AFFAIRE KARAKAȘ c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

13.06.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 5-3;Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel et préjudice moral - réparation pécuniaire (globale);Remboursement partiel frais et dépens - procédure nationale;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE KARAKAȘ c. TURQUIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KARAKAȘ c. TURCIA Cererea nr. 76991/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 iunie 2006 DEFINIF 13/09/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Karakaș c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa Președintele Cabral Barreto Türmen Ugrekhelidze mei Mularoni Fura-Sandström, Popović, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 23 mai 2006, Rend la rejudecare, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 76991/01) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant turc, M Hüseyin Karakaș ( reclamantul a sesizat Curtea la 11 octombrie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților fundamentale ( La 28 aprilie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată, în același timp, admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA L La 10 aprilie 1996, în cadrul unei operațiuni împotriva PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan), organizație interzisă în dreptul turc, reclamantul a fost arestat în posesia unei identități false și a fost arestat de polițiștii din cadrul Secției de Combatere a Terorismului în apropierea conducerii securității din Istanbul. La 19 aprilie 1996, poliția a efectuat, în prezența sa, vizitarea domiciliului reclamantului și a locului său de muncă unde au fost confiscate explozivi. La 20 aprilie 1996 a fost întocmit procesul-verbal de declarare a reclamantului, conform căruia acesta recunoaște că este membru al PKK și că a participat la activitățile acestei organizații. La 24 aprilie 1996, reclamantul a fost ascultat de procurorul republicii lângă curtea de securitate a statului . El a recunoscut că face parte din organizația în cauză, dar a negat faptele menționate în declarația sa în arest, semnată, conform declarațiilor sale, sub amenințarea și presiunile poliției. În aceeași zi, recurentul a fost sesizat în fața judecătorului care se afla în arest la curtea de securitate din statul în care a avut loc audierea și a recunoscut că face parte din PKK, dar a negat conținutul depoziției sale înregistrate în timpul detenției. La sfârșitul acestei audieri, judecătorul-sef a ordonat plasarea reclamantului în arest provizoriu. 10. La 2 mai 1996, procurorul Republicii l-a acuzat pe reclamant și pe o altă persoană, E.P., pentru apartenență la PKK și pentru a se asigura că sunt livrate unor activități separatiste, în conformitate cu art. 125 din Codul Penal. 11. La 15 mai 1996, instanța de securitate a statului de executare și-a declinat competența și a trimis dosarul în fața Curții de Securitate a statului Erzincan. 12. La 29 iulie 1996, instanța de securitate din statul membru Erzincan a pronunțat incompetența sa și a respins, de asemenea, cererea de punere în libertate a reclamantului pe motivul gravității acuzațiilor aduse împotriva sa. 13. Dosarul a fost trimis camerei 10 a Curții de Casație care a stat la 21 august 1996, confirmând competența Curții de Securitate din statul membru în cauză (denumită în continuare "în continuare "înălțimile Curții de Casație"). Curtea de Securitate a Uniunii Europene a decis să examineze cazul. 14. La 17 septembrie 1996, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a examinat dosarul și a respins cererea de punere în libertate a reclamantului pe motivul gravității acuzațiilor și al stării probelor. La 27 decembrie 1996, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a informat reclamantul care a negat conținutul declarațiilor colectate în timpul custodiei sale și în fața procurorului Republicii, sub constrângerea și presiunile poliției. În plus, a susținut că a fost supus unor abuzuri în timpul custodiei sale. La sfârșitul acestei audieri, Curtea a dispus menținerea recurentului în arest provizoriu și a decis să solicite spitalului o copie a raportului medical. 16. La 26 februarie 1997, Curtea de Securitate a Uniunii Europene, care se afla într-o nouă componență, a constatat că raportul solicitat nu a fost depus la dosar și a decis să convoace polițiștii responsabili de arestare. 17. La 16 aprilie 1997, Curtea de Securitate de la Õ a constatat că raportul medical fusese depus la dosar, dar polițiștii convocați nu s-au prezentat. 18. La 18 iunie 1997, ea i-a auzit pe polițiștii prezenți și i-a rugat pe procurori să depună rechizitoriul cu privire la fondul cauzei pentru următoarea instanță și a respins cererea de eliberare a reclamantului, având în vedere gravitatea acuzațiilor și starea probelor. La 13 august și 10 octombrie 1997, alte două audieri au fost dedicate citirii rechizitoriului și audierii co-inculpaților. Cererea lor de eliberare a fost respinsă din același motiv. 20. La 21 noiembrie 1997, Curtea de Securitate a statului a decis din oficiu extinderea procedurii judiciare și a pus la dispoziția statului major informații cu privire la atentatele atribuite reclamantului în actul de acuzare, precum și informații cu privire la E.P., celălalt co-inculpat. 21. Instanța de securitate a statului a respins mai mult de 30 de audieri înainte de a se pronunța asupra fondului cauzei. Pe parcursul fiecăreia dintre ele, reclamantul a solicitat eliberarea sa, care a fost întotdeauna respinsă pe motivul gravității acuzațiilor aduse împotriva sa și al stării de probă. Propunerea de a plăti o cauțiune pentru obținerea libertății sale provizorii a fost, de asemenea, respinsă. 22. La 30 mai 2001, instanța de securitate a statului l-a declarat pe reclamantul vinovat că a desfășurat activități care vizau secesiunea unei părți din teritoriul Turciei și să fie membru în acest scop al unei organizații armate. La 15 ani de închisoare, în conformitate cu art. 168 din Codul penal. 23. La 4 iunie 2001, reclamantul a formulat un recurs în fața Curții de Casație. 24. La 24 ianuarie 2002, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea cu privire la fond și a considerat că, având în vedere starea probelor, reclamantul ar fi trebuit să fie condamnat în conformitate cu art. 125 din Codul penal. 25. La 1 aprilie 2002, instanța de securitate a statului de executare a inițiat reexaminarea dosarului. 26. La 25 octombrie 2004, Comisia l-a condamnat pe solicitant la condamnare pe viață în temeiul articolului 125 din Codul penal. 27. La 28 iunie 2005, în recursul reclamantului, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea de a lua în considerare intrarea în vigoare la 1 iunie 2005 a noului Cod penal, care ar avea un impact asupra situației juridice a persoanei vizate 28. La 8 februarie 2006, a avut loc o audiere în fața celei de-a 11-a camere a instanței de judecată. Procedura este încă în curs de desfășurare în fața acestei instanțe. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 29. Articolele relevante din Codul de procedură penală în vigoare la data faptelor dispun de art. 112 În cursul anchetei preliminare, atâta timp cât are loc arestarea provizorie a pârâtului și la un interval de cel mult 30 de zile, judecătorul pentru pace examinează, la cererea procurorului, dacă este sau nu necesar să se mențină persoana în detenție. În termenul prevăzut la alineatul precedent, Tribunalul poate solicita, de asemenea, ca instanța să examineze problema detenției sale provizorii. În timpul procesului unui acuzat în detenție provizorie, instanța decide din oficiu, la fiecare audiere sau, în cazul în care circumstanțele laice, între audieri, dacă este necesar să se prelungească detenția provizorie a acestuia. art. 222 Nu se poate întrerupe o audiere mai mult de opt zile, cu excepția cazului în care este necesar. Când inculpații sunt în detenție provizorie, nu poate depăși 30 de zile, chiar dacă există un caz de necesitate. (...) examinarea opozițiilor introduse împotriva deciziilor și ordonanțelor pronunțate de judecătorul de pace revine președintelui sau unui judecător al tribunalului de mare instanță din aceeași instanță (...) (...) examinarea opozițiilor introduse împotriva hotărârilor și ordonanțelor pronunțate de această instanță [judecată de judecată] aparține camerei al cărei număr urmează, (...), sil n mai]y are que o singură cameră, care este cea mai apropiată instanță de judecată care are competența de a cunoaște opoziția (...) 30. Prin Legea nr. 5190 din 16 iunie 2004, publicată în Jurnalul Oficial la 30 iunie 2004 5 alin. (3) din Convenție, ale cărei părți relevante sunt astfel formulate Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure încuviințarea celui care este în cușcă. 32. Curtea constată că nu există niciun motiv întemeiat în mod vădit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, Curtea arată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. 33. Guvernul susține că instanțele interne și-au motivat decizia de a-și menține în arest provizoriu reclamantul. Astfel, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a ajuns la concluzia că continuarea investigării, pericolul de fugă și necesitatea de a păstra ordinea publică au constituit elemente suficient de importante pentru a respinge cererile de extindere. 35. Curtea reamintește că termenul final al perioadei menționate la art. 5 alin. (3) este În speță, prima perioadă în litigiu a detenției reclamantului a început la 10 aprilie 1996 și s-a încheiat la 30 mai 2001 cu condamnarea sa. Astfel, a durat mai mult de cinci ani și o lună. După această dată, reclamantul a fost deținut Începând cu 24 ianuarie 2002, data la care Curtea de Casație a infirmat hotărârea din 30 mai 2001, și a reînceput o a doua perioadă de detenție provizorie în sensul articolului 5 alineatul (1) litera (c) din convenție. La 25 octombrie 2004, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a condamnat pe reclamant la condamnare pe viață, în conformitate cu art. 125 din Codul penal. Aceasta a durat doi ani și nouă luni. Cu toate acestea, Curtea constată că, la 24 ianuarie 2002, reclamantul se afla deja în detenție de peste cinci ani și nouă luni. 38. Apoi, începând cu 28 iunie 2005, data la care Curtea de Casație a infirmat din nou hotărârea din 25 octombrie 2004, și a început din nou procesul de investigare a cauzei în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, o a treia perioadă de detenție provizorie, în sensul art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, nu a încetat încă, aproape 11 luni mai târziu. În total, reclamantul a petrecut opt ani și nouă luni în detenție provizorie. 39. Curtea amintește că, în primul rând, autoritățile judiciare naționale trebuie să se asigure că, într-un caz dat, durata detenției provizorii a unui inculpat nu depășește limita rezonabilității. În acest scop, ei trebuie să examineze toate circumstanțele care pot dezvălui sau în afara existenței unei adevărate cerințe de interes public care să justifice, având în vedere prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să prezinte un raport în deciziile lor de respingere a cererilor de extindere. A se vedea hotărârea Curții din 28 octombrie 1998, Rec. 1998-VIII, punctul 154. 40. În această privință, persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non a regularității reținerii în detenție, dar, după o anumită perioadă de timp, aceasta nu mai este suficientă. ; Curtea trebuie apoi să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Când acestea se dovedesc a fi 61446/00, § 26, 5 aprilie 2005). 41. Din elementele dosarului reiese că instanța de securitate a statului a respins cererile de extindere repetate ale reclamantului și și-a pronunțat menținerea în detenție pe baza unor formule aproape identice sau chiar stereotipe, astfel cum ar fi natura sau/și calificarea de a fi în detenție reprobabilă a dreptului de proprietate De patru ori, ea a pronunțat menținerea reclamantului în detenție, fără a indica vreun motiv. 42. Or, în ochii Curții, dacă În cazul în care, în mod normal, aceste circumstanțe pot constitui factori relevanți, în speță, acestea nu pot justifica, singure, menținerea în detenție a reclamantului pentru o perioadă atât de lungă de timp (Ali Hśdśr Polat , citată anterior, § 28). 43. Curtea observă, de asemenea, că Curtea de Securitate a Uniunii Europene a desfășurat mai mult de 30 de ședințe fără a examina fondul dosarului (punctul 21 de mai sus). 44. În cele din urmă, Curtea constată că argumentele guvernului referitoare la riscurile de fugă și la necesitatea de a păstra ordinea publică nu par să fie luate în considerare de către autoritățile judiciare interne (a se vedea Acunbay c. Turcia, nr. 61442/00 și 61445/00, § 62, 31 mai 2005). 45. În aceste împrejurări, în special durata lungă a detenției provizorii a reclamantului în speță, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALAUGATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIA 46. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul 6 alin. (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, în mod public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 47. Guvernul consideră că, având în vedere circumstanțele din speță, durata procedurii nu poate fi considerată rezonabilă; acesta subliniază complexitatea cauzei și natura sarcinilor care îi revin reclamantului; procedura penală în litigiu a necesitat investigații lungi și laborioase. În plus, au fost necesare investigații suplimentare ca urmare a actului de acuzare suplimentară. În cele din urmă, nici o perioadă de inactivitate sau de neglijență nu ar fi imputată autorităților interne. 48. Reclamantul contestă această teză. 49. În primul rând, Curtea constată că t ă ț ii întemeiate pe durata procedurii penale nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de . 50. Curtea ia notă de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început cu arestarea reclamantului la 10 aprilie 1996; procedura fiind încă în curs de desfășurare, aceasta durează până în prezent de mai mult de 10 ani și o lună pentru două instanțe judiciare 51. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care a avut loc o procedură în conformitate cu circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], nr 25444/94, § 67, CEDH 1999 II). 52. Curtea constată că, pe parcursul întregii proceduri, reclamantul a fost menținut în detenție, care impune tribunalelor însărcinate cu soluționarea cauzei o diligență specială pentru a administra justiția în cel mai scurt timp (a se vedea Kalachnikov c. Rusia, nr 47095/99, § 132, CEDH 2002 VI, și, mai recent, Temel și Tașkan c. Turcia, nr 40559/98, § 75, 30 iunie 2005). 53. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil 54. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 55. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 57. Guvernul contestă aceste pretenții. 58. Statuând în echitate, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 8 000 EUR pentru prejudicii materiale și morale. 800 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții. În acest scop, acesta prezintă un număr orar. 60. Guvernul contestă această sumă. 61. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de 1 000 EUR, toate costurile. Interese moratorii 62. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CESURI, CURTEA, LA L 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 8 000 EUR (8 000 EUR) pentru daune materiale și morale, precum și 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe aceste sume, pentru a fi convertită în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 13 iunie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte