SECȚIUNEA A DOUA CAUZA K. c. ITALIA (Cercetarea nr. 38805/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 20 iulie 2004 DEFINITIVF 15/12/2004 În la Cauza K. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Thomassen, Zagrebelsky, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 23 martie și 29 iunie 2004, hotărârea a fost adoptată la această ultimă dată de procedură La originea cauzei se afla o cerere (n 3880′′′) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant polonez, M.K., a fost sesizată de către Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( La 7 noiembrie 1996, în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( A fost reprezentat de agenții săi succesive, dl U. Leanza și dl I.M.
Braguglia, și de co-agenții săi succesive, dl V. Esposito și dl F. Crisafolli. Președintele camerei a acceptat cererea de nedivulgare a identității sale formulată de reclamantă [art. 47 alineatul (3) din Regulamentul de procedură]. Recurenta susținea că durata procedurii pe care a inițiat-o în Italia în aplicarea unei convenții a Națiunilor Unite și care viza recuperarea de alimente datorate de tatăl copilului său a fost excesivă, ceea ce ar fi dus la încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 Convenției [art. 5 alineatul (2) din protocolul menționat]. Cererea a fost atribuită inițial celei de-a patra secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].
noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere se încheie astfel la a doua secțiune, cum ar fi reformată [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia a fost constituită, în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție]. Prin decizia din 25 iunie 2002, camera a declarat cererea admisibilă, atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise pe fond [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Recurenta, un resortisant polonez cu reședința în Katowice, Polonia, și domnul P., un resortisant italian cu reședința în Italia, sunt părinții unei fete născute în afara căsătoriei la 19 noiembrie 1988, și înscrise ca atare în registrul de stare civilă.
Dl P. nu a îndeplinit nicio obligație părintească. 10. Recurenta a inițiat o procedură împotriva domnului P. în fața Tribunalului de District din Katowice și a solicitat să se facă schimb de informații pentru fiica sa minoră. La 23 iunie 1993, tribunalul de district l-a condamnat în mod implicit pe pârât să plătească 350 zlotys (PLN) (echivalent cu 73 EUR (EUR) pentru întreținere pe lună începând cu 19 noiembrie 1988, sumă care trebuia să majoreze dobânda legală în lipsa plății. Această decizie a devenit definitivă la 15 iulie 1993. 11. Notificând că nu a primit nicio plată la data de 30 mai 1994, reclamanta a căutat să se prevaleze de Convenția Organizației Națiunilor Unite din 20 iunie 1956 privind recuperarea alimentelor în străinătate.
În acest sens, Comisia a informat Tribunalul de District din Katowice (în calitate de autoritate expeditoare), în scopul de a percepe sumele datorate în temeiul pensiei alimentare prin intermediul Ministerului italian al ladiului (în funcție de funcția de intermediar), astfel cum prevede Convenția în cauză. În primul rând, reclamanta solicita plata sumei de 350 PLN plătit pe lună, plus dobânda moratoriu, care la 1 ianuarie 1994 reprezenta în total 21 350 PLN (4 495 EUR). De asemenea, aceasta solicita ca valoarea pensiei alimentare să fie mărită la 650 PLN pe lună (aproximativ 137 EUR), pe baza informațiilor conform cărora domnul P. avea un venit lunar de 3 000 În cele din urmă, ea a solicitat autorităților italiene o procedură judiciară împotriva domnului P. pentru a obține executarea hotărârii Tribunalului Districtual Katowice și recuperarea cheltuielilor și cheltuielilor sale în cazul în care domnul P. refuză să execute sentința.
12. La 30 mai 1994, Tribunalul de District din Katowice a înaintat cererea recurentei către Ministerul italian de la . 13. La 18 octombrie 1994, într-o scrisoare adresată Tribunalului din Katowice, Ministerul a confirmat primirea cererii de la Õ … El a adăugat că, în măsura în care decizia existentă îl obliga pe domnul să plătească 350 PLN pe lună, nu putea fi solicitată o sumă diferită. La 3 mai 1996, Ministerul de Interne a unei alte scrisori la Tribunalul Districtual Katowice pentru a informa că procurorul din Peru a fost însărcinat să inițieze procedura de executare a deciziei 14. La data de 27 decembrie 1996, procurorul din Peru a informat Ministerul de Interne că a inițiat procedura în noiembrie 1996. 15. La 27 februarie 1997, instanța de judecată din Peru și-a decis că părțile ar trebui să prezinte observațiile finale la 15 mai 1997. La acea dată, instanța a reportat cauza la 30 octombrie 1997, și l-a pus în deliberare.
Legea prevedea că hotărârea nu putea fi pronunțată înainte de expirarea termenului de 80 de zile. La 21 ianuarie 1998, tribunalul de apel din Peru a declarat hotărârea Tribunalului de District din Katowice executorie în Italia. La 30 martie 1999, Ministerul de l 16. La 2 mai 2000, Ministerul Italian de la … Întrucât procurorul din Peru nu a fost executat, la 18 decembrie 2000 a fost inițiat procedura de executare. O primă încercare de executare nu a dat nici un rezultat, deoarece domnul nu a avut un activ. La 20 decembrie 2002, o nouă procedură de executare, care a fost inițiată la 10 iulie 2002, a dus la o sechestrare imobiliară și la înregistrarea în carte a unei înscrieri de rang. Potrivit informațiilor furnizate de guvern, avocatul domnului a solicitat în mod neoficial ca clientul său să fie autorizat să etaleze plata întârzierilor sale, dar nu sesizează în mod oficial instanțele cu privire la această cerere.
II. DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI INTERNE PERTIND Convenția privind recuperarea alimentelor în străinătate 18. Convenția privind recuperarea alimentelor în străinătate a fost adoptată și deschisă spre semnare la 20 iunie 1956 în cadrul Conferinței Națiunilor Unite privind obligațiile alimentare. Această conferință a fost convocată de Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite (Națiunile Unite, Recuperarea Tratatelor, 1957, pp. 4-11 și 32-47). Convenția a intrat în vigoare la 25 mai 1957. La 28 iulie 1958 și, respectiv, 21 martie 1968, Italia și Polonia au ratificat-o. Părțile relevante ale Convenției se citesc după cum urmează art. 1 Convenția are ca scop facilitarea unei persoane, desemnată mai sus după ce este creditor, care se află pe teritoriul uneia dintre părțile contractante, recuperarea de bunuri la care pretinde că are dreptul de la o persoană, desemnată în continuare drept debitor, aflată sub jurisdicția unei alte părți contractante.
Organismele care vor fi utilizate în acest scop sunt desemnate în continuare ca autorități expeditoare și instituții intermediare. Căile de drept prevăzute în (...) Convenție completează, fără a le înlocui, orice alte căi de drept existente în dreptul intern sau internațional. Fiecare parte contractantă desemnează, în momentul depunerii instrumentului de ratificare sau de aderare, una sau mai multe autorități administrative sau judiciare care vor exercita pe teritoriul său funcțiile de autoritate expeditoare. Fiecare parte contractantă desemnează, în momentul depunerii instrumentului de ratificare sau de aderare, un organism public sau privat care va exercita pe teritoriul său funcțiile de intermediar.
art. 3 alineatul (1) În cazul în care un creditor se află pe teritoriul unei părți contractante, denumită în continuare "statul creditorului," iar debitorul se află sub jurisdicția altei părți contractante, denumită în continuare "statul debitorului," primul poate adresa o cerere unei autorități expeditoare din statul în care se află pentru a obține alimente de la debitor. art. 4 alineatul (1) În cazul în care cererea nu este considerată nesăbuită, autoritatea expeditoare transmite dosarul la: … La cererea creditorului și în conformitate cu dispozițiile articolului 4, autoritatea expeditoare transmite, la cererea creditorului, orice decizie provizorie sau definitivă sau orice alt act juridic de natură alimentară în favoarea creditorului într-o instanță competentă a uneia dintre părțile contractante și, dacă este necesar și posibil, un raport privind dezbaterile în cursul cărora a fost luată această decizie.
art. 6 Acționând în limitele competențelor conferite de creditor, instanța intermediară ia, în numele creditorului, toate măsurile necesare pentru a asigura recuperarea alimentelor. În special, ea face compromisuri și, dacă este necesar, introduce și continuă o acțiune alimentară și dispune executarea oricărei hotărâri, ordonanțe sau alte acțiuni judiciare. În cazul în care nu poate acționa, aceasta prezintă motivele și trimite dosarul autorității expeditoare. Fără a aduce atingere dispozițiilor din (...) Convenție, legea care reglementează acțiunile menționate și toate problemele conexe este legea privind statul de drept al debitorului, în special în materie de drept internațional privat. 218 din 31 mai 1995 (reforma sistemului italian de drept internațional privat) 19. La art. 64 din Legea nr. 218 din 1995 enumeră cazurile în care o hotărâre pronunțată de o instanță străină este recunoscută în Italia fără o procedură specială.
La art. 67 conține dispoziții privind executarea hotărârilor și deciziilor în materia competenței facultative și a refuzului de executare. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea Pinto" (denumită în continuare "Legea Pinto") (acordarea unei satisfacții echitabile în cazul nerespectării principiului duratei rezonabile 20. Această lege, care a intrat în vigoare la 18 aprilie 2001, completează art. 111 din Constituția italiană potrivit căruia legea garantează durata rezonabilă a unui proces. Noua lege conferă dreptul oricărei persoane care a suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial din cauza duratei excesive a unei proceduri de a solicita despăgubiri la instanța de judecată, care aplică jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
art. 2 (Drept la o satisfacție echitabilă) Orice persoană care a suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial ca urmare a încălcării Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 848 din 4 august 1955, având în vedere nerespectarea termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, are dreptul la o satisfacție echitabilă. Pentru a evalua dacă a avut loc o încălcare, judecătorul ia în considerare complexitatea cauzei și, în cadrul acesteia, comportamentul părților și al judecătorului însărcinat cu procedura, precum și comportamentul oricărei autorități care trebuie să participe sau să contribuie la regulamentul său.
Judecătorul determină valoarea despăgubirii în conformitate cu art. 2056 din Codul civil, respectând următoarele dispoziții numai prejudiciul care se poate raporta la perioada care depășește termenul rezonabil menționat la alin. (1) poate fi luat în considerare prejudiciul nepatrimonial este remediat nu numai prin plata unei sume de bani, ci și prin publicarea constatării încălcării în conformitate cu formele corespunzătoare. art. 3 (Procedură) Cererea de satisfacție echitabilă se depune la instanța judecătorească în care se află instanța care, conform art. 11 din Codul de procedură penală, are competența de a se ocupa de cazurile privind magistrații jurisdicți în care procedura de declarare a încălcării este încheiată sau se stinge, în ceea ce privește fondul, sau este pendinte.
Cererea se depune printr-o cale de atac la grefa instanței judecătorești, de către un avocat cu un mandat specific care conține toate elementele prevăzute la art. 125 din Codul de procedură civilă. Acțiunea este îndreptată împotriva ministrului justiției, dacă este cazul, a procedurilor în fața judecătorului obișnuit, a ministrului apărării, dacă este cazul, în fața judecătorului militar sau a ministrului de finanțe silențioase în fața comisiilor fiscale. În toate celelalte cazuri, acțiunea este îndreptată împotriva președintelui Consiliului de Miniștri. Curtea de apel se pronunță în conformitate cu articolele 737 și următoarele din Codul de procedură civilă.
Acuzarea, precum și decizia de fixare a dezbaterilor în fața camerei competente, sunt notificate, de către reclamant, administrației pârâte cu sediul la biroul avocaților de la Õ [Avvocatura dello Stato (2) Trebuie respectat un termen de cel puțin 15 zile între data notificării și data dezbaterilor din fața camerei. Părțile pot solicita ca instanța de apel să dispună prezentarea în întregime sau parțial a actelor și documentelor procedurii cu privire la care se declară încălcarea prevăzută în art. 2 și au dreptul să fie audiate, împreună cu avocații lor, în fața camerei Consiliului, dacă se prezintă. Părțile pot depune memorii și documente cu cel mult cinci zile înainte de data la care sunt prevăzute dezbaterile în fața camerei sau până la expirarea termenului acordat de instanța de judecată la cererea părților.
Curtea pronunță, în termen de patru luni de la depunerea acțiunii, o hotărâre care poate fi pronunțată în recurs în Casație. Hotărârea este executorie imediat. Plata despăgubirilor către titularii de drepturi are loc, în limita resurselor disponibile, de la 1 ianuarie 2002. art. 4 (Daune și condiții privind introducerea unei căi de atac) Cererea de despăgubire poate fi depusă în cursul procedurii în temeiul căreia încălcarea sau, în termen de șase luni de la data la care decizia de încheiere a procedurii respective a devenit definitivă. Decizia care face obiectul cererii este comunicată de către grefă, nu numai părților, ci și procurorului general în apropierea Curții de Conturi, pentru a permite efectuarea unei proceduri în răspundere și titularilor de acțiuni disciplinare împotriva funcționarilor implicați în procedură.
art. 6 (Dispoziție tranzitorie) În termen de șase luni [dată la 12 luni prin Legea nr. 432 din 2001] de la data intrării în vigoare a prezentei legi, toate persoanele care au introdus deja, în timp util, o cerere în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru nerespectarea termenului rezonabil În conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 848 din 4 august 1955, pot prezenta cererea menționată în art. 3 din prezenta lege în cazul în care Curtea Europeană de Justiție nu ar fi declarat încă cererea admisibilă. În această ipoteză, recursul la instana de apel trebuie să indice data la care se introduce cererea în fața Curii Europene.
Grefa judecătorului sesizat îl informează fără întârziere pe ministrul afacerilor externe cu privire la orice cerere prezentată în temeiul articolului 3 și în termenul prevăzut la alineatul (1) din prezentul articol. ÎN DREPT OBSERVAȚIA PRELIMINARĂ 21. În această privință, Curtea observă că nu a susținut în cursul procedurii în fața organelor Convenției că recurenta nu se afla sub incidența Deși acest argument nu a fost invocat, Curtea consideră că este oportun să se examineze problema din oficiu, având în vedere relevanța sa în acest sens. Deși aceasta este o instanță poloneză care a primit cererea de alimente formulată de recurentă, autoritățile italiene au ratificat Convenția Organizației Națiunilor Unite privind recuperarea alimentelor în străinătate (a se vedea punctul 18 de mai sus și, în special, art. 6 din acest instrument) erau obligate să pună în aplicare decizia poloneză.
În cadrul acestei obligații, acestea au acționat în mod autonom (a se vedea mutatis mutandis Pellegrini c. Italia, Pe de altă parte, Curtea constată că procedura de executare în cauză nu era supusă niciunui control din partea autorităților Poloniei și că recurenta nu putea obține despăgubiri din partea statului în cazul unei întârzieri excesive în executarea deciziei. Pe scurt, instanța din Italia intervine pe teren în ceea ce privește plângerea recurentei. II. PRIVIND EXCEPȚIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI Excepțiile ridicate înainte de examinarea admisibilității cererii 22. Guvernul și-a reiterat afirmația că a exprimat în stadiul de examinare a admisibilității și că cererea trebuie respinsă pentru neechivocarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție.
Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, astfel cum se înțelege în conformitate cu principiile dreptului internațional general recunoscute, și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. 23. Guvernul explică faptul că decizia privind admisibilitatea pare să fi fost întemeiată pe motive contradictorii, în măsura în care Curtea a decis că art. 6 din Convenția privind admisibilitatea în speță, în timp ce recurenta Guvernul subliniază că, în cazul în care art. 6 este aplicabil, aceasta înseamnă că reclamanta ar fi trebuit să depună o cerere în temeiul legii Pinto, deoarece, în dreptul italian, orice lucru care intră în domeniul de aplicare al articolului 6 (în ceea ce privește o durată de procedură excesivă) este, de asemenea, și automat.
În cazul în care această lege nu se aplică procedurii, art. 6 nu se aplică în speță și, prin urmare, cererea este inadmisibilă din punct de vedere material. În concluzie, guvernul solicită ca cererea să fie declarată inadmisibilă pentru incompatibilitate materială sau respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne. 24. Curtea constată că principiile aplicabile în materie de epuizare a căilor de atac interne sunt enunțate în mod special în hotărârea pe care a pronunțat-o la 28 iulie 1999 în cauza Selmuni c. Franța 25803/94, §§ 77, CEDH 1999-V). Scopul articolului 35 alineatul (1) din Convenție este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a corecta presupusele încălcări înainte ca aceste afirmații să fie supuse organelor Convenției.
Cu toate acestea, singurele căi de a epuiza sunt cele care sunt efective. extenuarea de a convinge Curtea că acțiunea a fost efectivă și disponibilă atât în teorie, cât și în practică la momentul faptelor. 26. În ceea ce privește aplicarea articolului 35 alineatul (1) din Convenția privind faptele din speță, Curtea observă că inițial exista un litigiu între reclamantă și domnul cu privire la travaliu de produse alimentare. Or, procedura menționată aici nu se referă la acest litigiu, ci la executarea unei hotărâri anterioare. . În plus, reclamanta nu a fost parte la procedura de executare în fața instanței italiene, deoarece, în temeiul Convenției privind recuperarea alimentelor în străinătate, autoritățile italiene erau responsabile de recuperarea acestora.
Curtea a recunoscut deja că un solicitant care nu este parte la o procedură internă poate, în anumite cazuri, să fie considerat ca fiind Victima (art. 34 din Convenție), cu condiția ca acesta să fie vizat de decizia în cauză (L.G.S. S.p.a. Italia (n., n 39487/98, §§ 13-14, 1 martie 2001). Întrucât prezenta cerere intră în domeniul de aplicare al articolului 6, trebuie să se stabilească dacă reclamanta ar fi trebuit să se adreseze instanței judecătorești pentru a obține o satisfacție echitabilă. 27. La art. 2 din Legea Pinto a fost redactat în termeni suficient de largi pentru a se putea deduce din aceasta că: există o acțiune în fața instanțelor civile în cazul unei perioade excesive a unei proceduri.
Prin utilizarea acestei căi de atac, reclamanții pot obține o decizie privind compatibilitatea procedurii în cauză cu principiul termenului rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție și, dacă este cazul, pot solicita o satisfacție echitabilă. 28. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu s-a demonstrat că un solicitant care nu este parte la procedura internă, dar care este totuși preocupat de aceasta, poate într-adevăr să se adreseze instanței judecătorești. În plus, se pare că, în primul rând, este de competența celui intermediar, astfel cum este definit în Convenția Națiunilor Unite, să se aplice procedura specială în interesul reclamantului. Curtea concluzionează, prin urmare, că reclamanta nu avea obligația de a epuiza acțiunea menționată de guvern.
29. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară a guvernului. Noua excepție 30. În observațiile pe care le-a formulat pe fondul cauzei, guvernul susține că, în ciuda unei jurisprudențe contrare, art. 6 din convenție nu trebuie să se aplice unei proceduri de executare. 31. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 55 din Regulamentul său de procedură, în cazul în care guvernul intenționează să prezinte o excepție de la obligația de a face acest lucru în observațiile sale cu privire la admisibilitatea cererii. În speță, nu numai că nu a ridicat această întrebare în stadiul admisibilității, ci a recunoscut că art. 6 s Prin urmare, este forțată să formuleze această excepție în această etapă și trebuie respinsă.
III. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUTĂ DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIE 32. Recurenta susține că durata procedurii în cauză a depășit un termen rezonabil, ceea ce duce la încălcarea dispoziției art. 6 alin. (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un interval de timp rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 33. Guvernul respinge această afirmație. 34. Părțile au discutat diversele criterii aplicate de Curte în acest domeniu, cum ar fi perioada exactă care trebuie luată în considerare, gradul de complexitate a cauzei și comportamentul părților. Cu toate acestea, Curtea amintește că jurisprudența sa privind acest aspect se referă în acest caz la un principiu fundamental : Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face o procedură se apreciază în funcție de circumstanțele speciale ale cauzei.
În speță, ele comandă o evaluare globală, astfel încât Curtea să nu creadă că este util să se examineze în detaliu chestiunea (a se vedea în special Hotărârile Obermeier c. Austria, 28 iunie 1990, seria A n 179, pp. 23-24, § 72, și Ferraro c. Italia, 19 februarie 1991, seria A n 9-10, punctul 17). 35. Procedura în cauză a fost deschisă la 7 octombrie 1994, data la care Ministerul italian al lacului a primit de la Tribunalul de District din Katowice cererea recurentei (această transmitere fiind primul pas care trebuie făcut pentru ca cauza să fie adusă în fața unei instanțe italiene). La 2 aprilie 1999 (punctul 15 de mai sus). La 18 decembrie 2000, procurorului din Peru i s-a solicitat să inițieze procedura de executare.
Prima procedură nu a fost încheiată (punctul 17 de mai sus). O nouă procedură a început la 10 iulie 2002 (punctul 17 de mai sus). Curtea consideră că Italia nu poate fi considerată responsabilă pentru faptul că a trebuit să înceapă această nouă procedură. Prin urmare, perioada care trebuie luată în considerare este de cel puțin opt ani și jumătate. 36. Curtea consideră că obiectul cauzei prezintă un anumit grad de complexitate, dar constată, de exemplu, că autoritățile italiene au așteptat noiembrie 1996 să sesizeze Curtea din Peru și au așteptat de la 2 aprilie 1999 până în decembrie 2000 să inițieze o nouă procedură de executare. 37. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina observațiilor părților și ținând cont de jurisprudența sa, Curtea consideră că durata procedurii incriminate luate în ansamblul său nu a respectat regula termenului rezonabil 38. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție.
IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 39. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât mai puțin decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Printr-o scrisoare din 17 octombrie 2002, recurenta a reamintit întârzierea în executarea hotărârii Tribunalului Districtual Katowice și, prin urmare, se aștepta ca guvernul italian să-i acorde o satisfacție echitabilă. 41. Guvernul este de acord că nu ar trebui plătită nicio sumă recurentei, însă, în cazul în care Curtea decide altfel, suma ar trebui stabilită numai pe baza încălcării articolului 6 alineatul (1) constatat.
42. Curtea consideră că recurenta a suferit un anumit prejudiciu moral din cauza lenturii procedurii care o privește, prejudiciu că o constatare a încălcării nu poate fi suficientă pentru a remedia. Având în vedere circumstanțele din speță și hotărând în echitate, Curtea acordă recurentei suma de 12 000 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit.interese moratoriu 43. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.
PE CES MOTIVE, CURȚA, LA L Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 EUR (doisprezece mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Făcut în engleză, apoi comunicat în scris la 20 iulie 2004, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din regulament.
Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
AFFAIRE K. c. ITALIE (Requête n o 38805/97) ARRÊT STRASBOURG 20 juillet 2004 DÉFINITIF 15/12/2004 En l’affaire K. c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me W. Thomassen, M. V. Zagrebelsky, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 23 mars et 29 juin 2004, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 38805/97) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante polonaise, M me W.K. (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 7 novembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par ses agents successifs, M. U. Leanza et M. I.M. Braguglia, et par ses coagents successifs, M. V. Esposito et M. F. Crisafulli. Le président de la chambre a accédé à la demande de non-divulgation de son identité formulée par la requérante (article 47 § 3 du règlement).
3.La requérante alléguait que la durée de la procédure qu’elle avait engagée en Italie en application d’une convention des Nations unies et qui visait au recouvrement d’aliments dus par le père de son enfant, avait été excessive, ce qui aurait emporté violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
4.La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).
5.La requête a initialement été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement).
6.Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête est ainsi échue à la deuxième section telle que remaniée (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci a alors été constituée, conformément à l’article 26 § 1 du règlement, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention).
7.Par une décision du 25 juin 2002, la chambre a déclaré la requête recevable.
8.Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.
9. La requérante, une ressortissante polonaise résidant à Katowice, en Pologne, et M. P., un ressortissant italien résidant en Italie, sont les parents d’une fille née hors mariage le 19 novembre 1988, et inscrits comme tels sur le registre d’état civil. M. P. n’a rempli aucune obligation parentale.
10.La requérante engagea une procédure contre M. P. devant le tribunal de district de Katowice. Elle demandait le versement d’aliments pour sa fille mineure. Le 23 juin 1993, le tribunal de district condamna par défaut le défendeur à verser 350 zlotys (PLN) (l’équivalent de 73 euros (EUR)) d’aliments par mois à compter du 19 novembre 1988, montant à majorer de l’intérêt légal à défaut de paiement. Cette décision devint définitive le 15 juillet 1993.
11.N’ayant reçu aucun paiement à la date du 30 mai 1994, la requérante chercha à se prévaloir de la Convention des Nations unies du 20 juin 1956 sur le recouvrement des aliments à l’étranger. Elle s’adressa pour cela au tribunal de district de Katowice (faisant office d’Autorité expéditrice) dans le but de percevoir les sommes dues au titre de la pension alimentaire par l’intermédiaire du ministère italien de l’Intérieur (faisant fonction d’Institution intermédiaire), ainsi que le prévoit la Convention en question. La requérante sollicitait tout d’abord le versement de la somme de 350 PLN due par mois, augmentée des intérêts moratoires, ce qui au 1 er janvier 1994 représentait au total 21 350 PLN (soit 4 495 EUR). Elle demandait également que le montant de la pension alimentaire fût porté à 650 PLN par mois (soit 137 EUR environ), en s’appuyant sur des informations selon lesquelles M. P. avait un revenu mensuel de 3 000 dollars américains et en arguant de coûts d’éducation toujours plus élevés. Enfin, elle priait les autorités italiennes d’entamer une procédure judiciaire contre M. P. pour obtenir l’exécution de la décision du tribunal de district de Katowice et le recouvrement de ses frais et dépens dans le cas où M. P. refuserait d’exécuter le jugement.
12.Le 30 mai 1994, le tribunal de district de Katowice adressa la demande de la requérante au ministère italien de l’Intérieur.
13.Le 18 octobre 1994, dans une lettre adressée au tribunal de Katowice, le ministère confirma avoir reçu le 7 octobre 1994 la demande de l’intéressée et déclara avoir communiqué le dossier à la préfecture de Terni. Il ajouta que, dans la mesure où la décision existante obligeait M. P. à verser 350 PLN par mois, un montant différent ne pouvait être réclamé. Le 3 mai 1996, le ministère de l’Intérieur adressa une autre lettre au tribunal de district de Katowice pour l’informer que le procureur de Pérouse avait été chargé d’engager la procédure d’exécution de la décision.
14.Le 27 décembre 1996, le procureur de Pérouse informa le ministère de l’Intérieur qu’il avait entamé la procédure en novembre 1996.
15.Le 27 février 1997, la cour d’appel de Pérouse tint audience et décida que les parties devraient soumettre leurs observations finales le 15 mai 1997. A cette date, la cour reporta l’affaire au 30 octobre 1997, et la mit en délibéré. La loi prévoyait que l’arrêt ne pourrait être rendu avant l’expiration d’un délai de quatre-vingts jours. Le 21 janvier 1998, la cour d’appel de Pérouse déclara la décision du tribunal de district de Katowice exécutoire en Italie. Le 30 mars 1999, le ministère de l’Intérieur invita le débiteur à se conformer à ses obligations. Le 2 avril 1999, la décision de la cour de Pérouse devint définitive.
16.Le 2 mai 2000, le ministère italien de l’Intérieur demanda aux autorités polonaises de lui communiquer un calcul actualisé des arriérés, ce qu’elles firent le 27 septembre 2000.
17.Le 27 novembre 2000, la préfecture de Terni informa le ministère que, le 6 juillet 1999 et le 23 octobre 2000, elle avait officiellement invité le débiteur à payer les arriérés de la pension alimentaire. M. P. ne s’étant pas exécuté, le procureur de Pérouse fut chargé le 18 décembre 2000 d’engager la procédure d’exécution. Une première tentative d’exécution ne donna aucun résultat car M. P. n’avait pas d’actif. Le 20 décembre 2002, une nouvelle procédure d’exécution, entamée le 10 juillet 2002, aboutit à une saisie immobilière et à l’enregistrement dans le livre foncier d’une inscription de rang. Selon les informations communiquées par le Gouvernement, l’avocat de M. P. demanda officieusement que son client fût autorisé à échelonner le paiement de ses arriérés mais il ne saisit pas officiellement les tribunaux de cette requête. II.
A. La Convention sur le recouvrement des aliments à l’étranger
18.La Convention sur le recouvrement des aliments à l’étranger fut adoptée et ouverte à la signature le 20 juin 1956 dans le cadre de la Conférence des Nations unies sur les obligations alimentaires. Cette conférence avait été convoquée par le Conseil économique et social des Nations unies (Nations unies, Recueil des Traités, 1957, pp. 4-11 et 32-47). La Convention entra en vigueur le 25 mai 1957. L’Italie et la Pologne la ratifièrent le 28 juillet 1958 et le 21 mars 1968, respectivement. Les parties pertinentes de la Convention se lisent comme suit : Article premier « 1. La (...) Convention a pour objet de faciliter à une personne, désignée ci ‑ après comme créancier, qui se trouve sur le territoire d’une des Parties contractantes, le recouvrement d’aliments auxquels elle prétend avoir droit de la part d’une personne, désignée ci-après comme débiteur, qui est sous la juridiction d’une autre Partie contractante. Les organismes qui seront utilisés à cet effet sont désignés ci-après comme Autorités expéditrices et Institutions intermédiaires. 2. Les voies de droit prévues à la (...) Convention complètent, sans les remplacer, toutes autres voies de droit existantes en droit interne ou en droit international. » Article 2 §§ 1 et 2 « 1. Chaque Partie contractante désigne, au moment du dépôt de l’instrument de ratification ou d’adhésion, une ou plusieurs autorités administratives ou judiciaires qui exerceront sur son territoire les fonctions d’Autorités expéditrices. 2. Chaque Partie contractante désigne, au moment du dépôt de l’instrument de ratification ou d’adhésion, un organisme public ou privé qui exercera sur son territoire les fonctions d’Institution intermédiaire. » Article 3 § 1 « Lorsqu’un créancier se trouve sur le territoire d’une Partie contractante, désignée ci-après comme l’Etat du créancier, et que le débiteur se trouve sous la juridiction d’une autre Partie contractante, désignée ci-après comme l’Etat du débiteur, le premier peut adresser une demande à une Autorité expéditrice de l’Etat où il se trouve pour obtenir des aliments de la part du débiteur. » Article 4 § 1 « L’Autorité expéditrice transmet le dossier à l’Institution intermédiaire désignée par l’Etat du débiteur à moins qu’elle ne considère la demande comme téméraire. » Article 5 § 1 « L’Autorité expéditrice transmet, à la demande du créancier et conformément aux dispositions de l’article 4, toute décision provisoire ou définitive ou tout autre acte judiciaire d’ordre alimentaire intervenus en faveur du créancier dans un tribunal compétent de l’une des Parties contractantes, et, s’il est nécessaire et possible, le compte rendu des débats au cours desquels cette décision a été prise. » Article 6 « 1. Agissant dans les limites des pouvoirs conférés par le créancier, l’Institution intermédiaire prend, au nom du créancier, toutes mesures propres à assurer le recouvrement des aliments. Notamment, elle transige et, lorsque cela est nécessaire, elle intente et poursuit une action alimentaire et fait exécuter tout jugement, ordonnance ou autre acte judiciaire. 2. L’Institution intermédiaire tient l’Autorité expéditrice au courant. Si elle ne peut agir, elle en donne les raisons et renvoie le dossier à l’Autorité expéditrice. 3. Nonobstant toute disposition de la (...) Convention, la loi régissant lesdites actions et toutes questions connexes est la loi de l’Etat du débiteur, notamment en matière de droit international privé. » B. Loi n o 218 du 31 mai 1995 (réforme du système italien de droit international privé)
19.L’article 64 de la loi n o 218 de 1995 énumère les cas dans lesquels un jugement rendu par un tribunal étranger est reconnu en Italie sans procédure particulière. L’article 67 contient des dispositions sur l’exécution des jugements et décisions en matière de compétence facultative et de refus d’exécution. C. Loi n o 89 du 24 mars 2001 (ci-après « la loi Pinto ») (octroi d’une satisfaction équitable en cas de non-respect du principe de la « durée raisonnable »
20.Cette loi, entrée en vigueur le 18 avril 2001, complète l’article 111 de la Constitution italienne selon lequel la loi garantit la durée raisonnable d’un procès. La nouvelle loi donne le droit à toute personne qui a subi un préjudice patrimonial ou non patrimonial en raison de la durée excessive d’une procédure de demander réparation à la cour d’appel, qui applique la jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme. Article 2 (Droit à une satisfaction équitable) « 1. Toute personne ayant subi un préjudice patrimonial ou non patrimonial à la suite de la violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales, ratifiée par la loi n o 848 du 4 août 1955, du fait du non-respect du « délai raisonnable » prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, a droit à une satisfaction équitable. 2. Pour apprécier s’il y a eu violation, le juge prend en compte la complexité de l’affaire et, dans le cadre de celle-ci, le comportement des parties et du juge chargé de la procédure, ainsi que le comportement de toute autorité appelée à participer ou à contribuer à son règlement. 3. Le juge détermine le montant de la réparation conformément à l’article 2056 du code civil, en respectant les dispositions suivantes : a) seul le préjudice qui peut se rapporter à la période excédant le délai raisonnable indiqué au paragraphe 1 peut être pris en compte ; b) le préjudice non patrimonial est réparé non seulement par le versement d’une somme d’argent, mais aussi par la publication du constat de violation selon les formes appropriées. » Article 3 (Procédure) « 1. La demande de satisfaction équitable est déposée auprès de la cour d’appel où siège le juge qui, selon l’article 11 du code de procédure pénale, est compétent pour les affaires concernant les magistrats du ressort où la procédure – au sujet de laquelle on allègue la violation – s’est achevée ou s’est éteinte, quant au fond, ou est pendante. 2. La demande est introduite par un recours déposé au greffe de la cour d’appel, par un avocat muni d’un mandat spécifique contenant tous les éléments visés par l’article 125 du code de procédure civile. 3. Le recours est dirigé contre le ministre de la Justice s’il s’agit de procédures devant le juge ordinaire, le ministre de la Défense s’il s’agit de procédures devant le juge militaire, ou le ministre des Finances s’il s’agit de procédures devant les commissions fiscales. Dans tous les autres cas, le recours est dirigé contre le président du Conseil des ministres. 4. La cour d’appel statue conformément aux articles 737 et suivants du code de procédure civile. Le recours, ainsi que la décision de fixation des débats devant la chambre compétente, est notifié, par les soins du requérant, à l’administration défenderesse domiciliée auprès du bureau des avocats de l’Etat [ Avvocatura dello Stato ]. Un délai d’au moins quinze jours doit être respecté entre la date de la notification et celle des débats devant la chambre. 5. Les parties peuvent demander que la cour d’appel ordonne la production de tout ou partie des actes et des documents de la procédure au sujet de laquelle on allègue la violation visée à l’article 2, et elles ont le droit d’être entendues, avec leurs avocats, devant la chambre du conseil si elles se présentent. Les parties peuvent déposer des mémoires et des documents jusqu’à cinq jours avant la date à laquelle sont prévus les débats devant la chambre, ou jusqu’à l’échéance du délai accordé par la cour d’appel sur demande des parties. 6. La cour prononce, dans les quatre mois suivant la formation du recours, une décision susceptible de pourvoi en cassation. La décision est immédiatement exécutoire. 7. Le paiement des indemnités aux ayants droit a lieu, dans la limite des ressources disponibles, à compter du 1 er janvier 2002. » Article 4 (Délai et conditions concernant l’introduction d’un recours) « La demande de réparation peut être présentée au cours de la procédure au titre de laquelle on allègue la violation ou, sous peine de déchéance, dans un délai de six mois à partir de la date à laquelle la décision concluant ladite procédure est devenue définitive. » Article 5 (Communications) « La décision qui fait droit à la demande est communiquée par le greffe, non seulement aux parties, mais aussi au procureur général près la Cour des comptes, afin de permettre l’éventuelle instruction d’une procédure en responsabilité, et aux titulaires de l’action disciplinaire contre les fonctionnaires concernés par la procédure. » Article 6 (Disposition transitoire) « 1. Dans les six mois [délai porté à douze mois par la loi n o 432 de 2001] à compter de la date d’entrée en vigueur de la présente loi, toutes les personnes qui ont déjà, en temps utile, introduit une requête devant la Cour européenne des Droits de l’Homme, pour non-respect du « délai raisonnable » prévu par l’article 6 § 1 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales, ratifiée par la loi n o 848 du 4 août 1955, peuvent présenter la demande visée à l’article 3 de la présente loi au cas où la Cour européenne n’aurait pas encore déclaré la requête recevable. Dans cette hypothèse, le recours auprès de la cour d’appel doit indiquer la date d’introduction de la requête devant la Cour européenne. 2. Le greffe du juge saisi informe sans retard le ministre des Affaires étrangères de toute demande présentée au titre de l’article 3 et dans le délai prévu au paragraphe 1 du présent article. » EN DROIT I.
21. La requérante allègue que la durée de la procédure en cause n’a pas été raisonnable et que l’Etat défendeur a méconnu l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour observe à cet égard que le Gouvernement n’a jamais soutenu pendant la procédure devant les organes de la Convention que la requérante ne relevait pas de la « juridiction » de l’Italie, au sens de l’article 1 de la Convention, ni donc que la requête était incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention. Bien que cet argument n’ait pas été soulevé, la Cour estime opportun d’examiner la question d’office, compte tenu de sa pertinence en l’affaire.
Même si c’est un tribunal polonais qui a accueilli la demande alimentaire formée par la requérante, les autorités italiennes, puisqu’elles ont ratifié la Convention des Nations unies sur le recouvrement des aliments à l’étranger (voir le paragraphe 18 ci-dessus et en particulier l’article 6 de cet instrument), étaient tenues de faire exécuter la décision polonaise. Dans le cadre de cette obligation, elles ont agi de manière autonome (voir, mutatis mutandis , Pellegrini c. Italie , n o 30882/96, § 40, CEDH 2001-VIII). Par ailleurs, la Cour observe à ce propos que la procédure d’exécution en cause n’était soumise à aucun contrôle des autorités de la Pologne et que la requérante ne pouvait obtenir réparation de la part de cet Etat en cas de retard excessif dans l’exécution de la décision.
En bref, la juridiction de l’Italie entre en jeu sur le terrain de la Convention en ce qui concerne la plainte de la requérante. II.
A. Les exceptions soulevées avant l’examen de la recevabilité de la requête
22.Le Gouvernement a réitéré l’argument qu’il avait exprimé au stade de l’examen de la recevabilité et selon lequel la requête devait être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention : « La Cour ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus, et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. »
23.Le Gouvernement explique que la décision sur la recevabilité semble avoir été fondée sur des motifs contradictoires dans la mesure où la Cour a décidé que l’article 6 de la Convention s’appliquait en l’espèce alors que la requérante – qui en avait pourtant la possibilité en vertu de la loi Pinto – ne s’était pas adressée à la cour d’appel. Le Gouvernement souligne que, si l’article 6 est applicable, cela signifie que la requérante aurait dû introduire une demande sur la base de la loi Pinto car, en droit italien, tout ce qui relève du champ d’application de l’article 6 (en ce qui concerne une durée excessive de procédure) « relève également et automatiquement » de l’application de cette loi. Si celle-ci ne s’appliquait pas à la procédure, l’article 6 ne s’applique pas à l’espèce et, partant, la requête est irrecevable ratione materiae . Pour conclure, le Gouvernement demande que la requête soit déclarée irrecevable pour incompatibilité ratione materiae ou rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes.
24.La requérante ne formule pas d’observations sur ce point.
25.La Cour note que les principes applicables en matière d’épuisement des voies de recours internes sont notamment énoncés dans l’arrêt qu’elle a rendu le 28 juillet 1999 en l’affaire Selmouni c. France (n o 25803/94, §§ 74 ‑ 77, CEDH 1999-V). La finalité de l’article 35 § 1 de la Convention est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises aux organes de la Convention. Toutefois, les seuls recours à épuiser sont ceux qui sont effectifs. Il incombe au Gouvernement excipant du non ‑ épuisement de convaincre la Cour que le recours était effectif et disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits.
26.En ce qui concerne l’application de l’article 35 § 1 de la Convention aux faits de l’espèce, la Cour note qu’il existait au départ un différend entre la requérante et M. P. au sujet du versement d’aliments. Or la procédure dont il est question ici ne concernait pas ce différend, mais l’exécution d’une décision antérieure. D’ailleurs, la requérante n’était pas partie à la procédure d’exécution devant la juridiction italienne puisque, en vertu de la Convention sur le recouvrement des aliments à l’étranger, les autorités italiennes étaient responsables du recouvrement. La Cour a déjà reconnu qu’un requérant qui n’est pas partie à une procédure interne peut dans certains cas être considéré comme « victime » (article 34 de la Convention), à condition qu’il soit concerné par la décision dont il s’agit ( L.G.S. S.p.a. c. Italie (n o 2) , n o 39487/98, §§ 13-14, 1 er mars 2001). Comme la présente requête relève du champ d’application de l’article 6, il faut déterminer si la requérante aurait dû s’adresser à la cour d’appel pour obtenir une satisfaction équitable.
27.L’article 2 de la loi Pinto a été rédigé en des termes suffisamment larges pour que l’on puisse en déduire qu’il existe un recours devant les juridictions civiles en cas de durée excessive d’une procédure. En faisant usage de ce recours, les demandeurs peuvent obtenir une décision sur la compatibilité de la procédure en cause avec le principe du délai raisonnable énoncé à l’article 6 § 1 de la Convention et, le cas échéant, réclamer une satisfaction équitable.
28.Cela dit, la Cour estime que le Gouvernement n’a pas démontré qu’un demandeur qui n’est pas partie à la procédure interne, mais qui est néanmoins concerné par celle-ci, peut effectivement s’adresser à la cour d’appel. De surcroît, il semble qu’il appartient avant tout à l’Institution intermédiaire, telle qu’elle est définie dans la Convention des Nations unies, de faire appliquer la procédure spéciale dans l’intérêt du demandeur. La Cour conclut dès lors que la requérante n’était pas tenue d’épuiser le recours mentionné par le Gouvernement.
29.Par conséquent, la Cour rejette l’exception préliminaire du Gouvernement. B. La nouvelle exception
30.Dans les observations qu’il a formulées sur le fond de l’affaire, le Gouvernement soutient que, en dépit d’une jurisprudence contraire, l’article 6 de la Convention ne doit pas s’appliquer à une procédure d’exécution.
31.La Cour rappelle que, selon l’article 55 de son règlement, si le Gouvernement entend présenter une exception d’irrecevabilité, il doit le faire dans ses observations sur la recevabilité de la requête. En l’espèce, non seulement il n’a pas soulevé cette question au stade de la recevabilité, mais il a reconnu que l’article 6 s’appliquait à la requête. Il est donc forclos à formuler cette exception à ce stade, et elle doit être rejetée. III.
32. La requérante soutient que la durée de la procédure en cause a dépassé un « délai raisonnable », ce qui emporte violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Selon cette disposition : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
33.Le Gouvernement réfute cette allégation.
34.Les parties ont discuté des divers critères appliqués en la matière par la Cour, tels la période exacte à considérer, le degré de complexité de l’affaire et le comportement des parties. La Cour rappelle pourtant que sa jurisprudence s’inspire en pareil cas d’un principe fondamental : le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie en fonction des circonstances particulières de la cause. En l’espèce, elles commandent une évaluation globale, en sorte que la Cour ne croit pas utile d’examiner la question en détail (voir, notamment, les arrêts Obermeier c. Autriche , 28 juin 1990, série A n o 179, pp. 23-24, § 72, et Ferraro c. Italie , 19 février 1991, série A n o 197-A, pp. 9-10, § 17).
35.La procédure en cause fut ouverte le 7 octobre 1994, date à laquelle le ministère italien de l’Intérieur reçut du tribunal de district de Katowice la demande de la requérante (cette transmission étant la première démarche à effectuer pour que l’affaire fût portée devant une juridiction italienne). L’instance devant cette juridiction fut ouverte avant le 27 décembre 1996 et la décision de la cour d’appel de Pérouse devint définitive le 2 avril 1999 (paragraphe 15 ci-dessus). Le 18 décembre 2000, il fut demandé au procureur de Pérouse d’engager la procédure d’exécution. La première procédure n’aboutit pas (paragraphe 17 ci-dessus). Une nouvelle procédure commença le 10 juillet 2002 (paragraphe 17 ci-dessus). La Cour estime que l’Italie ne saurait être tenue pour responsable du fait qu’il ait fallu entamer cette nouvelle procédure. La période à prendre en considération est donc d’au moins huit ans et demi.
36.La Cour considère que l’objet de l’affaire présente un certain degré de complexité. Elle relève toutefois, par exemple, que les autorités italiennes ont attendu novembre 1996 pour saisir la cour d’appel de Pérouse, et ont attendu du 2 avril 1999 à décembre 2000 pour engager une nouvelle procédure d’exécution.
37.Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des observations des parties, et compte tenu de sa jurisprudence, la Cour considère que la durée de la procédure incriminée prise dans son ensemble n’a pas respecté la règle du « délai raisonnable ».
38.Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. IV.
39. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
40.Par une lettre du 17 octobre 2002, la requérante rappela le retard intervenu dans l’exécution du jugement du tribunal de district de Katowice. Elle s’attendait donc à ce que le gouvernement italien lui allouât une satisfaction équitable.
41.Le Gouvernement est d’avis qu’aucune somme ne devrait être versée à la requérante mais, si la Cour en décidait autrement, le montant devrait être fixé seulement sur la base de la violation de l’article 6 § 1 constatée.
42.La Cour estime que la requérante a souffert un certain préjudice moral dû à la lenteur de la procédure la concernant, préjudice qu’un constat de violation ne saurait suffire à réparer. Au vu des circonstances de l’espèce, et statuant en équité, la Cour alloue à la requérante la somme de 12 000 euros, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Intérêts moratoires
43.La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Rejette les exceptions préliminaires du Gouvernement ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 12 000 EUR (douze mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 20 juillet 2004, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président