AFFAIRE GÜRÜ TOPRAK c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Non-violation de l'art. 3;Non-violation de l'art. 3;Non-violation de l'art. 3+13;Non-violation de l'art. 14+3
AFFAIRE GÜRÜ TOPRAK c. TURQUIE (CtEDO, 2007)
SECȚIA A PATRA
CAUZA
GÜRÜ TOPRAK c. TURCIA
(Cererea nr. 39452/98)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
20 februarie 2007
DEFINITIVĂ
20/05/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu condițiile stabilite la art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi corectări de formă.
În cauza Gürü Toprak c. Turcia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a patra), ședința în cameră compusă din:
Sir Nicolas Bratza, președinte,
MM. J. Casadevall, G. Bonello, R. Türmen, K. Traja, S. Pavlovschi, L. Garlicki, judecători,
și din M. T.L. Early, grefier de secție,
După deliberări în camera de consiliu pe data de 30 ianuarie 2007,
Pronunță hotărârea de mai jos, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 39452/98) împotriva Republicii Turcia și care a fost depusă de un cetățean al acestui stat, M. Gürü Toprak («reclamantul»), la Comisia Europeană a Drepturilor Omului («Comisia») pe data de 23 octombrie 1997, în virtutea articolului 25 anterior al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).
Reclamantul, căruia i-a fost acordată asistență judiciară, este reprezentat de Meștri Mesut și Meral Beștaș, avocați în Diyarbakır. Guvernul turc («Guvernul») nu a desemnat un agent pentru procedura de față.
Reclamantul susținea în special o încălcare a articolului 3 din Convenție, considerat izolat și combinat cu articolele 13 și 14, ca urmare a circumstanțelor înconjurătoare arestării sale și al percheziției domiciliare.
Cererea a fost transmisă Curții pe data de 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
Cererea a fost atribuită secției a patra a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament.
Pe data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției a patra astfel reorganizate (art. 52 § 1).
Printr-o decizie din data de 31 ianuarie 2006, camera a declarat petiția parțial admisibilă.
Guvernul a depus observații scrise suplimentare cu privire la fondul cauzei, dar nu și reclamantul (art. 59 § 1 din Regulament).
FAPTE
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul, născut în 1960 și rezident în Siirt, este mecanic de profesie.
A. Arestarea și percheziția domiciliară a reclamantului
Pe data de 19 mai 1997, secția antiteroristă a direcției de siguranță din Siirt («direcția») a primit un apel telefonic anonim care denuța reclamantul ca fiind membru al PKK, responsabil de misiuni logistice. Investigațiile efectuate au orientat poliția către garaja interesatului. Către 19 h 30, agenți în haine civile au sosit la locul incidentului, într-o mașină neînsemată și au tăiat drumul reclamantului, în timp ce acesta se pregătea să pornească vehiculul. Cei trei fii ai reclamantului, Bekir, Garip și Barıș, erau prezenți.
Conform procesului-verbal de arestare întocmit în ziua aceea, reclamantul a opus o rezistență violentă polițiștilor, scandând lozinci și pronunțând următoarele cuvinte:
«Pentru cine vă luați și din ce drept îmi tăiați drumul? Nu recunosc nici poliția, nici soldatul Republicii Turcia. Aici este țara mea și numai un responsabil al Kurdistanului se poate amesteca în treburile mele. Veți da socoteală și sângele nostru nu va rămâne pe pământ (...). Laștari! Mult sânge va curge de acum încolo (...)».
Reclamantul a distrus oglinda retrovizoare a mașinii, a injurat și amenințat agenții; în final, a rănit polițistul M.B. la picior cu un cuțit pe care îl purta la centură. Se pare că și polițistul T.T. a suferit zgârieturi cu unghiile. Copiii au încercat să intervină în această ciocnire. Din dosar rezultă că Bekir și Barıș au fost brutalizați, în timp ce un polițist îl reținea pe Garip.
Prin percheziția mașinii reclamantului, polițiștii au descoperit documente și fluturări aparținând PKK. Au efectuat apoi percheziția domiciliei sale, unde au fost găsite, printre altele, patru puști de vânătoare, din care una fără permis, și muniții.
Reclamantul și fiii săi au fost arestați și duși la direcție; aceștia din urmă au fost eliberați imediat, în timp ce reclamantul a fost plasat în arest.
Către 20 h 30, agenții M.B. și T.T. au fost examinați la spitalul civil din Siirt. Primul prezenta o rană prin arma albă de 1 x 0,5 cm la piciorul drept și trei zgârieturi orizontale de 5 cm fiecare la piept; T.T. avea urme de zgârieturi pe brațul drept. Medicii au prescris lui M.B. o perioadă de convalescență de trei zile.
În aceeași zi, la 20 h 55, reclamantul a fost, la rândul său, examinat de un medic legist care, în raportul seu, a constatat o eroziune superficială de 1 x 0,2 cm pe pommeta stângă și o leziune de 3 x 5 cm la cot drept. Conform medicului, aceste răniri datau de acum două ore.
Garip și Bekir au fost de asemenea examinați, examen care nu a dezvăluit nicio rană importantă.
Pe data de 21 mai 1997, direcția a cerut procuraturii din Siirt să prelungească arestul reclamantului, cu efect retroactiv din data de 19 mai 1997.
În aceeași zi, reclamantul a depus declarație polițiștilor de la direcție. A recunoscut că este membru al partidului politic pro-kurd HADEP din 1994 și că este unul dintre fondatorii partidului Democratic al Kurdistanului («Kürdistan Demokrasi Partisi»). A mărturisit, de asemenea, că susținea PKK, căruia i-a acordat asistență logistică, după instrucțiunile unui individ cu pseudonimul «Memo», înainte ca acesta să-și găsească moartea în urma unui schimb de focuri cu forțele de ordine. Reclamantul a adăugat că «Memo» i-a încredințat grenade și că documentele perchezițienate în vehiculul su erau destinate a fi distribuite tinerilor kurzi.
Cu privire la ciocnirea care a survenit la arestare, reclamantul a declarat că a acționat sub influența mâniei, după ce, cu o jumătate de oră înainte, vizionase o emisiune de televiziune care relata confruntări armate care au costat viețile a mii de gerilaști PKK.
Ulterior, reclamantul a condus polițiștii la locul unde ascundea grenadele, care au fost într-adevăr găsite și confiscate.
Pe data de 22 mai 1997, la sfârșitul arestului, reclamantul a fost reexaminat de același medic care a concluzionat că nu existau alte leziuni decât cele indicate în primul raport.
Ulterior, reclamantul a fost prezentat procurorului Republicii din Siirt. A contestat procesele-verbale produse împotriva sa și a negat declarația sa dată poliției, afirmând că a semnat-o «fără a o citi». A recunoscut că s-a certat pe 19 mai anterior cu indivizi care s-au apucat mai întâi de el și apoi de cei trei fii ai săi; cu toate acestea, a acționat în acest fel fără să știe că se confrunta cu polițiști, până când un agent în uniformă nu a intervenit.
Ulterior, reclamantul a fost audiat de judele de pace din Siirt. Și-a reiterat declarațiile făcute procurorului. Judele a decis eliberarea sa. Cu toate acestea, la opunerea procuraturii, tribunalul penal din Siirt a ordonat plasarea reclamantului în arest preventiv.
B. Procedura penală intentată împotriva reclamantului pentru apartenența la PKK
Inculpat pe data de 26 iunie 1997 pentru asistență acordată unei bande armate, reclamantul a fost deferit Curții de siguranță a Statului din Diyarbakır («Curtea de siguranță a Statului»).
La ședința din data de 20 august următoare, reclamantul a expus că, în seara zilei de 19 mai 1997, în timp ce încerca, împreună cu fiii săi, să pornească automobilul, o mașină neînsemată a venit să le blocheze drumul; pasagerii, în haine civile, au refuzat să elibereze drumul și apoi au coborât; au început să-i injure și să-i bată înainte de a-i duce la direcție. Cei trei fii ai reclamantului au confirmat aceste versiuni, precizând că în momentul arestării tatălui lor nu poseda un cuțit.
Reclamantul a afirmat, de asemenea, că a fost «maltratat» de interogatori și constrâns să semneze o declarație complet falsă. A contestat, de asemenea, conținutul tuturor proceselor-verbale produse împotriva sa, pe care spune că le-a semnat «cu ochii băndați».
De aceea, a cerut deschiderea unei anchete penale împotriva polițiștilor responsabili de arestarea și arest.
Curtea de siguranță a Statului nu a dat, se pare, nicio urmărire acestei cereri.
Pe data de 12 decembrie 1997, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani și 9 luni de închisoare.
Printr-o hotărâre din data de 20 septembrie 1999, Curtea de Casație a confirmat sentința. Pe data de 4 octombrie 1999, reclamantul a depus, fără rezultat, o cerere de corectare a hotărârii.
C. Urmăririle penale declanșate de M.B. și de fiii reclamantului
Pe data de 19 mai 1997, polițistul rănit, M.B., a depus o plângere împotriva reclamantului la procuratura din Siirt.
În ziua următoare, Bekir, Barıș și Garip Toprak au depus, la rândul lor, o plângere formală denunțând violențele infligite cu ziua anterioară. Au susținut că înainte de a devastatori domiciliul și de a sechestra bunurile, polițiștii i-au bătut cu ștachete și au frânt tatălui lor toți dinții.
În aceeași zi, procurorul a audiat cei trei frați și apoi i-a trimis la examen medical. Raportul întocmit în consecință indica că rănile observate trebuiau să rezulte din lovituri purtate de un obiect dur, dar că nu puneau în pericol viețile celor trei tineri.
Pe data de 9 iunie 1997, cei trei frați au fost din nou audia ți de procuror. Au furnizat mai multe detalii cu privire la desfășurarea episodului litigios. Bekir a declarat că tatăl său s-a certat cu polițiștii care voiau să-l aresteze; el și frații săi încercaseră zadarnic să-și apere tatăl de lovituri și în final fuseseră bătuți. Bekir a recunoscut apartenența tatălui său la HADEP, la fel ca și faptul că acesta scandase anumite cuvinte, cum ar fi cele menționate în procesele-verbale; conform lui Bekir, se întâmpla ca tatăl său să se enerveze temporar în acest fel din cauza durerilor de stomac. Garip a povestit că în ziua incidentului, indivizi sosiți într-un Renault s-au apropiat de tatăl lor, care le-a spus «Ce-i? O problemă?». Protagoniștii au răspuns «Cum îți permiți să le vorbești așa?»; nu fusese vreo bătaie în acel moment, dar deodată, unul dintre agenți a luat mâna tatălui meu și a strigat «Ce? Îndrăznești să scoți un cuțit?», deși nu avea niciun cuțit în mână.
Pe data de 12 august 1997, procurorul a decis să examineze în mod colectiv aceste două plângeri, deoarece erau strâns legate.
Pe data de 27 noiembrie 1997, procurorul a interogat cei șapte agenți care efectuaseră arestarea litigioasă. Au fost unanimi în a susține că nu apelaseră decât la forța strict necesară pentru a-l captura pe interesatul, care, însoțit de fiii săi, le-a opus o rezistență violentă și a rănit pe unul dintre ei.
Pe data de 5 noiembrie 1998, procuratura din Siirt și-a declarat incompetență ratione materiae cu privire la plângerea celor trei fii ai reclamantului și a transmis dosarul comitetului administrativ din Siirt.
În schimb, pe data de 2 decembrie următoare, a pus-o pe reclamant sub acuzare, în fața tribunalului penal din Siirt, pentru opoziție calificată la forțele de ordine, în sensul articolului 258 din codul penal.
Pe data de 1 iulie 1999, comitetul administrativ din Siirt a decis că nu exista motiv pentru a incepe urmărire, motivând că constrângerea folosită de polițiști pentru a-l captura pe reclamant era legitimă și permisibilă în exercitarea funcțiilor lor.
Pe data de 8 septembrie 1999, Consiliul de Stat s-a sesizat din oficiu în calitatea sa de instanță de apel.
Pe data de 12 noiembrie 2002, acesta a constatat că faptele imputate tocmai cădeau sub incidența prescripției penale de cinci ani.
În interval, și anume pe data de 12 aprilie 2001, tribunalul penal din Siirt hotărâse amânarea judecării reclamantului pentru infracțiunea prevăzută de art. 258 din codul penal, în aplicarea noii legi nr. 4616 din 22 decembrie 2000, numită lege de amnistie. Potrivit relatărilor ședințelor aferente acestei proceduri, reclamantul a negat că a folosit un cuțit împotriva polițistului M.B. De altfel, nimic nu indică faptul că cuțitul în cauză a fost supus unui examen criminalistic.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
Dispozițiile pertinente ale dreptului turc privind urmărirea faptelor de maltratare imputabile agenților Statului și căile de atac deschise în această privință se găsesc expuse, printre altele, în hotărârea Șahmo c. Turcia (nr. 37415/97, 1 aprilie 2003).
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLELOR 3, 13 ȘI 14 DIN CONVENȚIE
Reclamantul susține că circumstanțele înconjurătoare arestării sale și al arestului au emportat o încălcare a articolului 3 din Convenție, considerat izolat sau combinat cu articolele 13 și 14. Aceste dispoziții se citesc după cum urmează:
art. 3
«Niciun om nu poate fi supus torturii, nici unor pedepse sau tratamente inhumane sau degradante.»
art. 13
«Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în cadrul prezentei Convenții au fost violate are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.»
art. 14
«Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în prezenta Convenție trebuie asigurată fără nicio deosebire, în special pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau altor opinii, originii naționale sau sociale, aparținerii la o minoritate națională, averii, nașterii sau altor circumstanțe.»
A. Tezele părților
Reclamantul susține în particular că în Turcia, arestările violente și extorsiunea de mărturisi sub tortură sunt o practică administrativă, atât de sistematizată încât chiar și medicii legiști ar refuza să ateste urmele corporale ale violenței pe care o pot observa.
Reclamantul deplânge, de asemenea, faptul că nicio anchetă în adevăratul sens nu a fost inițiată în ciuda declarațiilor sale în fața procurorului și judecătorului de pace, precum și a concluziilor raportului medical din 19 mai 1997. În acest context, reproșează, de asemenea, Curții de siguranță a Statului că a ignorat acuzațiile sale de maltratare în timpul arestului.
Cu privire la art. 14 din Convenție, reclamantul furnizează mai multe articole de presă și articole publicate în presă, care ar demonstra că la epoca faptelor, membrii HADEP sufereau o opresiune și vedeau activitățile lor împiedicate de autoritățile guvernamentale.
Guvernul răspunde că raportul medical din 19 mai 1997 menționează doar câteva răniri ușoare rezultate din forța la care poliția a trebuit să apeleze în fața agresivității reclamantului. La acest subiect, reamintește că o anchetă fusese într-adevăr declanșată în urma plângerii depuse la această privință de către cei trei fii ai reclamantului: ar fi fost la fel și pentru acesta din urmă, dacă ar fi sesizat în mod corespunzător procuratura.
În continuare, Guvernul consideră că acuzațiile de maltratare în timpul interogatoriului sunt respinse de raportul medical, emis pe 22 mai 1997 la sfârșitul arestului.
În sfârșit, Guvernul subliniază că arestarea reclamantului nu ar putea fi împotriva articolului 14, în măsura în care era motivată de o denunțare anonimă și de laudele ilegale pe care le-a acordat PKK, nu de activitățile sau opiniile sale politice.
B. Aprecierea Curții
Prohibiția stabilită de art. 3 din Convenție este absolută, indiferent de acțiunile victimei sau de natura infracțiunii care i se impută (Labita c. Italia [MC], nr. 26772/95, § 119, CEDO 2000-IV). În acest context, atunci când un individ se află privat de libertate sau, mai general, se confruntă cu agenți ai forțelor de ordine, folosirea la adresa lui a forței fizice atunci când nu este necesară de comportamentul lui emporta, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (R.L. și M.-J.D. c. Franța, nr. 44568/98, § 61, 19 mai 2004).
Cu privire la circumstanțele înconjurătoare arestării reclamantului
În cazul de față, nimeni nu contestă faptul că o escaladă de violență fizică și verbală s-a produs la interpelarea din 19 mai 1997 (paragrafele 11, 14, 17, 20 și 25 de mai sus). Reclamantul denunță, în principiu, tratamentul pe care l-ar fi suferit în acea zi.
Cu toate acestea, pentru a intra sub incidența articolului 3, un maltratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate, a cărui apreciere depinde de ansamblul datelor cauzei (Ülke c. Turcia, nr. 39437/98, §§ 56-57, 24 ianuarie 2006, și Berliński c. Polonia, nr. 27715/95 și 30209/96, § 59, 20 iunie 2002).
Or, conform raportului medico-legal întocmit imediat după arestare, rănile decelate pe corpul reclamantului se limitau la o eroziune superficială de 1 x 0,2 cm pe pommeta stângă și o leziune de 3 x 5 cm la cot drept.
Înaintea Curții, reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze că ar fi, într-un fel sau altul, încercat să conteste acest raport; s-a limitat să reproșeze corpului medico-legal turc că este reticent în a raporta violențele poliției aduse la cunoștința lor (paragraf 34 de mai sus). Cu toate acestea, deși proba necesară de art. 3 poate rezulta dintr-un fascicul de indici sau de prezumții nerespinse (Labita, precitat, § 121), argumentul reclamantului nu se încadrează în acest cadru. Constă într-o evaluare generală care nu se bazează pe fapte concrete și verificabile: Curtea nu poate, prin urmare, să-i acorde o pondere determinantă.
Desigur, pot exista cazuri în care dificultatea pentru un reclamant de a produce probe rezultă, cel puțin parțial, din omisiunea autorităților de a reacționa într-un mod efectiv la reclamațiile formulate în legătură cu actul incriminat (a se vedea Kaplan c. Turcia (dec.), nr. 24932/94, 19 septembrie 2000, și referințele din ea).
Acestea fiind spuse, considerate la lumina elementelor medicale disponibile, explicațiile pe care reclamantul și fiii săi le-au furnizat autorităților naționale cu privire la desfășurarea faptelor litigioase (paragrafele 17 și 20 de mai sus) nu erau de natură să alarme pe acestea, nici să le facă să creadă că fusese o privare de libertate subsecventă unui recurs disproportionat la forță.
De fapt, chiar dacă presupunem că reclamantul nu a încercat niciodată să rănească polițistul M.B. (paragrafele 11, 14 și 31 de mai sus), descrierea pe care protagoniștii au făcut-o a altercației litigioase (paragrafele 16 și 25 de mai sus) este pe sine suficientă pentru a considera că forța fizică folosită în cazul de față nu a depășit ceea ce a fost necesar de comportamentul irascibil și militantismul reclamantului (R.L. și M.-J.D., precitat, § 61, Raninen c. Finlanda, hotărâre din 16 decembrie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, p. 2822, § 56, și Ribitsch c. Austria, hotărâre din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, p. 26, § 38).
În aceste condiții, reclamantul nu poate pretinde că a suferit un tratament suficient de grav pentru a se încadra în sfera de aplicare a articolului 3 (a se compara cu Berliński, precitat, § 60). Nu poate nici reproșa autorităților turce că au pierdut din vedere obligația lor de a conduce o «anchetă efectivă», în sensul articolului 13 (a se vedea Aksoy c. Turcia, hotărâre din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2287, § 98, și Ay c. Turcia, nr. 30951/96, § 59, 22 martie 2005), întrucât nu ar fi trebuit să se supună unei asemenea obligații decât dacă acuzațiile reclamantului s-ar fi dovedit «sustenabile», ceea ce nu este cazul în circumstanțele de față.
Cu privire la circumstanțele înconjurătoare arestului reclamantului
Considerațiile precedente se aplică în substanță și celor de-al doilea aspect al reclamației, privitor la maltratarea presupus suferită în timpul arestului.
În cazul de față, raportul medical emis pe 22 mai 1997, la sfârșitul măsurii incriminate (§17 de mai sus), nu coraborează în niciun fel acuzația reclamantului care, de altfel, nu a furnizat nici măcar cea mai mică probă materială sau vreun început de probă, nici nu a furnizat explicații detaliate și convingătoare în această privință.
Dosarul nu oferă, prin urmare, vreo prezumție de fapt împotriva autorităților poliției turce cu privire la condițiile în care reclamantul a fost ținut în arest (a se compara Bakbak c. Turcia, nr. 39812/98, § 47, 1 iulie 2004), cu înțelegerea că Curtea nu poate atribui un caracter de probă argumentului pe care reclamantul-l trage din existența unei practici administrative de tortură în Turcia, acesta nefundându-se pe fapte concrete și relevante pentru prezenta cauză (Kaplan, precitat).
În această privință, Curtea recunoaște că poate fi dificil pentru un individ să obțină probe cu privire la maltratarea suferită în timp ce se afla în arest (Labita, precitat, § 125), având în vedere în special sentimentul de vulnerabilitate în fața reprezentanților Statului, pe care o asemenea situație îl poate inspira (Aksoy, precitat, p. 2277, § 56).
Cu toate acestea, chiar și în acest context, reclamația reclamantului nu rezistă la examen. De fapt, Curtea nu vede cum, la ieșirea din arest, M. Toprak ar fi putut fi împiedicat să se exprime liber – oral sau în scris –, în fața procuraturii din Siirt, apoi în fața judecătorului de pace, și în sfârșit în fața Curții de siguranță a Statului: în fața acestor magistrați, s-a mulțumit cu a contesta documentele produse împotriva sa, cu motiv că le-a semnat «cu ochii băndați» sau «fără a le citi», și anume, pentru că fusese «maltratat» (paragrafele 17, 18 și 20). Înaintea Curții, nici măcar nu a sugerat, de pildă, că i s-ar fi refuzat permisiunea de a vedea un medic (Labita, precitat, ibidem).
În aceste condiții, reclamantul nu poate fi considerat că și-a comunicat suficient reclamația cunoștinței autorităților judiciare (Kaplan, precitat). Prin urmare, nu ar putea legitim să se aștepte la desfășurarea unor investigații aprofundate, în sensul articolului 13, fără ca el însuși sau avocatul seu să furnizeze autorităților competente o bază mai solidă cu privire la reclamațiile sale (ibidem; a se vedea, de asemenea, Ș.T. c. Turcia (dec.), nr. 28310/95, 9 noiembrie 1999).
Cu privire la reclamația specifică tirada articolului 14 din Convenție
Curtea ia notă de informațiile furnizate de reclamant pentru a-și susține argumentul, conform căruia, tratamentul pe care l-ar fi suferit era consecința unei practici administrative discriminatorii, țintind politicienii pro-kurzi.
Cu toate acestea, în ciuda preocupărilor pe care le pot stârni, informațiile jurnalistice în cauză sunt în mod absolut muțe cu privire la persoana reclamantului și la faptele susținute în cazul de față. Nu pot, prin urmare, fonda în sine existența unei prezumții, conform căreia, interesatul a fost arestat și maltratat de agenți ai Statului din cauza opiniilor sale politice.
Nicio problemă nu se pune, prin urmare, din unghiul articolului 14 din Convenție.
Concluzie
Pe baza celor de mai sus, Curtea concluzionează că nu există elemente susceptibile de a genera o suspiciune rezonabilă că polițiști au infligit reclamantului, din cauza opiniilor sale politice, un tratament disproportionat și/sau prohibit, sau de a contesta modul în care autoritățile judiciare naționale au reacționat în fața acuzațiilor sale (Klaas c. Germania, hotărâre din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, §§ 29-30, și Berliński, precitat, § 61).
Nu a existat, prin urmare, în cazul de față, o încălcare a articolului 3 din Convenție, considerat izolat sau combinat cu articolele 13 și 14.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Hotărăște că nu a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție, considerat izolat sau combinat cu articolele 13 și 14.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe data de 20 februarie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
T.L. Early
Nicolas Bratza
Grefier
Președinte