AFFAIRE CARRIES c. FRANCE

RESPONDENT

FRA

HOTĂRÂRE

20.07.2004

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE CARRIES c. FRANCE (CtEDO, 2004)

HUDOC · oficial

În cauza Carries c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka. Baka. președintele J.-P. Costa Loucages Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 29 iunie 2004, se pronunță la hotărâre, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 74628/01) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Roger Carries ( La 27 iulie 2001, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăilor Fundamentale (inclusiv Convenia privind Drepturile Omului). Reclamantul este reprezentat de dl J. Dombre, avocat la Montpellier. La 29 ianuarie 2003, a doua secțiune a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (3), ea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Reclamantul s-a născut în 1919 și își are reședința în Carcassonne. La 16 ianuarie 1967, a fost recrutat de departamentul de l El a fost concediat de un ordin emis de președintele consiliului general de administrație din 14 ianuarie 1987. Această hotărâre a fost anulată printr-o hotărâre pronunțată la 11 iulie 1988 de tribunalul administrativ din Montpellier. O a doua concediere, pronunțată împotriva sa la 26 iulie 1988, a fost anulată printr-o hotărâre a aceleiași instanțe, pronunțată la 22 ianuarie 1990. Prin Hotărârea din 18 septembrie 1990, reclamantul a fost reintegrat în funcțiile sale începând cu 1 februarie 1987. În februarie 1991, Tribunalul Administrativ din Montpellier sesizase Tribunalul Administrativ din Montpellier cu privire la o cerere de anulare a la Reclamantul nu s-a adresat somațiilor consiliului general care l-a invitat să-și reia funcția și, prin hotărârea din 28 octombrie 1991, a fost exclus din personalul departamentului de lalaude, începând cu 1 noiembrie 1991, pentru abandonarea postului. 10. Prin scrisoarea din 3 iulie 1993, el a solicitat plata salariilor și a diferitelor indemnizații departamentului, care nu a răspuns acestei cereri. 11. La 2 decembrie 1993, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Montpellier cu privire la o cerere de condamnare a consiliului general al l La 17 martie 1994, președintele Consiliului general al l'Aude și-a depus memoriul în apărare, care a fost comunicat avocatului reclamantului la 21 martie următor. 13. La 19 ianuarie 1998, părțile au fost informate cu privire la faptul că cauza va fi chemată în instanță la 12 februarie 1998. 14. printr-o hotărâre pronunțată la 5 martie 1998, notificată reclamantului la 1 februarie 1998. aprilie următor, Tribunalul Administrativ din Montpellier a respins cererile reclamantului. Tribunalul apreciază, în ceea ce privește rechemările de salarizare din 1977 până în 1987, că reclamantul nu a fost întemeiat să solicite un supliment de remunerare în temeiul articolului inspector departamental de transport școlar, întrucât nu a fost creat locul de muncă corespunzător. Ulterior, acesta a considerat că reclamantul, care a fost radiat pentru abandonarea postului începând cu 1 noiembrie 1991 printr-un decret din 28 octombrie 1991, a cărui legalitate nu a contestat-o, nu putea solicita rechemări de salarii sau nicio compensație pentru perioada ulterioară rezilierii sale. Instanța a considerat că nici reclamantul nu putea pretinde o indemnizație de șomaj și nici despăgubiri, întrucât, în lipsa reintegrării sale, pronunțat la 3 iunie 1991, acesta trebuia să fie privit ca având rupt legăturile dintre administrația departamentală de a-și relua activitățile și care nu justifică o imposibilitate de a se alătura postului său, trebuia să fie privit ca fiind el însuși rupând legăturile dintre departament. În sfârșit, în ceea ce privește dreptul de concediere, solicitat în temeiul Codului muncii, Tribunalul a constatat că reclamantul, fiind un agent public, nu putea pretinde acest lucru. 15. La 2 iunie 1998, reclamantul a solicitat recurs la Curtea Administrativă din Marsilia, solicitând anularea hotărârii atacate și condamnarea Departamentului de la mailuri la plata sumelor solicitate în primă instanță. 16. La 11 februarie 1999, departamentul și-a depus memoriul în apărare. 17. La 9 noiembrie 2001, părțile au fost informate cu privire la faptul că cauza va fi chemată la ședința din 27 noiembrie următor. 18. Printr-o hotărâre pronunțată la 11 decembrie 2001, Curtea a respins cererea reclamantului. 19. La 25 februarie 2002, reclamantul sesizează Consiliul în vederea anulării hotărârii menționate anterior. 20. printr-o hotărâre pronunțată la 24 ianuarie 2003, notificată reclamantului la 24 februarie 2002, În februarie 2003, Consiliul de Stat a respins această cerere. PE VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 21. Reclamantul a susținut că durata procedurii inițiate la 2 decembrie 1993 nu a respectat principiul "timp rezonabil" conform art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel cum se prevede în art. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 22. Guvernul susține, în principal, că obiecția este inadmisibilă din cauza neobosirii căilor de atac interne. Acesta arată că reclamantul dispunea de o cale de atac eficientă în dreptul intern pentru a denunța durata procedurii și pentru a obține despăgubiri, și anume recursul la răspundere pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public de justiție. El se referă la jurisprudența Consiliului de Stat (Darmont) (Darmont) Adunarea, 29 decembrie 1978, Rec., p. 542 și Garda de Sigili, Ministrul Justiției, c. Magiera, Adunarea, 28 iunie 2002), și Curtea ( Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, 6 septembrie 2001, CEDO 2001 IX) și Nogolica c. Croația (dec.), nr. 77784/01, 5 septembrie 2002, CEDO 2002-VIII). 23. Curtea reamintește că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și că aceasta a trebuit deja să se pronunțe cu privire la acțiunea în răspundere a statului pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public al justiției. Curtea a statuat că această acțiune permite remedierea unei presupuse încălcări a dreptului său de a-și vedea cauza ascultată într-un termen rezonabil mai scurt decât cel prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenție (Broca și Texier-Micault c. Franța, n 27928/02 și 31694/02, 21 octombrie 2003. Comisia a precizat că această acțiune a dobândit gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și a fi utilizată în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție la data de ianuarie 2003 (ibidem) , § 20), și că, prin urmare, în cazul în care o hotărâre prin care se denumirea duratei unei proceduri în fața instanțelor administrative franceze a fost introdusă în fața Curții înainte de această dată, indiferent dacă reclamantul are, ulterior, dintr-un motiv sau altul, posibilitatea de a iniția pe plan intern acțiunea menționată (ibidem) § 21. Curtea a ajuns în consecință la concluzia că orice motiv întemeiat pe durata unei proceduri în fața instanțelor administrative introduse în fața sa la 1 ianuarie 2003 sau după această dată, fără a fi fost supusă în prealabil instanțelor interne în cadrul unei căi de atac în materie de răspundere a statului pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public al justiției, este inadmisibil, indiferent de stadiul procedurii interne (ibidem § 22). 25. Curtea fiind sesizată cu prezenta cauză la 27 iulie 2001 sau înainte de 1 iulie 2001 În ianuarie 2003, reclamantul nu poate fi acuzat că nu a recurs la această acțiune. În consecință, este necesar să se respingă excepția din partea guvernului. 26. Cu toate acestea, Curtea consideră că această cerere ridică întrebări de fapt și de drept în ceea ce privește Convenția care necesită o examinare pe fond. Curtea concluzionează, prin urmare, că nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Constatând, pe de altă parte, că aceasta nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz, Curtea o declară admisibilă. Pe fond 27. Guvernul arată că perioada care trebuie luată în considerare pentru calcularea termenului rezonabil a început la 2 decembrie 1993, data sesizării Tribunalului Administrativ din Montpellier, și că aceaceasta este finalizată la 24 februarie 2003 prin notificarea reclamantului de pronunțare a hotărârii Consiliului de Stat. 28. Guvernul susține că, în fața Curții Administrative din Marsilia, se pare că reclamantul a întârziat să își prezinte observațiile în urma comunicării memoriului în apărare al departamentului de la Comitetul consideră că, în schimb, termenele pot fi considerate rezonabile, întrucât Consiliul de Stat a judecat cauza în doar un an. El recunoaște că, în fața instanței administrative din Montpellier, există anumite perioade de latență între martie 1994 și ianuarie 1998. Sub rezerva observațiilor de mai sus, el declară că dă înțelepciunei Curții pentru a aprecia temeinicia motivului. 29. Reclamantul susține că procedura de care se plângea a început la 2 decembrie 1993 și nu precizează la ce dată s-a încheiat. Subliniind că această procedură a durat mai mult de nouă ani și că, în fața instanței administrative, dosarul său a fost audiat la cinci ani de la depunerea cererii introductive, el invită Curtea să ia act de declarația guvernului. 30. În ceea ce privește perioada care trebuie luată în considerare, Curtea constată că atât guvernul, cât și reclamantul consideră că aceasta a început la 2 decembrie 1993, data sesizării instanței administrative. Curtea arată apoi, ca și guvernul, că hotărârea Consiliului de Stat pronunțată la 24 ianuarie 2003 a fost notificată reclamantului la 24 februarie 2003 31. În aceste condiții, Curtea consideră că perioada care urmează să fie luată în considerare în la unghi cu privire la termenul rezonabil de la art. 6 alin. (1) a început la 2 decembrie 1993, cu sesizarea Tribunalului Administrativ din Montpellier, și se încheie la 24 februarie 2003, data notificării hotărârii Consiliului de către reclamant și, prin urmare, a durat nouă ani, două luni și 12 zile pentru trei grade de instanță. 32. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 33. Curtea ia act de declarația guvernului. Curtea consideră că cauza nu prezenta dificultăți speciale și nu menționează niciun termen imputabil reclamantului. În special, din dosar nu reiese că acesta a întârziat desfășurarea procedurii în fața instanței administrative din Marsilia, care a durat trei ani și mai mult de șase luni. Curtea arată apoi că guvernul nu oferă niciun element de natură să explice lungimea landului în fața instanței administrative (patru ani și aproape patru luni). 34. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră, în special având în vedere durata procedurii în fața instanței administrative, că cauza reclamantului nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 35. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube 36. Reclamantul solicită 91 469 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 37. Guvernul consideră că această sumă este în mod evident excesivă și nu are nicio legătură cu pretinsul motiv; acesta propune ca reclamantul să plătească o sumă totală de 4 000 EUR pentru satisfacția echitabilă 38. Curtea amintește că constatarea încălcării convenției la care ajunge rezultă exclusiv din necunoașterea dreptului reclamantului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil În aceste circumstanțe, Comisia nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și orice prejudiciu material sau o pagubă corporală de care ar fi avut de suferit reclamantul; prin urmare, acest aspect al pretențiilor sale (a se vedea, de exemplu, Arvois c. Franța, Hotărârea din 23 noiembrie 1999, n 38249/97, § 18). 39. Curtea consideră, pe de altă parte, că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil a cauzat reclamantului o anumită eroare morală, motivând acordarea unei despăgubiri. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, aceasta îi alocă 6 000 EUR în acest sens. În cazul în care reclamantul nu solicită nimic în legătură cu cheltuielile și cheltuielile de judecată prezentate în fața Curții, nu i se poate aloca nicio sumă. Interese moratorii 41. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratoriu pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, LA L cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 6 000 EUR (șase mii de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 20 iulie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A. B. BAKA Modulul Președinte