AFFAIRE KARAKAS ET AUTRES c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

27.07.2004

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 5-3;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE KARAKAS ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2004)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA KARAKAȘ ȘI ALTELE c. TURCIA (Cercetarea nr. 35077/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 iulie 2004 DEFINITIVF 27/10/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Türmen Casadevall Maruste Garlicki mei Fura-Sandström Mijović, judecători și dlui O La originea cauzei se află o cerere (n 35077/97) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care patru resortisanți ai acestui stat, Mehmet Salić Karakaș, Bilal Bozkurt, Izzettin Ceylan și Metin Yavuz ( 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv a Convenției privind dreptul la liberă circulație). Reclamanții, care au fost admiși în beneficiul asistenței judiciare, sunt reprezentați în fața Curții de către domnul În special, reclamanții au susținut că au fost victime ale unei încălcări a articolului 5 alineatul (3) din Convenție, deoarece nu au fost revocați în fața unui judecător. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11). 1 din regulament. La 16 noiembrie 1999, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice persoanei în cauză obținută din perioada de custodie a reclamanților [art. 5 alineatul (3) ] guvernului. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a patra secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prin scrisoarea din 16 septembrie 2002, Curtea a informat părțile că aceasta se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la temeinicia cauzei. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Reclamanții, Mehmet Salih Karakaș, Metin Yavuz, Izzettin Ceylan și Bilal Bozkurt sunt resortisanți turci, născuți în 1964, 1977, 1973 și 1974. La introducerea cererii, aceștia erau reținuți în închisoarea Nazilli (Ayd Curtea de Securitate a statului a fost arestată la 4 iulie 1996 și ținută în arest la sediul secției antiterorism a Direcției de Securitate a lui Izmir. 12. La 10 iulie 1996, reclamanții au fost audiați de judecătorul care se ocupă de curtea de securitate a statului, care le-a ordonat să fie reținuți provizoriu 13. La 12 iulie 1996, procurorul i-a acuzat pe reclamanți pentru apartenența la P.K.K.14 printr-o hotărâre din 25 martie 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din magistrați de carieră, dintre care unul dintre aceștia fiind magistrat militar, i-a declarat vinovați de faptele reproșate și l-a condamnat pe B. Bozkurt, în temeiul articolului 168 § 2 din Codul penal, la douăzeci și unu de ani de închisoare, I. Ceylan, în aplicarea aceluiași articol, la 12 ani și șase luni, și, domnul Yavuz și domnul S. Karakaș, la trei ani și, respectiv, nouă luni de închisoare, în temeiul articolului 169 din Codul Penal. 15. La 21 ianuarie 1998, Curtea de Casație a pronunțat Hotărârea din 25 martie 1997. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 16. LA ARTICOLUL 19 din Constituție dispune de orice persoană care are dreptul la libertate și la securitate individuală. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și cu respectarea formelor și condițiilor definite de lege (...) Persoana arestată sau deținută trebuie să fie adusă în fața unui judecător cel târziu în termen de 48 de ore și, în caz de arest colectiv, în termen de 15 zile (...). Aceste termene pot fi prelungite pe parcursul stării de urgență. (...) Orice persoană privată de libertatea sa, indiferent de motiv, are dreptul de a introduce o cale de atac în fața unei autorități judiciare competente, astfel încât aceasta să ia o decizie rapidă cu privire la soarta sa și, în cazul în care această privare ar fi ilegală, dispune eliberarea sa. Pagubele suferite de cei care au suferit un tratament contrar acestor dispoziții trebuie reparate de către stat, în conformitate cu legea. 17. La momentul faptelor, art. 30 din Legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992 prevedea, în ceea ce privește infracțiunile care țin de competența Curților de Securitate de Stat, că orice persoană arestată trebuie adusă în fața unui judecător cel târziu în termen de 48 de ore sau, în caz de infracțiune colectivă, în termen de 15 zile. În departamentele în care se declarase stare de urgență, aceste termene puteau fi prelungite până la patru și, respectiv, treizeci de zile. În conformitate cu al patrulea paragraf din art. 128 din Codul de procedură penală, persoana arestată sau avocatul său sau reprezentantul său legal sau rudele sale pot introduce o cale de atac în fața instanței de pace împotriva ordonanței de prelungire a termenului de arestare pronunțată de procurorul republicii în vederea obținerii unei extinderi imediate. Cu toate acestea, la data faptelor, în temeiul articolului 31 din Legea nr. 3842, intrată în vigoare la 1 decembrie 1992, această dispoziție nu se aplică în cazul în care: Vor fi compensate de către statul membru daunele suferite de orice persoană arestată sau aflată în detenție în condiții și circumstanțe care nu sunt conforme cu Constituția și cu legile în cazul cărora obiecțiunile la originea arestării sau arestului nu vor fi comunicate imediat care nu vor fi aduse în fața judecătorului după ce au fost arestate sau puse în detenție în termenul legal care va fi fost privat de libertatea sa fără hotărâre judecătorească după expirarea termenului legal pentru a fi adus în fața judecătorului, ale cărui persoane apropiate nu vor fi imediat informate cu privire la arestarea sa sau la detenția sa care, după ce a fost arestată sau arestată în conformitate cu legea, va beneficia de un refuz (...), de o achitare sau de o hotărâre judecătorească care o scutește de o pedeapsă cu închisoarea... care a fost condamnată la o pedeapsă cu închisoarea mai mică decât închisoarea sa sau la o amendă numai (...) în ceea ce privește violarea dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 5 alin. (3) din Convenție. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezentarea în instanță a acestuia. Pe admisibilitatea 20. Guvernul invită Curtea să respingă cererea de neechitare a căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. În această privință, el susține că instanțele naționale competente nu au sesizat în niciun moment instanțele naționale competente pentru a contesta legalitatea și durata detenției lor. În opinia sa, aceasta ar fi putut fi legală în cazul în care ar fi exercitat căile de atac prevăzute la art. 19 din Constituție și la art. 128 alineatul (4) din Codul de procedură penală și la art. 128 alineatul (4) din Legea nr. 466 privind acordarea de despăgubiri persoanelor arestate ilegal sau deținute pe nedrept. 21. Reclamanții sunt de acord cu teza guvernului și susțin că orice acțiune judiciară s-ar fi dovedit deșartă, întrucât, în speță, măsurile în litigiu fuseseră adoptate în conformitate cu legislația în vigoare la momentul respectiv. 22. Curtea arată că acțiunea invocată de guvern și introdusă prin art. 128 alineatul (4) din Codul de procedură penală, care prevede posibilitatea de a introduce o acțiune în fața instanței judecătorești din statul membru în cauză pentru a asigura controlul legalității detenției sau pentru a contesta orice ordin al Parchetului care are ca scop prelungirea acesteia, nu se aplică la momentul faptelor, atunci când: el și-a făcut apariția, cum ar fi în speță, care intră în competența curților de securitate ale statului. 23.În ceea ce privește calea de atac prevăzută de Legea nr. 466, Curtea constată în primul rând că: 5 § 3 din Convenție nu constă în a spune că aceștia nu au dispus de o cale de atac în vederea obținerii unei despăgubiri. Reclamanții declară lipsa unei proceduri prin intermediul căreia ar fi putut obține un control jurisdicțional de tipul specific prevăzut la art. 5 (3) Prin urmare, Curtea consideră că faptul de a solicita reclamanților, plasați în arest fără un control judiciar rapid și automat, de a introduce o acțiune în despăgubire ar modifica natura garanției oferite, în special prin alineatele (3) și (4) ale articolului 5, care este distinctă de cea prevăzută la art. 5 alineatul (5) din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Ya Turcia, Hotărârea din 8 iunie 1995, seria A n 319-A, p. 17, § 44). În sfârșit, în ceea ce privește excepția prevăzută la art. 19 din Constituție, Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia o cale de atac trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, în practică și în teorie, altfel îi lipsesc accesibilitatea și eficiența dorită; este de competența statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea Navarra c. Franța , Hotărârea din 23 noiembrie 1993, seria A n 273-B, p. 27, § 24). Or, în speță, Curtea constată că nu există niciun exemplu de decizie a unui judecător care să anuleze luarea în custodie a unui inculpat ca urmare a unei acțiuni introduse în temeiul articolului 19 din Constituție. Prin urmare, existența acestei căi de atac este departe de a fi stabilită cu un grad suficient de certitudine. Prin urmare, Curtea respinge excepția guvernului în toate ramurile sale. 25. Curtea consideră că at ia în considerare criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, în special, Sakuk și alte c. Turcia, Hotărârea din 26 noiembrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 2623-2624, § 44) și având în vedere elementele aflate în posesia sa, acest ENT trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că acest ENT nu se confruntă cu niciun alt motiv. Guvernul subliniază regularitatea gărzilor de vedere impuse în speță, ale căror perioade nu ar fi depășit limitele prevăzute de legislația în vigoare la momentul respectiv. În acest scop, el pune accentul pe dificultățile și specificitatea investigațiilor privind infracțiunile de terorism referitoare la mai multe persoane, cum ar fi reproșate reclamanților, acuzate de a face parte din P.K.K. 27. Guvernul observă, de asemenea, că, la 13 martie 1997, legislația în domeniu a făcut obiectul unor modificări importante și că durata detenției a fost aliniată cu cea care decurge din jurisprudența Curții. De aceea, el concluzionează că reclamanții nu mai dispun de un interes juridic în ceea ce privește acțiunile lor în temeiul art. 5 alin. (3) din Convenție. 28. Cu toate acestea, Curtea ia în considerare informațiile guvernului potrivit cărora legislația turcă a fost modificată astfel încât să îndeplinească cerințele Convenției. Cu toate acestea, Curtea precizează că sarcina sa se limitează la aprecierea circumstanțelor specifice speței ; prin urmare, nu poate fi chemată să încheie o cauză care nu mai prezintă un interes juridic valabil pentru solicitanți pe motiv că s-ar fi produs evoluții în legislația internă de la momentul respectiv relevant (a se vedea Sadak și alții c. Turcia, Hotărârea din 17 iulie 2001, Rec. 2001-VIII, § 38). 30. Curtea amintește apoi că în sistemul Convenției la art. 5 consacră un drept fundamental al omului, protecția persoanelor fizice împotriva abuzurilor arbitrare ale statului asupra libertății sale. Controlul judiciar al unei asemenea interferențe a celui executiv constituie un element esențial al garanției prevăzute la art. 5 alin. (3), conceput pentru a reduce, pe cât posibil, riscul de arbitrare și a asigura preeminența dreptului (a se vedea Sakćk și altele, menționate anterior, p. 2623 § 44). 31. Curtea a admis deja în mai multe rânduri în trecut că anchetele referitoare la mai multe teroriști confruntă în mod clar autoritățile cu probleme speciale (a se vedea Brogan și alții c. Regatul Unit, Hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A n 145-B, p. 33, § 61, Murray c. Regatul Unit, Hotărârea din 28 octombrie 1994, seria A n 300-A, p. 27, § 58, Aksoy c. Turcia , Hotărârea din 18 decembrie 1996, Rec., 1996, VI, p. 2282, § 78, Sakćk și alții, citată anterior, p. 2623, § 44, Dikme c. Turcia, n 20869/92, § ..., CEDO 2000-VIII, și Filiz și Kalkan c. Turcia, n 34481/97, § 24, 20 Cu toate acestea, aceasta nu înseamnă că acestea au o carte albă, în conformitate cu art. 5, pentru a aresta și a pune în custodie suspecți, în afara oricărui control efectiv efectuat de instanțele interne și, în ultimă instanță, de organismele de control ale Convenției, ori de câte ori acestea sunt luate în detenție de către persoanele suspectate (a se vedea mutatis mutandis Murray). , citată anterior, p. 27 alineatul (58). 32. În cauza Brogan și altele (citată anterior, p. 33, § 62), Curtea a concluzionat că o perioadă de custodie de patru zile și șase ore fără control judiciar depășea limitele stricte de timp stabilite la art. 5 § 3, chiar și atunci când aceasta are ca scop protejarea colectivității în ansamblul său împotriva terorismului. 33. În speță, arestarea reclamanților a început cu arestarea acestora la 4 iulie 1996 și s-a încheiat la 10 iulie 1996, atunci când au stat în fața judecătorului care se ocupă de curtea de securitate a statului. Prin urmare, a fost luată în custodie o perioadă de șase zile. 34. Presupunând chiar că activitățile reproșate persoanelor interesate au prezentat o legătură cu o amenințare teroristă, Curtea nu poate admite că a fost necesar să le dețină timp de șase zile fără intervenție judiciară. 35. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 36. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite decleștarea cu succes a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale și morale 37. Reclamanții solicită 400 EUR (EUR) drept daune materiale și respectiv 4 000 EUR ca daune morale, adică suma totală de 17 600 EUR. 38. Guvernul susține că nu există nicio legătură de cauzalitate între circumstanțele prezentei cauze și prejudiciul material invocat. În ceea ce privește prejudiciul moral, acesta afirmă că Õ în cazul în care Curtea ar constata o încălcare, hotărârea ar constitui în sine o satisfacție echitabilă. 39. Curtea arată că un prejudiciu material nu rezultă din elementele dosarului ; prin urmare, aceasta nu poate accepta cererea (a se vedea Demir , citată anterior, p. 2660, § 63). În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamanților o despăgubire pentru prejudiciul moral, considerând că au avut, fără îndoială, o suferință din cauza faptelor cauzei. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea alocă fiecăruia dintre solicitanți 1 500 EUR fie în total suma de 6 000 EUR. Taxa și cheltuielile de judecată 40. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, reclamanții solicită suma de 6 020 EUR, și anume 3 500 EUR pentru cheltuielile suportate în fața Curții și 2 520 EUR pentru cheltuielile de judecată. 41. Guvernul contestă aceste pretenii și susține că suma solicitată nu este justificată de niciun document. 42. Curtea amintește că, în ceea ce privește art. 41 din Convenie, numai cheltuielile pe care se stabilește că le-au fost suportate în mod efectiv și obligatoriu și sunt de o valoare rezonabilă (a se vedea, Nikolova c. Bulgaria [GC], n 3119] § 79, CEDH 1999-II). În această privință, Curtea constată că în cazul în care nu au fost prezentate documente justificative privind cheltuielile și cheltuielile de judecată pe care le-au suportat, nu există însă mai puțin decât în scopul pregătirii prezentei cauze, acestea din urmă au trebuit să prezinte anumite cheltuieli. Prin urmare, hotărând în mod echitabil, Curtea alocă în comun reclamanților suma de 2 000 EUR, minus suma de 630 EUR plătită de Consiliul European pentru asistența judiciară. Interese moratorii 43. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii restante pe rata dobânzii la dobândă a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L i. pentru daune morale, 1 500 EUR (o mie cinci sute EUR) pentru fiecare solicitant, adică suma totală de 6 000 EUR (șase mii EUR) ii. pentru cheltuieli și cheltuieli, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru reclamanții reuniți, minus 630 EUR (șase sute treizeci EUR) pentru asistența judiciară (iii). orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele respective de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 27 iulie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Michael O