AFFAIRE YURT c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

20.02.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 5-3;Violation de l'art. 6-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE YURT c. TURQUIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA YURT c. TURCIA (Cercetarea nr. 1239/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 20 Februarie 2007 DEFINIF 20/05/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Yurt c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza, președinte, dnii J. Casadevall, G. Bonello, R. Türmen, K. Traja, S. Pavlovschi, P. Hirvelä, judecători, și a dlui T.L. Early, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 30 ianuarie 2007, Renunță la hotărâre, care a fost adoptat la această dată de procedură la originea cauzei se află o cerere (n 1239/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia, printre care și un resortisant al acestui stat, M. La 27 martie 2003, Ahmet Yurt a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale ( La 4 aprilie 2006, secțiunea a patra a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice guvernului obiecțiile formulate în art. 5 alin. (3) și art. 6 alin. (1) din Convenție. Reclamantul s-a născut în 1974 și își are reședința în Istanbul. La 2 decembrie 1997, reclamantul a fost arestat și pus în custodie de către polițiștii aflați în legătură cu secțiunea de combatere a terorismului aproape de conducerea securității din Istanbul. Prin actul de punere sub acuzare din 8 decembrie 1997, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului de executare l-a acuzat pe reclamant, împreună cu alți opt acuzați, de acordarea de asistență și de asistență unei organizații ilegale de la marginea stângă, TlP/C MLSPB, și de lansarea de explozivi. El a solicitat condamnarea reclamantului pe baza articolelor 168 § 6 și 8, 264 § 6 și 8 din Codul penal și art. 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 17 decembrie 1997, reclamantul a fost adus în fața judecătorului care se afla în apropierea Curții de Securitate a statului, care a dispus arestarea sa provizorie. În cele 21 de audieri ale sale, instanța de securitate a statului a respins cererile de eliberare provizorie a reclamantului și a dispus menținerea în detenție provizorie a acesteia, ținând cont de natura infracțiunii reprobabile și de starea probelor la 27 ianuarie 2003, invocând, printre altele, dispozițiile articolului La 28 ianuarie 2003, cererea reclamantului a fost respinsă pe motiv că detenția sa era necesară, având în vedere natura, numărul și gravitatea infracțiunilor, precum și riscul de evaziune și starea probelor 11. La 8 septembrie 2004, instanța de judecată a pronunțat eliberarea reclamantului. 12. Procedura este încă în curs de desfășurare în fața instanței de judecată. În acest sens, se face referire la art. 5 alin. (3) din Convenție, a cărei parte relevantă este formulată astfel. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la lit. (c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezentarea în instanță a acestuia. Pe admisibilitate 14. Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne și reamintește garanțiile constituționale, precum și dispozițiile Codului de procedură penală. 1 din Convenție și susține în această privință că reclamantul nu a ridicat în nici un moment o declarație referitoare la art. 5 alin. (3) din Convenție în fața instanțelor naționale. De asemenea, acesta susține că, în temeiul Legii nr. 466, reclamantul avea posibilitatea de a intenta o acțiune în despăgubire a prejudiciului care rezultă din deținerea sa. 15. Reclamantul nu se pronunță. 16. Curtea reamintește că este suficient să se fi invocat în fața autorităților naționale, cel puțin în esență și în condițiile și termenele prevăzute de dreptul intern, motivele pe care le dorește să formuleze ulterior în fața ei ( Castells c. Spania, Hotărârea din 23 aprilie 1992, seria A n 236, § 27, și Akd Culegerea hotărârilor și a hotărârilor din 1996 IV, §§ 65 69. În speță, Comisia constată că, la 27 ianuarie 2003, reclamantul a invocat în mod expres în fața instanțelor naționale dispozițiile articolului 5 § 3 din convenție. În plus, în analiza dosarului, aceasta constată că obiectul plângerii reclamantului în fața sa a fost examinat în cadrul ședințelor în dreptul intern. În plus, în cursul procedurii în litigiu, instanțele interne au examinat din oficiu problema menținerii în detenție a persoanei vizate, făcând astfel uz de prerogativele recunoscute de Codul de procedură penală, care recunoaște competența instanței naționale de a se pronunța din oficiu, la fiecare ședință, cu privire la necesitatea sau nu de a menține în detenție provizorie. În aceste condiții, Curtea consideră că instanțele interne au avut posibilitatea de a pune capăt presupusei detenții excesive (a se vedea Acunbay c. Turcia, nr 61442/00 și 61445/00, 31 mai 2005 și Temel și Tașk 466, Curtea constată că recurentul se plânge de durata pretinsă excesivă a deținerii sale și nu de lipsa unor căi de drept care să permită obținerea unei despăgubiri. Astfel, aceasta intră sub incidența articolului 5 alineatul (3), în timp ce calea de atac invocată de guvern se referă numai la art. 5 alineatul (5) din Convenție (a se vedea Ya A, p. 17, § 44, Tekin și Baltaș c. Turcia, n 42554/98 și 42581/98, § 25, 7 februarie 2006). Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară, astfel cum a fost ridicată de guvern. 17. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că t ă ț ii reținute din art. 5 alin. (3) din Convenție trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, Curtea constată că acest aspect nu se confruntă cu nici un alt motiv de a se opune. Pe fond 18. Curtea ia notă de faptul că, în speță, perioada de detenție care trebuie luată în considerare a început la 2 decembrie 1997, data arestării reclamantului și s-a încheiat la 8 septembrie 2004, data eliberării sale în libertate. Astfel, aceasta a durat șase ani, nouă luni și cinci zile. 19. Curtea dorește să reamintească în această privință că revine în primul rând autorităților judiciare naționale sarcina de a se asigura că, într-un anumit caz, durata detenției provizorii a unui inculpat nu depășește limita rațiunii. În acest scop, ei trebuie să examineze toate circumstanțele care pot dezvălui sau în afara existenței unei adevărate cerințe de interes public care să justifice, având în vedere prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să prezinte un raport în deciziile lor de respingere a cererilor de extindere. A se vedea hotărârea Curții din 28 octombrie 1998, Rec., 1998 VIII, punctul 154. 20. În această privință, persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non a regularității reținerii în detenție, dar, după o anumită perioadă de timp, aceasta nu mai este suficientă. ; Curtea trebuie apoi să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Când acestea se dovedesc a fi , Hotărârea din 8 iunie 1995, seria A n 319 B, § 52, și Ali H natura sau/și calificarea ca fiind "înălțarea reproșată," "în stare de fapt" și "o dată" riscul de deviere a pedepsei" (punctele 8-10 de mai sus). 22. În ceea ce privește riscul de evaziune, Curtea amintește că pericolul de evadare nu poate fi apreciat numai pe baza gravității pedepsei (a se vedea Muller c. Franța , Hotărârea din 17 martie 1997, Rec. 1997 II, Õ 43), dar trebuie să se analizeze în funcție de un set de elemente suplimentare relevante proprii fie pentru a confirma existența lor, fie pentru a-l face să apară în acest punct redus pe care nu poate justifica o detenție provizorie (a se vedea, printre altele, Mansur, menționat anterior, § 55 23. În fapt, este regretabil faptul că instanța națională nu a precizat în motivarea sa considerațiile care ar putea să se bazeze pe temei, nici nu a precizat în ce măsură acest risc de deviere de la calea ferată a fost dovedit determinant și a persistat pentru o perioadă atât de lungă (a se vedea, printre altele, Letellier c. Franța, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A n 207, p. 319 B, § 52, și Acunbay, citată anterior, § 60 24. În ceea ce privește criteriul de la "statutul probei" în opinia Curții, în cazul în care "statutul probei" În cazul în care, în mod normal, aceste circumstanțe pot constitui factori relevanți, în speță, acestea nu pot justifica, singure, menținerea în detenție a reclamantului pentru o perioadă atât de lungă de timp (Ali Hśdśr Polat , citată anterior, § 28). 25. În aceste circumstanțe și având în vedere durata îndelungată a detenției provizorii în speță, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE. Astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul să-și audă cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 27. Cu privire la admisibilitate 28. Curtea consideră că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Pe fond 29. Guvernul consideră că, având în vedere circumstanțele din speță, durata procedurii nu poate fi considerată nerațională. Acesta subliniază complexitatea cauzei și natura sarcinilor care îi revin reclamantului, procedura penală în litigiu care a solicitat investigații lungi și laborioase. În cele din urmă, nicio perioadă de inactivitate sau de neglijență nu ar fi imputată autorităților interne. 30. Reclamantul contestă această teză. 31. Curtea ia notă de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început cu arestarea reclamantului la 2 decembrie 1997. Procedura fiind încă în curs de desfășurare, aceasta durează până în prezent de peste nouă ani o lună și douăzeci și opt de zile pentru două instanțe judiciare, și anume Curtea de Securitate a statului și Curtea de Securitate a statului care a înlocuit-o. 32. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999 II). 33. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (ibidem 34). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube 37. Reclamantul solicită 28 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și 50 000 EUR pentru prejudiciile morale pe care le consideră a fi suferit. 38. Guvernul contestă aceste pretenții. 39. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta admite că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ca urmare a duratei detenției provizorii și a procedurii, că nu compensează suficient constatarea încălcării (a se vedea în special Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 165, CEDH 2000 XI, și Acunbay, citată anterior, alineatul 70). Statuând în echitate, Comisia consideră că este necesar să se dea reclamantului 10 000 EUR pentru daune morale. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 40. Reclamantul solicită 1 110 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții, precum și 4 166 EUR pentru onorariile de avocatură. În acest scop, acesta prezintă baremul onorariilor pentru baroul din Istanbul. 41. Guvernul contestă aceste revendicări. 42. Curtea constată că cererea reclamantului nu este însoțită de niciun motiv care să permită calcularea exactă a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Or, potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. Prin urmare, în aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde în speță o indemnizație în acest sens. Interese moratoriu 43. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L Spune că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru a fi convertită în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 20 februarie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. T.L. Early Nicolas Bratza Modululer Președinte