turques (TRL) sur le fondement de l'article 8 § 2 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, modifié par la loi n o 4126. Tenant compte de circonstances atténuantes, la cour réduisit la peine d'emprisonnement à cinq mois et commua celle-ci en une amende de 42 000 000 TRL. Elle ordonna enfin la confiscation de l'ouvrage litigieux.

La cour de sûreté de l'Etat releva que l'auteur désignait une région particulière de la Turquie comme étant le « Kurdistan » et identifiait les mouvements insurrectionnels dans cette région à une lutte nationale kurde. Elle considéra que l'ouvrage, pris dans son ensemble, contenait de la propagande séparatiste. Elle en cita les passages suivants : Page 5 : « (...) les violations des droits de l'homme au Kurdistan et en Turquie, des tortures infligées lors de l'évacuation des villages et le nombre des exécutions extrajudiciaires fait accroître le dossier d'accusation de l'Etat. » Page 6 : « Comme le démontre d'ailleurs les évolutions récentes, ce système, qui ne voit en lui que le droit de vivre dans ce pays, n'octroyant aux Kurdes ce droit que dans la mesure de leur servilité, qui leur impose par la force de ne pas utiliser leur droit pour maintenir leur culture et leur langue maternelle, ne pourra pas survivre longtemps. » Page 10 : « Ceux qui, aujourd'hui, au Kurdistan, bombardent les villages, brûlent les champs, tuent les bébés dans leurs berceaux, essaient d'expulser les gens de leurs provinces, les torturent, tirent sur eux en tendant des embuscades, dans la nuit noire kidnappent et tuent les personnes qui n'ont qu'un souci : la liberté, savent-ils dans quelles pages de l'histoire ils se trouveront ? (...) » Page 14 : « Les prisons sont remplies de forces révolutionnaires, des Kurdes qui essaient de promouvoir leur lutte nationale et des intellectuels qui essaient d'informer les gens à l'aide de leur plume. »

Par un arrêt du 11 mars 1997, la Cour de cassation confirma l'arrêt de première instance. II.

L'article 8 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme a été abrogé par la loi n o 4928 du 19 juin 2003.

L'article 28 § 5 de la Constitution se lit ainsi : « (...) Quiconque écrit, imprime, fait imprimer ou communiquer tout type d'information ou d'article menaçant la sécurité interne ou externe et l'intégrité indivisible de l'Etat avec son territoire et sa nation ou incitant à la perpétration d'infractions, à la rébellion ou à l'insurrection ou concernant les renseignements secrets relatifs à l'Etat est tenu responsable en vertu de la législation relative à ces infractions. La diffusion peut être empêchée à titre préventif par une décision rendue par le juge ou, s'il y a péril en la demeure, sur un ordre de l'autorité expressément habilitée par la loi. L'autorité informe le juge compétent de sa décision dans les vingt-quatre heures. Lorsque le juge compétent ne confirme pas ladite décision dans les quarante-huit heures, elle est considérée comme nulle. (...). »

L'article 86 du code de procédure pénale dispose que des publications peuvent être saisies sur décision du juge après l'ouverture d'une enquête ou de poursuites en raison des infractions définies par la loi. EN DROIT I.

La requérante prétend que la notion d'intégrité de l'Etat, telle qu'énoncée à l'article 8 de la loi n o 3713, est tellement vague que sa condamnation en vertu de cette disposition n'était pas prévisible. Elle ajoute que sa condamnation du fait des opinions émises dans le livre litigieux ne trouverait aucune justification, ni au regard de la Convention ni au regard du droit interne.

Le Gouvernement soutient que la saisie du livre constitue une mesure préventive, clairement définie par l'article 28 de la Constitution visant à empêcher de commettre des infractions. Il fait observer à cet égard que la nécessité de cette mesure était approuvée à l'issue de la procédure pénale engagée à l'encontre de la requérante.

Quant à la condamnation de la requérante pour avoir publié le livre en question, le Gouvernement fait valoir qu'elle était « prévue par la loi » et poursuivait des buts légitimes, à savoir la protection de l'ordre public, de la sécurité nationale et de l'intégrité territoriale de l'Etat. Les limites de la critique acceptable auraient été dépassées et le livre viserait à inciter les citoyens d'origine kurde à la violence et à l'inimitié entre les différentes composantes de la société.

La Cour note qu'il ne prête pas à controverse entre les parties que la saisie et la condamnation litigieuses constituaient une ingérence dans le droit de la requérante à sa liberté d'expression, protégé par l'article 10 § 1 de la Convention.

La Cour relève que la saisie litigieuse étant fondée sur les articles 28 de la Constitution et 86 du code de procédure pénale et la condamnation de la requérant sur l'article 8 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, les ingérences qui en ont résulté dans son droit à la liberté d'expression peuvent être considérées comme « prévues par la loi ».

Eu égard au caractère sensible de la lutte contre le terrorisme ainsi qu'à la nécessité pour les autorités d'exercer leur vigilance face à des actes susceptibles d'accroître la violence, la Cour estime que les ingérences dénoncées poursuivaient certains des buts mentionnés par le Gouvernement, à savoir la protection de l'ordre public, de la sécurité nationale et de l'intégrité territoriale de l'Etat. Reste pour la Cour la question de savoir si les mesures prises à l'encontre de la requérante étaient « nécessaires dans une société démocratique » pour atteindre ces buts.

La Cour a déjà traité d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 10 de la Convention (voir, notamment, Ceylan c. Turquie [GC], n o 23556/94, § 38, CEDH 1999 ‑ IV, Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 74, CEDH 1999 ‑ VI, İbrahim Aksoy , précité, § 80, et Kızılyaprak c. Turquie , n o 27528/95, § 43, 2 octobre 2003).

La Cour a examiné la présente affaire à la lumière de sa jurisprudence et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle a porté une attention particulière aux termes employés dans le livre et au contexte de sa publication. En ce sens, elle a tenu compte des circonstances entourant le cas soumis à son examen, en particulier des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (voir İbrahim Aksoy , précité, § 60, et Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV, p. 1568, § 58).

L'ouvrage litigieux consiste en un recueil d'articles relatant le meurtre du journaliste Ferhat Tepe. L'auteur y dénonce les violations des droits de l'homme qui auraient lieu au « Kurdistan ». Il condamne ainsi les exécutions extrajudiciaires, les actes de tortures et les destructions de villages. Dans les passages retenus par la cour de sûreté de l'Etat, les autorités sont la cible de critiques virulentes et sont accusées de réprimer brutalement la lutte pour la liberté menée par le peuple kurde. L'auteur dénonce aussi la négation des autorités de la culture et de l'identité de ce peuple et condamne la politique suivie.

Il est clair qu'il ne s'agit pas d'une description « neutre » de faits historiques et que, par le biais de son ouvrage, l'auteur entendait critiquer l'action des autorités turques dans le sud-est du pays et encourager la population concernée à s'y opposer. En outre, l'indéniable virulence du style confère une certaine véhémence à cette critique.

La Cour relève que la cour de sûreté de l'Etat a estimé que l'ouvrage litigieux contenait des termes visant à briser l'intégrité territoriale de l'Etat turc en désignant une partie du territoire comme étant le « Kurdistan » et en identifiant les mouvements insurrectionnels dans cette région à une lutte nationale kurde.

La Cour a examiné les motifs figurant dans les décisions des juridictions internes et constate que ceux-ci ne sauraient être considérés en eux-mêmes comme suffisants pour justifier l'ingérence dans le droit de la requérante à la liberté d'expression (voir, mutatis mutandis , Sürek c. Turquie (n o 4) [GC], n o 24762/94, § 58, 8 juillet 1999). Elle observe notamment que si certains passages, particulièrement acerbes, du livre brossent un tableau des plus négatifs de l'Etat turc et de l'armée en particulier, et donnent ainsi au récit une connotation hostile, ils n'exhortent pas pour autant à l'usage de la violence, à la résistance armée, ni au soulèvement, et il ne s'agit pas d'un discours de haine, ce qui est aux yeux de la Cour l'élément essentiel à prendre en considération (voir, a contrario , Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 62, CEDH 1999 ‑ IV, et Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, § 50, 8 juillet 1999).

La Cour relève que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu'il s'agit de mesurer la proportionnalité de l'ingérence. Elle note à cet égard que si la requérante a été initialement condamnée à une peine d'emprisonnement, la cour de sûreté de l'Etat a commué cette peine en une amende.

Toutefois, eu égard à ses conclusions ci-dessus et au fait que l'aspect préventif de l'ingérence considérée – à savoir la saisie ordonnée par le juge assesseur – soulève à lui seul des problèmes sur le terrain de l'article 10, la Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, ne pas pouvoir accorder un poids décisif au fait que la peine d'emprisonnement a été commuée en une amende (voir arrêt Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 70, CEDH 1999 ‑ VI).

En l'espèce, la saisie litigieuse et la condamnation de la requérante s'avèrent disproportionnées aux buts visés et, dès lors, non « nécessaires dans une société démocratique ». Il y a donc eu violation de l'article 10 de la Convention. II.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Özel , précité, §§ 33-34, et Özdemir c. Turquie , n o 59659/00, §§ 35-36, 6 février 2003).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que la requérante, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, la requérante pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par la requérante quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (voir Incal c. Turquie , précité, § 72 in fine ).

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné la requérante, la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1. III.

La requérante se plaint de l'absence d'une autorité devant laquelle elle aurait pu contester la saisie du livre litigieux. Elle soutient également que cette mesure a porté atteinte à son droit au respect de ses biens. Elle y voit une violation des articles 13 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 qui se lisent comme suit : Article 13 de la Convention « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles. » Article 1 Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Eu égard à ses conclusions sur le terrain de l'article 10, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner séparément les allégations formulées par la requérante sous l'angle de ces articles. IV.

La requérante allèguent avoir subi un préjudice matériel qu'elle évalue à 13 300 livres sterling (« GBP ») du fait de la confiscation de l'ouvrage litigieux (frais de publication et manque à gagner) et de la perte de revenus professionnels.

Elle réclame en outre la réparation d'un dommage moral qu'elle évalue à 13 000 GBP.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

S'agissant de la perte de revenus alléguée, la Cour considère que les preuves soumises ne permettent pas de parvenir à une quantification précise du manque à gagner résultant pour la requérante de la violation de l'article 10 de la Convention (voir, dans le même sens, Karakoç et autres c. Turquie , n os 27692/95, 28138/95 et 28498/95, § 69, 15 octobre 2002). Partant, la Cour rejette cette demande.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime que l'intéressée peut passer pour avoir éprouvé un certain désarroi de par les circonstances de l'espèce. Statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour lui alloue 5 000 euros (EUR) à titre de réparation du dommage moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 13 490,32 GBP pour les frais et dépens encourus devant la Commission et la Cour. A titre de justificatifs, elle fournit le décompte horaire accompagné d'une note d'honoraires d'un montant de 1233,75 GBP.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour rappelle qu'au titre de l'article 41 de la Convention, elle rembourse les frais dont il est établi qu'ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d'un montant raisonnable (voir, parmi d'autres, Nikolova c. Bulgarie [GC], n o 31195/96, § 79, CEDH 1999 ‑ II).

Eu égard aux éléments du dossier, la Cour juge excessif le montant réclamé par la requérante au titre d'honoraires de son conseil. Elle décide de lui allouer en équité la somme de 2 500 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 10 de la Convention ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément les griefs de la requérante tirés des articles 13 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser aux héritiers de la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral ; ii. 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; iii. plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 juillet 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président