SECȚIUNEA A DOUA CAUZA YEREBASMAZ c. TURCIA (solicitarea nr. 14710/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 OCTOMBRIE 2006 FINAL 10/01/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Yerebasmaz c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa Președintele A.B. Baka Türmen Ugrekhelidze mei Fura-Sandström Jočienė, Popović, judecători și al domnului Dolle, graffière de section După ce a deliberat în camera Consiliului la 19 septembrie 2006, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 14710/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, M. La 16 aprilie 2003, Gündüz Yerebasmaz ( La 2 iunie 2005, Curtea (secțiunea a doua) a decis să comunice cererea guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Cu toate acestea, printr-o scrisoare din 1 aprilie 2006, reclamantul a informat Curtea că intenționa să își mențină cererea. În 1992, administrația de exploatare a cărbunelui național (denumită în continuare "administrația") l-a trimis pe reclamant în Japonia pentru o formare de trei luni. La întoarcerea acestei formări, printr-o decizie din 3 iunie 1992, administrația a refuzat să-i plătească o parte din cheltuielile de călătorie. La 27 iulie 1992, reclamantul a sesizat Tribunalul Administrativ din Zonguldak și a anulat acest act administrativ. Prin hotărârea din 25 decembrie 1992, instanța a dat un câștig de cauză reclamantului și a decis anularea actului administrativ. 10. Prin hotărârea din 19 octombrie 1995, Consiliul de Stat a respins recursul la administrație și a confirmat astfel hotărârea în primă instanță. 11. La 13 februarie 1996, administrația a plătit suma de 43 163 545 de lire turcești (TRL) [540 ECU, la momentul respectiv] reclamantului pe baza cursului de schimb din 20 ianuarie 1992. 12. La 25 iunie 1996, în dezacord cu privire la suma pe care o percepea, reclamantul introducea în fața instanței o acțiune de obținere a unor despăgubiri. În această privință, el susținea că metoda de calcul a administrației îi era dăunătoare. 13. Prin hotărârea din 24 octombrie 1996, reclamantul a fost decăzut de la cererea sa. 14. La 6 aprilie 2000, Consiliul de Stat a respins această hotărâre. La 22 martie 2001, tribunalul, hotărând la trimitere, a primit parțial cererea reclamantului și a condamnat administrația să îi plătească suma de 564 918 455 TRL [aproximativ 645 EUR], însoțită de interese Ö începând cu 13 februarie 1996. 16. La 18 martie 2002, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea din 22 martie 2001. 17. La 26 septembrie 2003, el a respins acțiunea în rectificarea hotărârii judecătorești intentate de reclamant. 18. Până în prezent, nicio plată nu a fost efectuată de către administrația din partea reclamantului. II. LÂNGEREA INTERNE PERTINENT 19. În temeiul articolului 82 din Legea nr. 2004 din 9 iunie 1932 privind căile de executare și falimentul și al articolului 19 din Legea nr. 1530 din 3 aprilie 1930 privind comunele, bunurile care aparțin statului și municipalităților, precum și bunurile destinate uzului public nu pot face obiectul unei sechestrări (a se vedea, printre altele, Gaganuș și alții c. Turcia, nr 39335/95, § 18, 5 iunie 2001). (1) din Convenția nr. 21. Potrivit guvernului, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne așa cum prevede art. 35 din Convenție, din lipsă de a fi inițiat procedura de executare forțată. 22. Curtea reamintește că a respins deja o excepție similară (a se vedea, printre altele, Yalçnaya c. Turcia, n 14796/03, 2 februarie 2006, Fad mai 2006, Yalmaz c. Turcia, n 28171/02, 21 iulie 2005, Metaxas c. Grecia, n 8415/02, 27 mai 2004, și Karahalios c. Grecia, n 62503/00, 11 În decembrie 2003, Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluziile sale anterioare și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 23. Curtea consideră că, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-II, Akkușc. Turcia, Hotărârea din 9 iulie 1997, Rec., 1997-IV și Tunçc. Turcia, 54040/00, 24 mai 2005) și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de nevinovăție. 1 al Convenției și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, de exemplu, Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, CEDH 2002-III, Romachov c. Ucraina, nr. 67534/01, 27 iulie 2004 și Kuzu c. Turcia, 13062/03, 17 ianuarie 2006). 25. Curtea arată că hotărârea în favoarea reclamantului a rămas neexecutată timp de aproape trei ani. Prin urmare, abținând în acest interval de timp să ia măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii judecătorești definitive pronunțate în speță, autoritățile turce au privat parțial dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Convenție și ale articolului 1 din Protocolul nr. 26. Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost ignorate în speță. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 28. Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu a formulat nicio cerere de satisfacție echitabilă. 29. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul nu a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 60 din regulament. Deoarece nicio cerere de satisfacție echitabilă nu a fost formulată în mod valabil, Curtea consideră că Cu toate acestea, Curtea constată că încălcarea pe care a constatat-o continuă până în prezent și revine statului pârât să plătească datoria datorată reclamantului în cel mai scurt timp posibil. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 10 octombrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte
DEUXIÈME SECTION
YEREBASMAZ c. TURQUIE
(Requête n
o
14710/03)
ARRÊT
10 octobre 2006
FINAL
10/01/2007
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Yerebasmaz c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
E.
Fura-Sandström
,
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 19 septembre 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
14710/03) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
Gündüz Yerebasmaz («
le requérant
»), a saisi la Cour le 16 avril 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.
3.
Le 2 juin 2005, la Cour (deuxième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
4.
Le requérant n’a pas présenté d’observations sur la recevabilité et le bien fondé de la requête dans le délai qui lui était imparti à cet effet. Toutefois, par une lettre du 1
er
avril 2006, il a fait savoir à la Cour qu’il entendait maintenir sa requête.
I.
5.
Le requérant est né en 1952 et réside à Zonguldak.
6.
En 1992, l’administration de l’exploitation des charbons nationaux (ci-après «
l’administration
») envoya le requérant au Japon pour une formation d’une durée de trois mois.
7.
Au retour de cette formation, par une décision du 3 juin 1992, l’administration refusa de lui payer une partie de l’indemnité de frais de voyage.
8.
Le 27 juillet 1992, le requérant saisit le tribunal administratif de Zonguldak et demanda l’annulation de cet acte administratif.
9.
Par un jugement du 25 décembre 1992, le tribunal donna gain de cause au requérant et décida l’annulation de l’acte administratif.
10.
Par un arrêt du 19 octobre 1995, le Conseil d’État rejeta le pourvoi de l’administration et confirma ainsi le jugement de première instance.
11.
Le 13 février 1996, l’administration paya la somme de 43
163
545
livres turques (TRL) [540 ECU, à l’époque] au requérant sur la base du taux de change du 20 janvier 1992.
12.
Le 25 juin 1996, en désaccord sur le montant qu’il avait perçu, le requérant introduisit devant le tribunal une action visant à obtenir des dommages et intérêts. Il soutint à cet égard que le mode de calcul de l’administration lui était préjudiciable.
13.
Par un jugement du 24 octobre 1996, le requérant fut débouté de sa demande.
14.
Le 6 avril 2000, le Conseil d’État cassa ce jugement.
15.
Le 22 mars 2001, le tribunal, statuant sur renvoi, accueillit partiellement la demande du requérant et condamna l’administration à lui payer la somme de 564
918
455 TRL [environ 645 euros], assortie d’intérêts moratoires à compter du 13 février 1996.
16.
Le 18 mars 2002, le Conseil d’État confirma le jugement du 22
mars 2001.
17.
Le 26 septembre 2003, il rejeta l’action en rectification de l’arrêt intentée par le requérant.
18.
A ce jour, aucun paiement n’a été effectué par l’administration au requérant.
II.
19.
En vertu de l’article 82 de la loi n
o
2004 du 9 juin 1932 sur les voies d’exécution et la faillite et de l’article 19 de la loi n
o
1530 du 3 avril 1930 sur les communes, les biens appartenant à l’État et aux communes ainsi que les biens destinés à l’usage public ne peuvent faire l’objet d’une saisie (voir, entre autres,
Gaganuș et autres c. Turquie
, n
o
39335/98, § 18, 5 juin 2001).
I.
20.
Le requérant se plaint du non-paiement par l’administration des dommages et intérêts alloués par une décision de justice. Il invoque les articles
1 du Protocole n
o
1 et 6 § 1 de la Convention.
21.
Selon le Gouvernement, le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes comme l’exige l’article 35 de la Convention, faute d’avoir engagé la procédure d’exécution forcée.
22.
La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté une exception semblable (voir, entre autres,
Yalçınkaya c. Turquie
, n
o
14796/03, 2 février 2006,
Fadıl Yılmaz c. Turquie
, n
o
28171/02, 21 juillet 2005,
Metaxas c.
Grèce
, n
o
8415/02, 27 mai 2004, et
Karahalios c. Grèce
, n
o
62503/00, 11
décembre 2003). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à ses précédentes conclusions et rejette donc l’exception du Gouvernement.
23.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir, notamment,
Hornsby c. Grèce
, arrêt du 19 mars 1997,
Recueil des arrêts et décisions
Akkuș c. Turquie
, arrêt du 9
juillet 1997,
Recueil
1997-IV, et
Tunç c. Turquie
, n
o
54040/00, 24 mai 2005) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.
II.
24.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir, par exemple,
Bourdov c. Russie
, n
o
Romachov c.
Ukraine
, n
o
67534/01, 27 juillet 2004, et
Kuzu c. Turquie,
n
o
13062/03, 17
janvier 2006).
25.
La Cour relève que le jugement en faveur du requérant reste inexécuté depuis près de trois ans. Dès lors, en s’abstenant pendant ce laps de temps de prendre les mesures nécessaires pour se conformer à la décision judiciaire définitive rendue en l’espèce, les autorités turques ont partiellement privé les dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article
1 du Protocole n
o
1 de leur effet utile.
26.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1 ont été méconnus en l’espèce.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
27.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
28.
La Cour note que le requérant n’a formulé aucune demande de satisfaction équitable.
29.
Dans ces circonstances, la Cour estime que le requérant n’a pas satisfait aux obligations qui lui incombaient aux termes de l’article 60 du règlement. Aucune demande de satisfaction équitable n’ayant été valablement formulée, la Cour considère qu’il n’y a pas lieu d’accorder une indemnité à ce titre.
30.
Toutefois, la Cour note que la violation qu’elle a constatée continue à ce jour et il incombe à l’État défendeur de payer la dette due au requérant dans les meilleurs délais.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 octobre 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président