Secțiunea a patra, C. TURCIA (solicitarea nr. 58057/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 iulie 2004 DEFINIF 27/10/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza în cauză președintele Türmen Casadevall Maruste Garlicki mei Fura-Sandström Mijović, judecători și al domnului O reclamantul a sesizat Curtea la 11 mai 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților fundamentale ( La 4 noiembrie 2003, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. August 1996, reclamantul a fost arestat și reținut de către agenți ai secției de luptă împotriva terorismului din cadrul conducerii securității d'Izmir. El era reținut de organizația ilegală T La 21 octombrie 1996, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Izmir l-a acuzat pe reclamant în fața aceleiași instanțe. În special, reproșându-i că a fost membru al organizației ilegale TlP-C, că a lansat un cocktail Molotov la sediul unei bănci și că a pus semne și graffiti în numele organizației respective, acesta și-a solicitat condamnarea în temeiul articolelor 168 § 2 și 264 § 1 și 6 din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Printr-o hotărâre din 13 aprilie 1999, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele reproșate și l-a condamnat la opt ani și patru luni de închisoare pentru apartenență la o organizație armată ilegală și la trei ani și opt luni de închisoare pentru că a lansat un cocktail Molotov la sediul unei bănci, aceste pedepse fiind reduse cu o treime în ceea ce privește vârsta reclamantului în momentul faptelor incriminate. La 15 noiembrie 1999, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia (53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALIMENTARĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 10. Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care a judecat și condamnat nu constituie un tribunal independent și imparțial Pe de o parte, prezența unui judecător militar în cadrul său și, pe de altă parte, absența unui avocat în timpul reținerii sale. El vede o încălcare a art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine însuși sau să aibă acces la un apărător ales de el și, în cazul în care acesta nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir c. Turcia 59659/00, § 36, 6 februarie 2003 12. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Aceasta constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul membru în cauză prevăzute și reprimate de Codul penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că sunt justificate pe deplin îndoielile pe care le are reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei jurisdicții (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 În fine, Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, instanța de securitate a statului membru nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 14. Curtea reamintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și de imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 15. Având în vedere constatarea de încălcare a dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare prezentul termen (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998-VII, p. 3074, § 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 16. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea la o parte mai mult decât Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Ö Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale și morale 17. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material și moral pe care îl evaluează la 26 627 EUR (EUR). În ceea ce privește prejudiciul material invocat, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate de la ë ă ar fi dus dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenției nr. . Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o despăgubire în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85. 20. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, glazură, citată anterior, p. 3074, § 49). În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că Õ în principiu cea mai adecvată redresare ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencepel, citată anterior, alineatul 27). 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Reclamantul nu furnizează nicio justificare. 23. Guvernul nu se pronunță. 24. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce reclamantului suma de 1 500 EUR în acest sens. Interese moratoriu 25. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Siguranță de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 1 500 EUR (mii de cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale exigibile în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris la 27 iulie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Michael O
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE İREY c. TURQUIE
(Requête n
o
58057/00)
ARRÊT
27 juillet 2004
27/10/2004
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire İrey c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
R.
Türmen
,
J.
Casadevall
,
R.
Maruste
,
L.
Garlicki
,
M
mes
E.
Fura-Sandström
,
L.
Mijović,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 juillet 2004,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
58057/00) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Emrah İrey («
le requérant
»), a saisi la Cour le 11 mai 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
A.
Öztürk, avocat à Izmir. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent dans la procédure devant la Cour.
3.
Le 4 novembre 2003, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
I.
4.
Le requérant est né en 1979.
5.
Le 1
er
août 1996, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par des agents de la section de lutte contre le terrorisme de la direction de la sûreté d’Izmir. Il était soupçonné d’appartenir à l’organisation illégale THKP-C (Parti de la libération du peuple de Turquie - Front).
6.
Le 21 octobre 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir mit le requérant en accusation devant cette même juridiction. Lui reprochant notamment d’être membre de l’organisation illégale THKP-C, d’avoir lancé un cocktail Molotov dans les locaux d’une banque et d’avoir posé des pancartes et graffitis au nom de ladite organisation, il requit sa condamnation en vertu des articles
168 § 2 et 264 §§
1 et 6 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme.
7.
Par un arrêt du 13 avril 1999, la cour de sûreté de l’Etat déclara le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à huit ans et quatre mois d’emprisonnement pour appartenance à une organisation armée illégale, et à trois ans et huit mois d’emprisonnement pour avoir lancé un cocktail Molotov dans les locaux d’une banque, ces peines ayant été diminuées d’un tiers eu égard à l’âge du requérant au moment des faits incriminés.
8.
Le 15 novembre 1999, la Cour de cassation confirma cet arrêt.
II.
9.
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts
Özel c. Turquie
(n
o
42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et
Gençel c.
Turquie (
n
o
53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
10.
Le requérant allègue que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné ne constitue pas un «
tribunal indépendant et impartial
» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison, d’une part, de la présence d’un juge militaire en son sein et, d’autre part, de l’absence d’un avocat pendant sa garde à vue. Il y voit une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
c)
se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent
;
(...)
»
1.
Sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat
11.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir
Özel
, précité, §§ 33-34, et
Özdemir c.
Turquie
,
n
o
59659/00, §§
35
‑
36, 6
février 2003).
12.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (
Incal c. Turquie
, arrêt du 9 juin 1998,
Recueil
1998
‑
IV, p. 1573, § 72
in fine
).
13.
La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1.
2.
Sur l’équité de la procédure pénale
14.
La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.
15.
Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner le présent grief (voir, entre autres,
Çıraklar
c. Turquie
, arrêt du 28 octobre 1998,
Recueil
1998-VII, p.
3074, §§ 44-45).
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
16.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel et moral
17.
Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et moral qu’il évalue à 26
627 euros (EUR).
18.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
19.
En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder au requérant une indemnité à ce titre
(
Findlay c. Royaume-Uni
, arrêt du 25 février 1997,
Recueil
1997-I, p. 284, § 85).
20.
Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (
Çıraklar
, précité, p. 3074, § 49).
21.
Lorsque la Cour conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1, elle estime qu’en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (
Gençel
, précité, § 27).
B.
Frais et dépens
22.
Le requérant demande également 3
000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Le requérant ne fournit aucun justificatif.
23.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
24.
Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d’allouer au requérant la somme de 1
500 EUR à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
25.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
le restant de la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat
;
3.
Dit
qu’il n’y a pas lieu d’examiner les autres griefs tirés de l’article 6 de la Convention
;
4
Dit
que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral
;
5.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 1
500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
6.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 juillet 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président