CASE OF K. v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Preliminary objection rejected (non-exhaustion of domestic remedies);Violation of Art. 6-1;Non-pecuniary damage - financial award
CASE OF K. v. ITALY (CtEDO, 2004)
Reclamantul, un cetățean polonez care locuiește în Katowice, Polonia, și dl P., un cetățean italian care trăiește în Italia, sunt părinții unei fiice care s-a născut în afara căsătoriei la 19 noiembrie 1988. Acesta din urmă a fost înregistrată în registrul nașterilor, deceselor și căsătoriilor ca copil al reclamantului și dl P. De la nașterea copilului, dl P. nu a asumat nicio datorie parentală. 10. Pe 23 iunie 1993, Curtea de districtă Katowice a ordonat inculpatului în absență să plătească întreținerea într-o sumă echivalentă cu 350 zlotys (PLN) (aproximativ 73 euro (EUR) pe lună începând cu 19 noiembrie 1988, plus dobânda legală ar trebui să plătească. Această decizie a devenit finală la 15 iulie 1993. 11. După ce nu a primit plăți, la 30 mai 1994, reclamantul a încercat să se folosească de Convenția Națiunilor Unite privind recuperarea în străinătate a întreținerii din 20 iunie 1956. Ea a solicitat Curtea de District Katowice (în calitate de Agenție de Transmitere) pentru recuperarea întreținerii prin intermediul Ministerului Italian al Interniului (în calitate de Agenție de Recepție), astfel cum prevede convenția respectivă. În cererea sa, reclamantul a solicitat, în primul rând, plata sumei de 350 PLN pe lună plus dobânzile implicite care, până la 1 ianuarie 1994, au ajuns la un total de 21,350 PLN (aproximativ 4.495). Reclamantul a solicitat, de asemenea, o majorare a întreținerii de la 350 PLN pe lună la 650 PLN (aproximativ 137) pe lună, având în vedere faptul că dl P. Câștiga 3000 de dolari americani pe lună și că costurile de a crește copilul în permanență. În cele din urmă, ea solicită autorităților italiene să înceapă procedurile judiciare împotriva domnului P. pentru a executa hotărârea Curții de District Katowice și pentru a recupera costurile curții în cazul în care dl P. refuză să respecte hotărârea. 12. La 30 mai 1994, Curtea de District Katowice a trimis cererea reclamantului la Ministerul Italien al Interniului. 13. Într-o scrisoare trimisă Curții de District Katowice la 18 octombrie 1994, Ministerul Interniului a confirmat că a primit cererea reclamantului la 7 octombrie 1994 și l-a trimis la Prefectura Terni. Acesta a adăugat că, în măsura în care decizia existentă a obligat dl P. Pentru a plăti 350 PLN pe lună, nu s-a putut solicita o sumă diferită. La 3 mai 1996, Ministerul Internului a trimis o altă scrisoare Curții de District Katowice informându-i că avocatul de stat din districtul Perugia a fost desemnat pentru inițierea procedurilor de executare a deciziei. 14. La 27 decembrie 1996, consilierul de stat al districtului Perugia a informat Ministerul Internului că a inițiat această acțiunea în noiembrie 1996. 15. La 27 februarie 1997, Curtea de Apel Perugia a organizat o audiere la care a hotărât că părțile trebuie să își prezinte observațiile finale la 15 mai 1997. În această dată, Curtea a suspendat cazul până la 30 octombrie 1997 și a hotărârii rezervate, care, prin lege, nu a putut fi pronunțată înainte de expirarea unei perioade de optzeci de zile. La 21 ianuarie 1998, Curtea de Apel din Perugia a declarat Curtea de District Katowice hotărârea executabilă în Italia. La 30 martie 1999, Ministerul Interiorului a invitat debitorul să respecte obligațiile sale. La 2 aprilie 1999, decizia Curții de Apel din Perugia a devenit finală. 16. La 2 mai 2000, Ministerul Italian al Internului a solicitat autorităților poloneze un calcul actualizat al datoriei, pe care autoritățile poloneze le-au furnizat la 27 septembrie 2000. 17. La 27 noiembrie 2000, Prefectura Terni a informat Ministerul că, la 6 iulie 1999 și 23 octombrie 2000, a invitat oficial debitorul să plătească sumele datorate. Întrucât el nu a făcut acest lucru, a fost solicitat Avocatului de Stat din districtul Perugia la 18 decembrie 2000 să înceapă procedura de executare. Prima încercare de executare a fost eșuată, deoarece dl P. nu a avut posesiuni. La 20 decembrie 2002, un nou set de proceduri de executare – început la 10 iulie 2002 – a condus la confiscarea proprietăților și la înregistrarea unui anunț prioritar în registrul terenurilor. Potrivit informațiilor prezentate de Guvern, avocatul dlui P. a depus o cerere informală de a se permite să plătească achizițiile în tranșe, dar nu a depus o cerere oficială la instanțe. 18. Convenția privind redresarea în străinătate a întreținerii a fost adoptată și deschisă pentru semnătură la 20 iunie 1956 de Conferința Națiunilor Unite privind obligațiile de întreținere. Conferința a fost convocată de Consiliul Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite (a se vedea Națiunile Unite, Serie de tratate, 1957, p. 4-11 și 32-47). Convenția a intrat în vigoare la 25 mai 1957. Italia și Polonia l-au ratificat la 28 iulie 1958 și, respectiv, la 21 martie 1968. Dispozițiile relevante ale convenției se citesc după cum urmează: „1. Obiectivul [convenției] este de a facilita recuperarea întreținerii la care o persoană, denumită în continuare reclamant, care se află pe teritoriul unei părți contractante, pretinde că are dreptul de la o altă persoană, denumită în continuare „intimă”, care este sub jurisdicția unei alte părți contractante. Acest scop se efectuează prin intermediul birourilor agențiilor, care denumite în continuare agenții de transmitere și de primire. Remediile prevăzute în prezenta convenție se adaugă și nu se înlocuiesc cu orice remediu disponibil în temeiul dreptului municipal sau internațional.” „1. Fiecare parte contractantă desemnează, în momentul în care instrumentul de ratificare sau de aderare este depus, una sau mai multe autoritățile judiciare sau administrative, care acționează pe teritoriul său ca agenții de transmitere. Fiecare parte contractantă desemnează, în momentul în care instrumentul de ratificare sau de aderare este depus, un organism public sau privat, care acționează pe teritoriul său ca agenție de primire.” „În cazul în care un reclamant este pe teritoriul unei părți contractante, denumit în continuare statul reclamantului, și persoana interesată este supusă jurisdicției unei alte părți contractante, denumită în continuare statul reclamantului, reclamantul poate face cererea unei agenții de transmitere în statul reclamant pentru recuperarea întreținerii din partea acestuia.” „Agenția de transmitere transmite documentele la agenția de primire a statului reclamant, cu excepția cazului în care cererea nu este făcută de bună credință.” „Agenția de transmitere transmite, la cererea reclamantului, în conformitate cu art. 4, orice ordine, final sau provizoriu, precum și orice alt act judiciar, obținut de reclamant pentru plata întreținere în tribunalul competent al unei părți contractante și, atunci când este necesar și, dacă este posibil, înregistrul în care a fost făcut.”” Agenția de primire, sub rezerva autorității furnizate de reclamant, ia în numele reclamantului toate măsurile adecvate pentru recuperarea întreținerii, inclusiv soluționarea cererii și, dacă este necesar, instituția și urmărirea unei acțiuni de întreținere și executarea oricărei ordine sau a oricărei alte acte judiciare pentru plata întreținerii. Agenția de primire păstrează în prezent agenția de transmitere informată; dacă nu poate acționa, aceasta informează agenția de transmitere cu privire la motivul acesteia și returnează documentele. Cu toate acestea, legea aplicabilă în stabilirea întrebărilor care decurg din o astfel de acțiune sau de procedură este legea statului contestat, inclusiv dreptul internațional privat.” 19. Secțiunea 64 din Legea nr. 218 din 1995 indică cazurile în care o hotărâre pronunțată de o instanță străină va fi recunoscută în Italia fără a recurge la o procedură specifică. Secțiunea 67 conține dispoziții privind executarea hotărârilor și hotărârilor în urma asumarii voluntare a competenței și în cazul refuzului de a se conforma. 20. Prezentul act, care a intrat în vigoare la 18 aprilie 2001, încheie art. 111 din Constituția italiană, care prevede că dreptul de a face proceduri în termen rezonabil este garantat de legislație. Noul lege permite introducerea unei cereri de compensare în Curtea de Apel, care va aplica jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de către oricine a suferit prejudiciu material sau morale, ca urmare a lungimii procesului. „1. Orice persoană care susține prejudiciu material sau morale ca urmare a unei încălcări a Convenției pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 848 din 4 august 1955, având în vedere faptul că nu se respectă cerințele privind „tempul rațional” prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție, are dreptul la satisfacție echitabilă. Pentru a determina dacă a existat o încălcare, instanța trebuie să aibă în vedere complexitatea cauzei și, în lumina acesteia, comportamentul părților și al judecătorului care decide chestiunile procedurale și, de asemenea, comportamentul oricărei autorități necesare pentru a participa la sau să contribuie la rezoluția cauzei. Curtea evaluează cuantitatea daunelor în conformitate cu art. 2056 din Codul Civil și aplică următoarele reguli: (a) numai daune atribuibile perioadei care depășesc termenul rezonabil menționat la subsecțiunea 1 pot fi luate în considerare; (b) în plus față de plata unei sume de bani, repararea prejudiciilor morale se efectuează prin publicitatea adecvată la constatarea unei încălcări.””” Cerințele de justă satisfacție se depune instanței de recurs în care judecătorul se află care are competența în temeiul articolului 11 din Codul de Procedință Penală de a încerca cazurile referitoare la membrii judecătorilor care se află în districtul în cazul în care cazul în care se presupune că încălcarea a avut loc a fost hotărâtă sau întreruptă în etapa de merit sau este în așteptare. Cererea se efectuează pe o cerere depusă în registrul instanței de recurs de către un avocat care deține o autoritate specială care conține toate informațiile prevăzute de art. 125 din Codul de Procedură Civilă. Cererea se face împotriva ministrului justiției în cazul în care presupusa încălcare a avut loc în cadrul procedurilor în instanțele ordinare, ministrul apărării în cazul în care a avut loc în cadrul procedurilor în fața instanțelor militare și ministrul finanțelor în cazul în care a avut loc în fața comisarilor fiscali. În toate celelalte cazuri, se face cererea împotriva Primului Ministru. Curtea de recurs auzi cererea în conformitate cu articolele 737 și următoarele din Codul de Procedură Civilă. Cererea și ordonanța de stabilire a cazului de audiere înainte de camera relevantă sunt comunicate de reclamant autorității acuzate la domiciliul ales la birourile avocatului de stat [Avvocatura dello Stato] cel puțin cincisprezece zile înainte de data audierii dinaintea Camerei. Părțile pot solicita instanței o procedură de producție a tuturor sau a unei părți a documentelor procedurale și a altor documente din procedura în care se presupune că a avut loc încălcarea menționată la secțiunea 2 și că ei și avocații lor au dreptul să fie auziți în mod privat de către instanță în cazul în care au participat la ședință. Părțile pot depune memoriale și documente până la cinci zile înainte de data stabilită pentru audiere sau până la expirarea termenului permis de instanța de recurs în acest scop, la cererea părților. Curtea pronunță o decizie în termen de patru luni de la depunerea cererii. Un recurs se pronunță în fața Curții de casă. Decizia se aplică imediat. În măsura în care resursele permit, plata compensației celor intitulate începe la 1 ianuarie 2002.” „O cerere de satisfacție echitabilă poate fi depusă în timp ce procedurile pentru care se presupune că s-a produs o încălcare sunt pendente sau în termen de șase luni de la data în care decizia de încheiere a procedurii devine finală. În cazul în care instanța decide să acorde o cerere, decizia sa este comunicată de registrul părților, avocatului de stat de la Curtea de Audit pentru a-l permite să înceapă o anchetă asupra răspunderii și autorităților responsabile pentru a decide dacă să instituie o procedură disciplinară împotriva funcționarilor publici vizați de procedura.” „1. În termen de șase luni [extens la douăsprezece prin Legea nr. 432 din 2001] după intrarea în vigoare a prezentei acte, oricine a depus o cerere la Curtea de Drepturi Omului în timp corespunzător plângând de încălcarea cerinței de „temp rezonabil” prevăzute la art. 6 § 1 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 848 din 4 august 1955, are dreptul de a depune o cerere în temeiul articolului 3 din prezentul articol, cu condiția ca cererea să nu fi fost declarată până atunci admisibilă de către Curtea Europeană. În astfel de cazuri, cererea la instanța de recurs trebuie să afirme atunci când cererea la respectiva Curtea Europeană a fost depusă. Registrul instanței competente informează fără întârziere Ministrul Afacerilor Externe cu privire la orice reclamație depusă în conformitate cu art. 3 și în termenul prevăzut în subsecțiunea 1 din prezenta secțiune.”