AFFAIRE KARAKAȘ ET BAYIR c. TURQUIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA KARAKAȘ ȘI BAYIR c. TURCIA Cerere nr. 74798/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 aprilie 2006 DEFINITIVF 11/07/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Karakaș și Bay Sir Nicolas Bratza președinte dnii Casadevall Türmen Maruste Pavlovschi Borrego Borrego, Šikuta, judecătorii și domnul O 74798/01) îndreptat împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Fatma Karakas și Derya Bay A. Do La 9 noiembrie 2004, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice plângerile întemeiate pe durata procedurii penale guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului. Recurentele s-au născut în 1972 și, respectiv, 1973 și au locuit în Istanbul, la 15 martie 1996, la ora 14:00, recurentele, studente la drept, au fost interpelate de poliție în fața primăriei din Istanbul în timp ce coborau în stația de autobuz. La prezentarea cardului lor de telefon mobil, acestea au fost conduse imediat în incintele conducerii de securitate da'iul, suspectate de a fi participat la un eveniment ilegal organizat în fața facultăii de farmacie în aceeași zi în jurul prânzului. La 16 martie 1996, ele au fost auzite mai întâi de procurorul republicii și apoi de judecătorul de pace lângă tribunalul de corecție din Istanbul, în prezența unui avocat. În fața magistraților, ele au respins acuzațiile. În aceeași zi, judecătorul de pace a ordonat eliberarea lor în libertate. La 19 martie 1996, printr-un act de punere sub acuzare, Parchetul a inițiat o acțiune penală împotriva reclamantelor și a altor zece persoane în fața instanței corecționale d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2911 privind întâlnirile și protestele publice, precum și distrugerea bunurilor publice cu jet de pietre. În timpul demonstrației, mai multe vehicule oficiale au fost deteriorate de protestatari. La 4 iulie 1996, recurentele s-au prezentat la prima ședință și au fost audiate de judecător. În fața lui, ele au respins acuzațiile împotriva lor, au declarat că nu au participat la demonstrație și au cerut achitarea lor. Tribunalul corecțional a stabilit domiciliul, statul-civil și vârsta exactă a fiecăruia dintre cei acuzați. El a amânat examinarea dosarului până la 8 noiembrie 1996. În perioada 8 noiembrie 1996 - 10 mai 2001, tribunalul corecțional a examinat dosarul la fiecare două luni, eliberând mai multe mandate de arestare împotriva martorilor și a doi polițiști, A. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . S-au repetat somațiile pentru audierea a doi polițiști care au participat la arestarea protestatarilor, inclusiv a reclamantelor, precum și a unor inculpați care au rămas totuși de negăsit. și G.K., convocate de mai multe ori pentru a identifica agitatorii, nu au răspuns la somații în ciuda forței lor executorii. 10. În timp ce această procedură era încă în curs de desfășurare, la 21 decembrie 2000 a fost adoptată Legea nr. 4616. Aceasta prevede în special suspendarea hotărârii cu privire la anumite infracțiuni comise înainte de 23 aprilie 1999 11. În lumina noii legi, printr-o hotărâre din 10 mai 2001, tribunalul corecțional a decis să suspende judecata fără a avea acces la fond, pe o perioadă de cinci ani. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 12. Legea nr. 4616, promulgată la 21 decembrie 2000, prevede, printre altele, suspendarea hotărârii cu privire la anumite infracțiuni comise înainte de 23 aprilie 1999 și pentru care nu s-a pronunțat nicio hotărâre definitivă; procedura care trebuie reluată în cazul unei pedepse cu închisoarea de aceeași natură sau reprimată printr-o pedeapsă privativă de libertate mai grea în termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi. Legea nr. 4754, promulgată la 25 aprilie 2002, a modificat anumite articole din Legea nr. 4616. Legea prevede ca perioada de suspendare de cinci ani să fie de cinci ani până la durata de prescripție a dreptului comunitar care a dus la introducerea acțiunii. În plus, aceasta prevede că, în termen de trei luni de la intrarea sa în vigoare, și anume la 27 aprilie 2002, persoana vizată de o decizie de suspendare poate solicita continuarea procedurii și poate obține o hotărâre cu privire la justificarea acuzațiilor împotriva sa. Recurentele susțin că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva acesteia este întemeiată. 15. Cu privire la admisibilitate 16. Curtea constată că rejudecarea nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de nelegătură. Pe fond 17. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). 18. În cazul de față, Curtea constată că perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 15 martie 1996 și a fost încheiată la 10 mai 2001, data la care tribunalul corecțional al statului a decis să suspende judecata și, prin urmare, a durat aproape cinci ani și două luni în fața primei instanțe. 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Pelioire și Sassi, citată anterior). 20. Curtea constată că nici complexitatea cauzei, nici comportamentul recurentelor nu explică durata procedurii. În ceea ce privește comportamentul autorităților competente, aceasta subliniază neputința acestora, în pofida diligenței autorităților judiciare de a finaliza procedura, de a asigura respectarea somațiilor emise, în special în ceea ce privește polițiștii A.Ç și G.K (punctul 9 de mai sus 21. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea explica durata procedurii în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că Õ în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte ^ i ^ i imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul material pe care l-ar fi suferit și 10 000 EUR și prejudiciul moral. 24. Guvernul contestă aceste pretenii. 25. Curtea constată că nu există o legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentelor în comun 4 000 EUR pentru daune morale. Costuri și cheltuieli de judecată 26. Recurentele solicită 5 800 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Ele nu prezintă niciun document justificativ. 27. Guvernul contestă aceste pretenții. 28. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de iterele menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR pentru toate cheltuielile și acordă recurentelor în comun. Interese moratorii 29. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească recurentelor în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 4 000 EUR (patru mii EUR) pentru daune morale și 500 EUR (cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, pentru a fi convertite în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Înmânat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 11 aprilie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE

KARAKAȘ ET BAYIR c. TURQUIE

(

Requête n

o

74798/01)

ARRÊT

STRASBOURG

11 avril 2006

DÉFINITIF

11/07/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Karakaș et Bayır c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

J.

Casadevall

,

R.

Türmen

,

R.

Maruste

,

S.

Pavlovschi

,

J.

Borrego Borrego,

J.

Šikuta,

juges

,

et de M. M.

O’Boyle,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 21 mars 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

74798/01) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissantes de cet Etat, M

mes

Fatma Karakas et Derya Bayır («

les requérantes

»), ont saisi la Cour le 22 juin 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérantes sont représentées par M

e

A. Doğan, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

3.

Le 9 novembre 2004, la Cour déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure pénale au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Les requérantes sont nées respectivement en 1972 et 1973 et résident à Istanbul.

5.

Le 15 mars 1996 à 14 heures, les requérantes, étudiantes en faculté de droit, furent interpellées par la police devant la mairie d’Istanbul alors qu’elles descendaient à l’arrêt de bus. Les policiers procédèrent à un contrôle d’identité. Sur présentation de leur carte d’étudiante, elles furent immédiatement conduites dans les locaux de la direction de la sûreté d’Istanbul, soupçonnées d’avoir participé à une manifestation illégale organisée devant la faculté de pharmacie le même jour aux alentours de midi.

6.

Le 16 mars 1996, elles furent entendues d’abord par le procureur de la République puis par le juge de paix près le tribunal correctionnel d’Istanbul, en présence d’un avocat. Devant les magistrats, elles réfutèrent les accusations. Le même jour, le juge de paix ordonna leur mise en liberté.

7.

Le 19 mars 1996, par un acte d’accusation, le parquet d’Istanbul entama une action pénale à l’encontre des requérantes et de dix autres personnes devant le tribunal correctionnel d’Istanbul pour infraction à la loi n

o

2911 relative aux réunions et manifestations publiques, ainsi que destruction de biens publics par jets de pierres. Lors de la manifestation, plusieurs véhicules officiels furent endommagés par les manifestants.

8.

Le 4 juillet 1996, les requérantes se présentèrent à la première audience et furent entendues par le juge. Devant lui, elles réfutèrent les accusations à leur encontre, affirmèrent qu’elles n’avaient pas participé à la manifestation et demandèrent leur acquittement. Le tribunal correctionnel demanda l’établissement du domicile, de l’état-civil et de l’âge exacts de chacun des inculpés. Il ajourna l’examen du dossier pour le 8

novembre 1996.

9.

Entre le 8 novembre 1996 et le 10 mai 2001, le tribunal correctionnel examina le dossier tous les deux mois, délivrant plusieurs mandats d’amener à l’encontre de témoins et de deux policiers, A.Ç. et G.K. Il formula des demandes afin d’établir les adresses de témoins à charge. Des sommations furent réitérées en vue de l’audition de deux policiers ayant participé à l’interpellation des manifestants, dont les requérantes, ainsi qu’à l’encontre de certains inculpés qui demeurèrent toutefois introuvables. Il ressort des élément du dossier qu’en particulier les policiers A.Ç. et G.K, convoqués plusieurs fois afin d’identifier les agitateurs, n’ont pas répondu aux sommations en dépit de leur force exécutoire.

10.

Alors que cette procédure était encore pendante, le 21

décembre 2000 fut promulguée la loi n

o

11.

Eu égard à cette nouvelle loi, par un jugement du 10 mai 2001, le tribunal correctionnel décida de surseoir au jugement sans accéder au fond, pour une durée de cinq ans.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

La loi n

o

4616, promulguée le 21 décembre 2000, prévoit, entre autres, le sursis au jugement quant à certaines infractions commises avant le 23

avril 1999 et pour lesquelles aucune décision définitive n’a été rendue

; la procédure devant être reprise en cas de perpétration d’infractions de même nature ou réprimées par une peine privative de liberté plus lourde dans les cinq ans suivant l’entrée en vigueur de la présente loi. Si toutefois aucune de ces infractions n’est commise pendant cette période, la procédure prend fin (

davanin ortadan kaldirilmasi

).

13.

La loi n

o

4754, promulguée le 25 avril 2002, a amendé certains articles de la loi n

o

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

14.

Les requérantes allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

15.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

A.

Sur la recevabilité

16.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

17.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi d’autres,

Pélissier et Sassi c. France

[GC], n

o

25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

18.

Dans le cas d’espèce, la Cour note que la période à considérer a débuté le 15 mars 1996 et s’est terminée le 10 mai 2001, date à laquelle le tribunal correctionnel d’Istanbul a décidé de surseoir au jugement. Elle a ainsi duré presque cinq ans et deux mois devant la première instance.

19.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir

Pélissier et Sassi

, précité).

20.

La Cour constate que ni la complexité de l’affaire ni le comportement des requérantes n’explique la durée de la procédure. Quant aux comportements des autorités compétentes, elle relève leur impuissance, malgré la diligence des autorités judiciaires pour mener à bien la procédure, à faire respecter les sommations délivrées, en particulier, à l’égard des policiers A.Ç et G.K (paragraphe 9 ci-dessus).

21.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant expliquer la durée de la procédure dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

22.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

23.

Les requérantes réclament 2

000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’elles auraient subi et 10

000 EUR à celui de préjudice moral.

24.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

25.

La Cour observe n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer aux requérantes conjointement 4

000 EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

26.

Les requérantes demandent 5

800 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Elles ne présentent aucun document justificatif.

27.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

28.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des cr itères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR tous frais confondus et l’accorde aux requérantes conjointement.

C.

Intérêts moratoires

29.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

le restant de la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser aux requérantes conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 4

000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 avril 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Greffier

Président