Gürü Toprak împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 39452/98) împotriva Republicii Turcia și care a fost depusă de un cetățean al acestui stat, M. Gürü Toprak («reclamantul»), la Comisia Europeană a Drepturilor Omului («Comisia») pe data de 23 octombrie 1997, în virtutea articolului 25 anterior al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul, căruia i-a fost acordată asistență judiciară, este reprezentat de Meștri Mesut și Meral Beștaș, avocați în Diyarbakır. Guvernul turc («Guvernul») nu a desemnat un agent pentru procedura de față.

Reclamantul susținea în special o încălcare a articolului 3 din Convenție, considerat izolat și combinat cu articolele 13 și 14, ca urmare a circumstanțelor înconjurătoare arestării sale și al percheziției domiciliare.

Cererea a fost transmisă Curții pe data de 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită secției a patra a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament.

Pe data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției a patra astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din data de 31 ianuarie 2006, camera a declarat petiția parțial admisibilă.

Guvernul a depus observații scrise suplimentare cu privire la fondul cauzei, dar nu și reclamantul (art. 59 § 1 din Regulament). FAPTE

Pe data de 19 mai 1997, secția antiteroristă a direcției de siguranță din Siirt («direcția») a primit un apel telefonic anonim care denuța reclamantul ca fiind membru al PKK, responsabil de misiuni logistice. Investigațiile efectuate au orientat poliția către garaja interesatului. Către 19 h 30, agenți în haine civile au sosit la locul incidentului, într-o mașină neînsemată și au tăiat drumul reclamantului, în timp ce acesta se pregătea să pornească vehiculul. Cei trei fii ai reclamantului, Bekir, Garip și Barıș, erau prezenți.

Conform procesului-verbal de arestare întocmit în ziua aceea, reclamantul a opus o rezistență violentă polițiștilor, scandând lozinci și pronunțând următoarele cuvinte: «Pentru cine vă luați și din ce drept îmi tăiați drumul? Nu recunosc nici poliția, nici soldatul Republicii Turcia. Aici este țara mea și numai un responsabil al Kurdistanului se poate amesteca în treburile mele. Veți da socoteală și sângele nostru nu va rămâne pe pământ (...). Laștari! Mult sânge va curge de acum încolo (...)». Reclamantul a distrus oglinda retrovizoare a mașinii, a injurat și amenințat agenții; în final, a rănit polițistul M.B. la picior cu un cuțit pe care îl purta la centură. Se pare că și polițistul T.T. a suferit zgârieturi cu unghiile. Copiii au încercat să intervină în această ciocnire. Din dosar rezultă că Bekir și Barıș au fost brutaliza­ți, în timp ce un polițist îl reținea pe Garip.

Prin percheziția mașinii reclamantului, polițiștii au descoperit documente și fluturări aparținând PKK. Au efectuat apoi percheziția domiciliei sale, unde au fost găsite, printre altele, patru puști de vânătoare, din care una fără permis, și muniții.

Reclamantul și fiii săi au fost arestați și duși la direcție; aceștia din urmă au fost eliberați imediat, în timp ce reclamantul a fost plasat în arest.

Către 20 h 30, agenții M.B. și T.T. au fost examinați la spitalul civil din Siirt. Primul prezenta o rană prin arma albă de 1 x 0,5 cm la piciorul drept și trei zgârieturi orizontale de 5 cm fiecare la piept; T.T. avea urme de zgârieturi pe brațul drept. Medicii au prescris lui M.B. o perioadă de convalescență de trei zile.

În aceeași zi, la 20 h 55, reclamantul a fost, la rândul său, examinat de un medic legist care, în raportul seu, a constatat o eroziune superficială de 1 x 0,2 cm pe pommeta stângă și o leziune de 3 x 5 cm la cot drept. Conform medicului, aceste răniri datau de acum două ore. Garip și Bekir au fost de asemenea examinați, examen care nu a dezvăluit nicio rană importantă.

Pe data de 21 mai 1997, direcția a cerut procuraturii din Siirt să prelungească arestul reclamantului, cu efect retroactiv din data de 19 mai 1997. În aceeași zi, reclamantul a depus declarație polițiștilor de la direcție. A recunoscut că este membru al partidului politic pro-kurd HADEP din 1994 și că este unul dintre fondatorii partidului Democratic al Kurdistanului («Kürdistan Demokrasi Partisi»). A mărturisit, de asemenea, că susținea PKK, căruia i-a acordat asistență logistică, după instrucțiunile unui individ cu pseudonimul «Memo», înainte ca acesta să-și găsească moartea în urma unui schimb de focuri cu forțele de ordine. Reclamantul a adăugat că «Memo» i-a încredințat grenade și că documentele percheziție­nate în vehiculul su erau destinate a fi distribuite tinerilor kurzi. Cu privire la ciocnirea care a survenit la arestare, reclamantul a declarat că a acționat sub influența mâniei, după ce, cu o jumătate de oră înainte, vizionase o emisiune de televiziune care relata confruntări armate care au costat viețile a mii de gerilaști PKK. Ulterior, reclamantul a condus polițiștii la locul unde ascundea grenadele, care au fost într-adevăr găsite și confiscate.

Pe data de 22 mai 1997, la sfârșitul arestului, reclamantul a fost reexaminat de același medic care a concluzionat că nu existau alte leziuni decât cele indicate în primul raport. Ulterior, reclamantul a fost prezentat procurorului Republicii din Siirt. A contestat procesele-verbale produse împotriva sa și a negat declarația sa dată poliției, afirmând că a semnat-o «fără a o citi». A recunoscut că s-a certat pe 19 mai anterior cu indivizi care s-au apucat mai întâi de el și apoi de cei trei fii ai săi; cu toate acestea, a acționat în acest fel fără să știe că se confrunta cu polițiști, până când un agent în uniformă nu a intervenit.

Ulterior, reclamantul a fost audiat de judele de pace din Siirt. Și-a reiterat declarațiile făcute procurorului. Judele a decis eliberarea sa. Cu toate acestea, la opunerea procuraturii, tribunalul penal din Siirt a ordonat plasarea reclamantului în arest preventiv. B. Procedura penală intentată împotriva reclamantului pentru apartenența la PKK

Inculpat pe data de 26 iunie 1997 pentru asistență acordată unei bande armate, reclamantul a fost deferit Curții de siguranță a Statului din Diyarbakır («Curtea de siguranță a Statului»).

La ședința din data de 20 august următoare, reclamantul a expus că, în seara zilei de 19 mai 1997, în timp ce încerca, împreună cu fiii săi, să pornească automobilul, o mașină neînsemată a venit să le blocheze drumul; pasagerii, în haine civile, au refuzat să elibereze drumul și apoi au coborât; au început să-i injure și să-i bată înainte de a-i duce la direcție. Cei trei fii ai reclamantului au confirmat aceste versiuni, precizând că în momentul arestării tatălui lor nu poseda un cuțit. Reclamantul a afirmat, de asemenea, că a fost «maltratat» de interogatori și constrâns să semneze o declarație complet falsă. A contestat, de asemenea, conținutul tuturor proceselor-verbale produse împotriva sa, pe care spune că le-a semnat «cu ochii băndați». De aceea, a cerut deschiderea unei anchete penale împotriva polițiștilor responsabili de arestarea și arest. Curtea de siguranță a Statului nu a dat, se pare, nicio urmărire acestei cereri.

Pe data de 12 decembrie 1997, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani și 9 luni de închisoare. Printr-o hotărâre din data de 20 septembrie 1999, Curtea de Casație a confirmat sentința. Pe data de 4 octombrie 1999, reclamantul a depus, fără rezultat, o cerere de corectare a hotărârii. C. Urmăririle penale declanșate de M.B. și de fiii reclamantului

Pe data de 19 mai 1997, polițistul rănit, M.B., a depus o plângere împotriva reclamantului la procuratura din Siirt.

În ziua următoare, Bekir, Barıș și Garip Toprak au depus, la rândul lor, o plângere formală denunțând violențele infligite cu ziua anterioară. Au susținut că înainte de a devastatori domiciliul și de a sechestra bunurile, polițiștii i-au bătut cu ștachete și au frânt tatălui lor toți dinții.

În aceeași zi, procurorul a audiat cei trei frați și apoi i-a trimis la examen medical. Raportul întocmit în consecință indica că rănile observate trebuiau să rezulte din lovituri purtate de un obiect dur, dar că nu puneau în pericol viețile celor trei tineri.

Pe data de 9 iunie 1997, cei trei frați au fost din nou audia ți de procuror. Au furnizat mai multe detalii cu privire la desfășurarea episodului litigios. Bekir a declarat că tatăl său s-a certat cu polițiștii care voiau să-l aresteze; el și frații săi încercaseră zadarnic să-și apere tatăl de lovituri și în final fuseseră bătuți. Bekir a recunoscut apartenența tatălui său la HADEP, la fel ca și faptul că acesta scandase anumite cuvinte, cum ar fi cele menționate în procesele-verbale; conform lui Bekir, se întâmpla ca tatăl său să se enerveze temporar în acest fel din cauza durerilor de stomac. Garip a povestit că în ziua incidentului, indivizi sosiți într-un Renault s-au apropiat de tatăl lor, care le-a spus «Ce-i? O problemă?». Protagoniștii au răspuns «Cum îți permiți să le vorbești așa?»; nu fusese vreo bătaie în acel moment, dar deodată, unul dintre agenți a luat mâna tatălui meu și a strigat «Ce? Îndrăznești să scoți un cuțit?», deși nu avea niciun cuțit în mână.

Pe data de 12 august 1997, procurorul a decis să examineze în mod colectiv aceste două plângeri, deoarece erau strâns legate.

Pe data de 27 noiembrie 1997, procurorul a interogat cei șapte agenți care efectuaseră arestarea litigioasă. Au fost unanimi în a susține că nu apelaseră decât la forța strict necesară pentru a-l captura pe interesatul, care, însoțit de fiii săi, le-a opus o rezistență violentă și a rănit pe unul dintre ei.

Pe data de 5 noiembrie 1998, procuratura din Siirt și-a declarat incompetență ratione materiae cu privire la plângerea celor trei fii ai reclamantului și a transmis dosarul comitetului administrativ din Siirt. În schimb, pe data de 2 decembrie următoare, a pus-o pe reclamant sub acuzare, în fața tribunalului penal din Siirt, pentru opoziție calificată la forțele de ordine, în sensul articolului 258 din codul penal.

Pe data de 1 iulie 1999, comitetul administrativ din Siirt a decis că nu exista motiv pentru a incepe urmărire, motivând că constrângerea folosită de polițiști pentru a-l captura pe reclamant era legitimă și permisibilă în exercitarea funcțiilor lor.

Pe data de 8 septembrie 1999, Consiliul de Stat s-a sesizat din oficiu în calitatea sa de instanță de apel. Pe data de 12 noiembrie 2002, acesta a constatat că faptele imputate tocmai cădeau sub incidența prescripției penale de cinci ani.

În interval, și anume pe data de 12 aprilie 2001, tribunalul penal din Siirt hotărâse amânarea judecării reclamantului pentru infracțiunea prevăzută de art. 258 din codul penal, în aplicarea noii legi nr. 4616 din 22 decembrie 2000, numită lege de amnistie. Potrivit relatărilor ședințelor aferente acestei proceduri, reclamantul a negat că a folosit un cuțit împotriva polițistului M.B. De altfel, nimic nu indică faptul că cuțitul în cauză a fost supus unui examen criminalistic.

Reclamantul susține în particular că în Turcia, arestările violente și extorsiunea de mărturisi sub tortură sunt o practică administrativă, atât de sistematizată încât chiar și medicii legiști ar refuza să ateste urmele corporale ale violenței pe care o pot observa.

Reclamantul deplânge, de asemenea, faptul că nicio anchetă în adevăratul sens nu a fost inițiată în ciuda declarațiilor sale în fața procurorului și judecătorului de pace, precum și a concluziilor raportului medical din 19 mai 1997. În acest context, reproșează, de asemenea, Curții de siguranță a Statului că a ignorat acuzațiile sale de maltratare în timpul arestului.

Cu privire la art. 14 din Convenție, reclamantul furnizează mai multe articole de presă și articole publicate în presă, care ar demonstra că la epoca faptelor, membrii HADEP sufereau o opresiune și vedeau activitățile lor împiedicate de autoritățile guvernamentale.

Guvernul răspunde că raportul medical din 19 mai 1997 menționează doar câteva răniri ușoare rezultate din forța la care poliția a trebuit să apeleze în fața agresivității reclamantului. La acest subiect, reamintește că o anchetă fusese într-adevăr declanșată în urma plângerii depuse la această privință de către cei trei fii ai reclamantului: ar fi fost la fel și pentru acesta din urmă, dacă ar fi sesizat în mod corespunzător procuratura.

În continuare, Guvernul consideră că acuzațiile de maltratare în timpul interogatoriului sunt respinse de raportul medical, emis pe 22 mai 1997 la sfârșitul arestului.

În sfârșit, Guvernul subliniază că arestarea reclamantului nu ar putea fi împotriva articolului 14, în măsura în care era motivată de o denunțare anonimă și de laudele ilegale pe care le-a acordat PKK, nu de activitățile sau opiniile sale politice. B. Aprecierea Curții

Prohibiția stabilită de art. 3 din Convenție este absolută, indiferent de acțiunile victimei sau de natura infracțiunii care i se impută (Labita c. Italia [MC], nr. 26772/95, § 119, CEDO 2000-IV). În acest context, atunci când un individ se află privat de libertate sau, mai general, se confruntă cu agenți ai forțelor de ordine, folosirea la adresa lui a forței fizice atunci când nu este necesară de comportamentul lui emporta, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (R.L. și M.-J.D. c. Franța, nr. 44568/98, § 61, 19 mai 2004). 1. Cu privire la circumstanțele înconjurătoare arestării reclamantului

În cazul de față, nimeni nu contestă faptul că o escaladă de violență fizică și verbală s-a produs la interpelarea din 19 mai 1997 (paragrafele 11, 14, 17, 20 și 25 de mai sus). Reclamantul denunță, în principiu, tratamentul pe care l-ar fi suferit în acea zi.

Cu toate acestea, pentru a intra sub incidența articolului 3, un maltratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate, a cărui apreciere depinde de ansamblul datelor cauzei (Ülke c. Turcia, nr. 39437/98, §§ 56-57, 24 ianuarie 2006, și Berliński c. Polonia, nr. 27715/95 și 30209/96, § 59, 20 iunie 2002). Or, conform raportului medico-legal întocmit imediat după arestare, rănile decelate pe corpul reclamantului se limitau la o eroziune superficială de 1 x 0,2 cm pe pommeta stângă și o leziune de 3 x 5 cm la cot drept. Înaintea Curții, reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze că ar fi, într-un fel sau altul, încercat să conteste acest raport; s-a limitat să reproșeze corpului medico-legal turc că este reticent în a raporta violențele poliției aduse la cunoștința lor (paragraf 34 de mai sus). Cu toate acestea, deși proba necesară de art. 3 poate rezulta dintr-un fascicul de indici sau de prezumții nerespinse (Labita, precitat, § 121), argumentul reclamantului nu se încadrează în acest cadru. Constă într-o evaluare generală care nu se bazează pe fapte concrete și verificabile: Curtea nu poate, prin urmare, să-i acorde o pondere determinantă.

Desigur, pot exista cazuri în care dificultatea pentru un reclamant de a produce probe rezultă, cel puțin parțial, din omisiunea autorităților de a reacționa într-un mod efectiv la reclamațiile formulate în legătură cu actul incriminat (a se vedea Kaplan c. Turcia (dec.), nr. 24932/94, 19 septembrie 2000, și referințele din ea). Acestea fiind spuse, considerate la lumina elementelor medicale disponibile, explicațiile pe care reclamantul și fiii săi le-au furnizat autorităților naționale cu privire la desfășurarea faptelor litigioase (paragrafele 17 și 20 de mai sus) nu erau de natură să alarme pe acestea, nici să le facă să creadă că fusese o privare de libertate subsecventă unui recurs disproportionat la forță.

De fapt, chiar dacă presupunem că reclamantul nu a încercat niciodată să rănească polițistul M.B. (paragrafele 11, 14 și 31 de mai sus), descrierea pe care protagoniștii au făcut-o a altercației litigioase (paragrafele 16 și 25 de mai sus) este pe sine suficientă pentru a considera că forța fizică folosită în cazul de față nu a depășit ceea ce a fost necesar de comportamentul irascibil și militantismul reclamantului (R.L. și M.-J.D., precitat, § 61, Raninen c. Finlanda, hotărâre din 16 decembrie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, p. 2822, § 56, și Ribitsch c. Austria, hotărâre din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, p. 26, § 38).

În aceste condiții, reclamantul nu poate pretinde că a suferit un tratament suficient de grav pentru a se încadra în sfera de aplicare a articolului 3 (a se compara cu Berliński, precitat, § 60). Nu poate nici reproșa autorităților turce că au pierdut din vedere obligația lor de a conduce o «anchetă efectivă», în sensul articolului 13 (a se vedea Aksoy c. Turcia, hotărâre din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2287, § 98, și Ay c. Turcia, nr. 30951/96, § 59, 22 martie 2005), întrucât nu ar fi trebuit să se supună unei asemenea obligații decât dacă acuzațiile reclamantului s-ar fi dovedit «sustenabile», ceea ce nu este cazul în circumstanțele de față. 2. Cu privire la circumstanțele înconjurătoare arestului reclamantului

Considerațiile precedente se aplică în substanță și celor de-al doilea aspect al reclamației, privitor la maltratarea presupus suferită în timpul arestului.

În cazul de față, raportul medical emis pe 22 mai 1997, la sfârșitul măsurii incriminate (§17 de mai sus), nu coraborează în niciun fel acuzația reclamantului care, de altfel, nu a furnizat nici măcar cea mai mică probă materială sau vreun început de probă, nici nu a furnizat explicații detaliate și convingătoare în această privință. Dosarul nu oferă, prin urmare, vreo prezumție de fapt împotriva autorităților poliției turce cu privire la condițiile în care reclamantul a fost ținut în arest (a se compara Bakbak c. Turcia, nr. 39812/98, § 47, 1 iulie 2004), cu înțelegerea că Curtea nu poate atribui un caracter de probă argumentului pe care reclamantul-l trage din existența unei practici administrative de tortură în Turcia, acesta nefundându-se pe fapte concrete și relevante pentru prezenta cauză (Kaplan, precitat).

În această privință, Curtea recunoaște că poate fi dificil pentru un individ să obțină probe cu privire la maltratarea suferită în timp ce se afla în arest (Labita, precitat, § 125), având în vedere în special sentimentul de vulnerabilitate în fața reprezentanților Statului, pe care o asemenea situație îl poate inspira (Aksoy, precitat, p. 2277, § 56). Cu toate acestea, chiar și în acest context, reclamația reclamantului nu rezistă la examen. De fapt, Curtea nu vede cum, la ieșirea din arest, M. Toprak ar fi putut fi împiedicat să se exprime liber – oral sau în scris –, în fața procuraturii din Siirt, apoi în fața judecătorului de pace, și în sfârșit în fața Curții de siguranță a Statului: în fața acestor magistrați, s-a mulțumit cu a contesta documentele produse împotriva sa, cu motiv că le-a semnat «cu ochii băndați» sau «fără a le citi», și anume, pentru că fusese «maltratat» (paragrafele 17, 18 și 20). Înaintea Curții, nici măcar nu a sugerat, de pildă, că i s-ar fi refuzat permisiunea de a vedea un medic (Labita, precitat, ibidem).

În aceste condiții, reclamantul nu poate fi considerat că și-a comunicat suficient reclamația cunoștinței autorităților judiciare (Kaplan, precitat). Prin urmare, nu ar putea legitim să se aștepte la desfășurarea unor investigații aprofundate, în sensul articolului 13, fără ca el însuși sau avocatul seu să furnizeze autorităților competente o bază mai solidă cu privire la reclamațiile sale (ibidem; a se vedea, de asemenea, Ș.T. c. Turcia (dec.), nr. 28310/95, 9 noiembrie 1999). 3. Cu privire la reclamația specifică tirada articolului 14 din Convenție

Curtea ia notă de informațiile furnizate de reclamant pentru a-și susține argumentul, conform căruia, tratamentul pe care l-ar fi suferit era consecința unei practici administrative discriminatorii, țintind politicienii pro-kurzi. Cu toate acestea, în ciuda preocupărilor pe care le pot stârni, informațiile jurnalistice în cauză sunt în mod absolut muțe cu privire la persoana reclamantului și la faptele susținute în cazul de față. Nu pot, prin urmare, fonda în sine existența unei prezumții, conform căreia, interesatul a fost arestat și maltratat de agenți ai Statului din cauza opiniilor sale politice.

Nicio problemă nu se pune, prin urmare, din unghiul articolului 14 din Convenție. 4. Concluzie

Pe baza celor de mai sus, Curtea concluzionează că nu există elemente susceptibile de a genera o suspiciune rezonabilă că polițiști au infligit reclamantului, din cauza opiniilor sale politice, un tratament disproportionat și/sau prohibit, sau de a contesta modul în care autoritățile judiciare naționale au reacționat în fața acuzațiilor sale (Klaas c. Germania, hotărâre din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, §§ 29-30, și Berliński, precitat, § 61).

Nu a existat, prin urmare, în cazul de față, o încălcare a articolului 3 din Convenție, considerat izolat sau combinat cu articolele 13 și 14. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, Hotărăște că nu a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție, considerat izolat sau combinat cu articolele 13 și 14. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe data de 20 februarie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. T.L. Early Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 39452/98) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Gürü Toprak (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 23 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M es Mesut et Meral Beștaș, avocats à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la présente procédure.

Le requérant alléguait en particulier une violation de l’article 3 de la Convention, pris isolément et combiné avec les articles 13 et 14, du fait des circonstances entourant son arrestation et sa garde à vue.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 31 janvier 2006, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Le Gouvernement a déposé des observations écrites complémentaires sur le fond de l’affaire, mais non le requérant (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 19 mai 1997, la section antiterroriste de la direction de sûreté de Siirt (« la direction ») reçut un coup de téléphone anonyme, dénonçant le requérant comme étant membre du PKK, chargé de missions logistiques. Les investigations menées dirigèrent la police vers le garage de l’intéressé. Vers 19 h 30, des agents en civil arrivèrent sur les lieux, dans une voiture banalisée et coupèrent le chemin du requérant, alors qu’il s’apprêtait à démarrer son véhicule. Les trois fils du requérant, Bekir, Garip et Barıș, étaient présents.

Selon le procès-verbal d’arrestation dressé ce jour-là, le requérant résista violemment aux policiers en lançant des slogans et tenant les propos que voici : « Pour qui vous prenez-vous et de quel droit coupez-vous mon chemin ? Je ne reconnais ni la police ni le soldat de la République de Turquie. Ici, c’est mon pays et seul un responsable du Kurdistan peut se mêler de mes affaires. Vous allez rendre des comptes et notre sang ne restera pas à terre (...). Lâches ! Beaucoup de sang coulera désormais (...) ». Le requérant cassa le rétroviseur de la voiture, injuria et menaça les agents ; il finit par blesser le policier M.B. à la jambe par un coup de couteau qu’il portait à la ceinture. Il semble que le policier T.T. subit également des griffures d’ongles. Les enfants essayèrent d’intervenir dans cette échauffourée. Il ressort du dossier que Bekir et Barıș furent brutalisés, alors qu’un policier retenait Garip.

En fouillant la voiture du requérant, les policiers découvrirent de documents et tracts appartenant au PKK. Ils perquisitionnèrent alors son domicile, où furent trouvés, entre autres, quatre fusils de chasse, dont l’un sans permis, et des munitions.

Le requérant et ses fils furent arrêtés et emmenés à la direction ; ces derniers furent aussitôt relâchés, alors que le requérant fut placé en garde à vue.

Vers 20 h 30, les agents M.B. et T.T. furent examinés à l’hôpital civil de Siirt. Le premier présentait une blessure à arme blanche de 1 x 0,5 cm sur la jambe droite ainsi que trois écorchures horizontales de 5 cm chacune sur la poitrine ; T.T. avait des traces d’égratignures sur le bras droit. Les médecins prescrivirent à M.B. un arrêt de convalescence de trois jours.

Le même jour, à 20 h 55, le requérant fut, à son tour, examiné par un médecin légiste qui, dans son rapport, constata une érosion superficielle de 1 x 0.2 cm sur la pommette gauche ainsi qu’une lésion de 3 x 5 cm au niveau du coude droit. D’après le médecin, ces blessures remontaient à deux heures. Garip et Bekir passèrent également un examen qui ne permit de déceler aucune blessure importante.

Le 21 mai 1997, la direction demanda au parquet de Siirt de prolonger la garde à vue du requérant, à compter du 19 mai 1997, avec effet rétroactif. Le même jour, le requérant déposa devant les policiers de la direction. Il admit être membre du parti politique pro-kurde HADEP depuis 1994 ainsi que l’un des fondateurs du parti du Kurdistan Démocratique (« Kürdistan Demokrasi Partisi »). Il confessa encore qu’il soutenait le PKK, auquel il avait apporté une aide logistique, sur les instructions d’un individu de nom de code Memo , avant que celui-ci ne trouve la mort lors d’un affrontement armé avec les forces de l’ordre. Le requérant ajouta que Memo lui avait confié des grenades et que les documents perquisitionnés dans son véhicule étaient destinés à être distribués à des jeunes kurdes. Quant à l’échauffourée survenue lors de son arrestation, le requérant déclara avoir agi sous l’emprise de la colère, après avoir vu une demi-heure auparavant une émission télévisée faisant état des confrontations armées ayant coûté la vie à de milliers de guérilléros du PKK. Par la suite, le requérant conduisit les policiers à l’endroit où il avait dissimulé les grenades, qui d’ailleurs y furent retrouvées et confisquées.

Le 22 mai 1997, au terme de sa garde à vue, le requérant fut réexaminé par le même médecin qui conclut à l’absence de lésions autres que celles indiquées dans le premier rapport. Par la suite, le requérant comparut devant le procureur de la République de Siirt. Il contesta les procès-verbaux produits à sa charge et nia sa déposition faite à la police, affirmant l’avoir signé « sans la lire ». Il reconnut s’être querellé le 19 mai précédent avec des individus qui s’en étaient pris d’abord à lui-même puis à ses trois fils ; cependant, il avait agi ainsi sans savoir qu’il était face à de policiers, jusqu’à ce qu’un agent en uniforme n’intervienne.

Ensuite, le requérant fut entendu par le juge de paix de Siirt. Il réitéra ses dires faits devant le procureur. Le juge décida son élargissement. Cependant, sur opposition du parquet, le tribunal correctionnel de Siirt ordonna le placement en détention provisoire du requérant. B. La procédure pénale engagée contre le requérant pour appartenance au PKK

Inculpé le 26 juin 1997 pour assistance à une bande armée, le requérant fut déféré devant de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır (« la cour de sûreté de l’Etat »).

A l’audience du 20 août suivant, le requérant exposa que, dans la soirée du 19 mai 1997, alors qu’il essayait, avec ses fils, de faire démarrer son automobile, une voiture banalisée était venu bloquer leur chemin ; les passagers, en civil, ont refusé de dégager la route puis sont descendus ; ils ont commencé à les injurier et tabasser avant de les emmener à la direction. Les trois fils du requérant confirmèrent ces dires, précisant qu’au moment de son arrestation leur père ne possédait pas de couteau. Le requérant affirma en outre avoir été « mal traité » par ses interrogateurs et contraint de signer une déposition forgée de toutes pièces. Il contesta aussi le contenu de tous les procès-verbaux produits à sa charge, qu’il aurait signés les « yeux bandés ». Aussi demanda-t-il l’ouverture d’une enquête pénale contre les policiers responsables de son arrestation et de sa garde à vue. La cour de sûreté de l’Etat ne donna, semble-t-il, aucune suite à cette demande.

Le 12 décembre 1997, le requérant se vit condamné à une peine d’emprisonnement de 3 ans et 9 mois. Par un arrêt du 20 septembre 1999, la Cour de cassation confirma le jugement. Le 4 octobre 1999, le requérant introduisit, en vain, une demande en rectification d’arrêt. C. Les poursuites déclenchées par M.B. et les fils du requérant

Le 19 mai 1997, le policier blessé, M.B., porta plainte contre le requérant, devant le parquet de Siirt.

Le lendemain, Bekir, Barıș et Garip Toprak déposèrent, à leur tour, une plainte formelle dénonçant les violences infligées la veille. Ils alléguèrent qu’avant de saccager leur domicile et séquestrer leurs biens, les policiers les ont battu à coups de talkies-walkies et frappé leur père jusqu’à lui casser toutes les dents.

Le même jour, le procureur entendit les trois frères puis les renvoya pour examen médical. Le rapport établi en conséquence indiquait que les blessures observées devaient résulter de coups portés par un objet dur, mais qu’elles ne mettaient pas en danger les jours des trois jeunes.

Le 9 juin 1997, les trois frères furent derechef entendus par le procureur. Ils fournirent de plus amples détails sur le déroulement de l’épisode litigieux. Bekir déclara que son père s’était disputé avec les policiers qui voulaient l’interpeller ; lui-même et ses frères avaient vainement essayé d’épargner leur père des coups et fini par être battus. Bekir reconnut l’appartenance de son père à HADEP , tout comme le fait qu’il avait bien scandé des propos, tels que ceux mentionnés dans les procès verbaux ; d’après Bekir, il arrivait que son père s’emballe passagèrement de la sorte du fait de ses maux d’estomac. Garip raconta que le jour de l’incident, des individus, arrivés dans un Renault, se sont approchés de leur père, qui leur a dit « Qu’est-ce qu’il y a mon gars ? Un problème ? ». Les protagonistes ont répliqué « Comment causes-tu avec nous ? » ; il n’y avait pas eu de bagarre à ce moment mais, subitement, l’un des agents a pris la main de mon père et hurlé « Quoi ? Tu oses sortir un couteau ? », alors qu’il n’avait aucun couteau en main.

Le 12 août 1997, le procureur décida d’examiner conjointement ces deux plaintes, car étroitement liées.

Le 27 novembre 1997, le procureur interrogea les sept agents ayant procédé à l’arrestation litigieuse. Ils furent unanimes à soutenir qu’ils n’avaient fait recours qu’à la force strictement nécessaire pour appréhender l’intéressé qui, accompagné de ses fils, leur avait violemment résisté et blessé l’un des leurs.

Le 5 novembre 1998, le parquet de Siirt déclina sa compétence ratione materiae s’agissant de la plainte des trois fils du requérant et transmit le dossier au comité administratif de Siirt. En revanche, le 2 décembre suivant, il mit le requérant en accusation, devant le tribunal correctionnel de Siirt, pour opposition qualifiée aux forces de l’ordre, au sens de l’article 258 du code pénal.

Le 1 er juillet 1999, le comité administratif de Siirt décida qu’il n’y avait pas lieu d’entamer des poursuites, au motif que la contrainte utilisée par les policiers afin d’appréhender le requérant était légitime et permissible dans l’exercice de leurs fonctions.

Le 8 septembre 1999, le Conseil d’Etat se saisit d’office en sa qualité de juridiction d’appel. Le 12 novembre 2002, celui-ci constata que les faits reprochés venaient de tomber sous le coup de la prescription pénale de cinq ans.

Dans l’intervalle, à savoir, le 12 avril 2001, le tribunal correctionnel de Siirt avait décidé de surseoir au jugement du requérant pour infraction à l’article 258 du code pénal, en application de la nouvelle loi n o 4616 du 22 décembre 2000, dite loi d’amnistie. D’après les comptes rendus d’audiences afférents à cette procédure, le requérant nia avoir usé d’un couteau contre le policier M.B. Du reste, rien n’indique que le couteau en question ait fait l’objet d’un examen criminalistique. II.

Le requérant soutient notamment qu’en Turquie, les arrestations musclées et l’extorsion d’aveux sous la torture relèvent d’une pratique administrative, à ce point systématisée que même les médecins légistes refuseraient d’attester les traces corporelles de violence qu’ils pourraient observer.

Le requérant déplore encore qu’aucune enquête digne de ce nom n’ait été initiée malgré ses déclarations devant le procureur et le juge de paix, ainsi que les conclusions du rapport médical du 19 mai 1997. Dans ce contexte, il reproche aussi à la cour de sûreté de l’Etat d’avoir fait fi de ses allégations de mauvais traitements pendant sa garde à vue.

Au regard de l’article 14 de la Convention, le requérant produit plusieurs coupures de journaux et articles parus dans la presse, qui démontrerait qu’à l’époque des faits, les membres du HADEP subissaient une oppression et voyaient leurs activités entravées par les autorités gouvernementales.

Le Gouvernement rétorque que le rapport médical du 19 mai 1997 ne mentionne que les quelques blessures légères résultant de la force à laquelle la police a dû recourir face à l’agressivité du requérant. A ce sujet il rappelle qu’une enquête avait bien été déclenchée suite à la plainte déposée à ce sujet par les trois fils du requérant : il en aurait été de même pour ce dernier, s’il avait dûment saisi le parquet.

Ensuite, le Gouvernement estime que les allégations de mauvais traitements pendant l’interrogatoire se trouvent réfutées par le rapport médical, délivré le 22 mai 1997 à la fin de la garde à vue.

Enfin, le Gouvernement souligne que l’arrestation du requérant ne saurait se heurter à l’article 14, dans la mesure où elle était motivée par une dénonciation anonyme ainsi que l’éloge illicite qu’il avait fait du PKK, non pas par ses activités ou ses opinions politiques. B. Appréciation de la Cour

La prohibition posée par l’article 3 de la Convention est absolue, quels que soient les agissements de la victime ou la nature de l’infraction qui lui est reprochée ( Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 119, CEDH 2000 ‑ IV). Dans ce contexte, lorsqu’un individu se trouve privé de sa liberté ou, plus généralement, se trouve confronté à des agents des forces de l’ordre, l’utilisation à son égard de la force physique alors qu’elle n’est pas rendue nécessaire par son comportement emporte, en principe, violation du droit garanti par l’article 3 ( R.L. et M.-J.D. c. France , n o 44568/98, § 61, 19 mai 2004). 1. Quant aux circonstances entourant l’arrestation du requérant

En l’espèce, nul ne conteste qu’une escalade de violence physique et verbale s’est produite lors de l’interpellation du 19 mai 1997 (paragraphes 11, 14, 17, 20 et 25 ci-dessus). Le requérant dénonce d’ailleurs, en premier lieu, le traitement qu’il aurait subi ce jour-là.

Cependant, pour tomber sous le coup de l’article 3, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité, dont l’appréciation dépend de l’ensemble des données de la cause ( Ülke c. Turquie , n o 39437/98, §§ 56-57, 24 janvier 2006, et Berliński c. Pologne , n os 27715/95 et 30209/96, § 59, 20 juin 2002). Or, d’après le rapport médico-légal établi immédiatement après l’arrestation, les blessures décelées sur le corps du requérant se limitaient à une érosion superficielle de 1 x 0.2 cm sur la pommette gauche ainsi qu’une lésion de 3 x 5 cm au niveau du coude droit. Devant la Cour, le requérant n’a pas été en mesure de démontrer qu’il avait, d’une manière ou d’une autre, cherché à remettre en cause ce rapport ; il s’est borné à reprocher au corps médico-légal turc d’être réticent à faire état des violences policières portées à leur connaissance (paragraphe 34 ci ‑ dessus). Toutefois, bien que la preuve requise par l’article 3 peut résulter d’un faisceau d’indices ou de présomptions non réfutées ( Labita , précité, § 121), l’argument du requérant ne s’inscrit pas dans ce cadre. Il consiste en une évaluation générale qui ne s’appuie pas sur des faits concrets et vérifiables : la Cour ne saurait donc y attacher un quelconque poids déterminant.

Certes, il peut y avoir des cas où la difficulté pour un requérant de produire des preuves résulte, au moins en partie, de l’omission par les autorités de réagir d’une façon effective aux griefs formulés par rapport à l’acte incriminé (voir Kaplan c. Turquie (déc.), n o 24932/94, 19 septembre 2000, et les références qui y figurent). Ceci dit, considérées à la lumière des éléments médicaux disponibles, les explications que le requérant et ses fils ont fournies aux autorités nationales au sujet du déroulement des faits litigieux (paragraphes 17 et 20 ci-dessus) n’étaient pas de nature à alarmer celles-ci, ni à leur faire croire qu’il y avait eu une privation de liberté subséquente à un recours disproportionné à la force.

En effet, à supposer même que le requérant n’ait jamais tenté de blesser le policier M.B. (paragraphes 11, 14 et 31 ci-dessus), la description que les protagonistes ont fait de l’altercation litigieuse (paragraphes 16 et 25 ci-dessus) suffit, à elle-seule, pour considérer que la force physique utilisée en l’espèce n’était pas allée au-delà de ce qui avait été rendu nécessaire par le comportement coléreux et le militantisme du requérant ( R.L. et M.-J.D. , précité, § 61, Raninen c. Finlande , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII, p. 2822, § 56, et Ribitsch c. Autriche , arrêt du 4 décembre 1995, série A n o 336, p. 26, § 38).

Dans ces conditions, le requérant ne peut prétendre avoir subi un traitement suffisamment grave pour entrer dans le champ d’application de l’article 3 (comparer avec Berliński , précité, § 60). Il ne peut non plus reprocher aux autorités turques d’avoir manqué à leur devoir de mener une « enquête effective », au sens de l’article 13 (voir Aksoy c. Turquie , arrêt du 18 décembre 1996, Recueil 1996-VI, p. 2287, § 98, et Ay c. Turquie , n o 30951/96, § 59, 22 mars 2005), puisqu’elles n’auraient dû se plier à pareille obligation que si les allégations du requérant s’avéraient « défendables », ce qui n’est pas le cas en l’espèce. 2. Quant aux circonstances entourant la garde à vue du requérant

Les considérations précédentes valent également, en substance, pour le second volet du grief, tiré des mauvais traitements prétendument infligés pendant la garde à vue.

En l’espèce, le rapport médical délivré le 22 mai 1997, au terme de la mesure incriminée (paragraphe 17 ci-dessus), ne corrobore aucunement l’allégation du requérant qui, du reste, n’a pas produit le moindre élément matériel ou un quelconque commencement de preuve, ni fourni des explications détaillées et convaincantes à ce sujet. Le dossier ne donne donc lieu à aucune présomption de fait à charge des autorités policières turques concernant les conditions de maintien en garde à vue du requérant (comparer Bakbak c. Turquie , n o 39812/98, § 47, 1 er juillet 2004), étant entendu que la Cour ne saurait attacher un caractère de preuve à l’argument que le requérant tire de l’existence d’une pratique administrative de torture en Turquie, celui-ci ne se fondant pas sur des faits concrets et pertinents pour la présente affaire ( Kaplan, précité).

A cet égard, la Cour reconnaît qu’il peut être difficile pour un individu d’obtenir des preuves quant aux mauvais traitements infligés lors d’une garde à vue ( Labita , précité, § 125), eu égard notamment au sentiment de vulnérabilité face aux représentants de l’État, que pareille situation peut inspirer ( Aksoy , précité, p. 2277, § 56). Toutefois, même dans ce contexte, la doléance du requérant ne résiste pas à examen. De fait, la Cour ne voit pas en quoi, à l’issue de sa garde à vue, M. Toprak aurait pu être empêché de s’exprimer librement – oralement ou par écrit –, devant le parquet de Siirt, puis le juge de paix, et finalement devant la cour de sûreté de l’État : devant ces magistrats, il s’est contenté de contester les documents produits à sa charge, au motif qu’ils les avait signés « les yeux bandés » ou « sans la lire », et ce, parce qu’il avait été « mal traité » (paragraphes 17, 18 et 20). Devant la Cour, il n’a même pas suggéré, par exemple, qu’on lui ait refusé l’autorisation de voir un médecin ( Labita, précité, ibidem ).

Dans ces conditions, le requérant ne peut passer pour avoir suffisamment porté son grief à la connaissance des autorités judiciaires ( Kaplan , précité). Partant, il ne pouvait légitimement escompter que des investigations approfondies, au sens de l’article 13, seraient menées sans que lui-même ou son avocat fournissent aux autorités compétentes un fondement plus solide au sujet de ses doléances ( ibidem ; voir aussi Ș.T. c. Turquie (déc.), n o 28310/95, 9 novembre 1999). 3. Quant au grief spécifique tiré de l’article 14 de la Convention

La Cour prend acte des informations fournies par le requérant pour appuyer son argument, selon lequel, le traitement qui lui a été infligé relevait d’une pratique administrative discriminatoire, ciblant les hommes politiques pro-kurdes. Cependant, malgré les préoccupations qu’ils peuvent susciter, les renseignements journalistiques en question sont absolument muets quant à la personne du requérant et aux faits allégués en l’espèce. Ils ne sauraient alors fonder en soi l’existence d’une présomption, selon lequel, l’intéressé a été arrêté et mal traité par des agents de l’Etat en raison de ses opinions politiques.

Aucun problème ne se pose donc, à ce titre, sous l’angle de l’article 14 de la Convention. 4. Conclusion

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut à l’absence d’éléments susceptibles d’engendrer un soupçon raisonnable que des policiers ont infligé au requérant, en raison de ses opinions politiques, un traitement disproportionné et/ou prohibé, ou de remettre en question la manière avec laquelle les autorités judiciaires nationales ont réagi face à ses allégations ( Klaas c. Allemagne , arrêt du 22 septembre 1993, série A n o 269, p. 17, §§ 29-30, et Berliński , précité, § 61).

Il n’y donc pas eu, en l’espèce, violation de l’article 3 de la Convention, pris isolément ou combiné avec les articles 13 et 14. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 3 de la Convention, pris isolément ou combiné avec les articles 13 et 14. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 février 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. T.L. Early Nicolas Bratza Greffier Président