LUNGOCI c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
LUNGOCI c. ROUMANIE (CtEDO, 2004)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA PUNCȚIEI nr. 6 Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 26 mai 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a intenționat, face următoarea decizie FACE recurenta, dl Marina Elena Lungoci, este un cetățean român, născut în 1943 și rezident la București. Ea este reprezentată în fața Curții de către M. I. Igreț, avocat în București. Circumstanțele speței Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În temeiul unei convenții încheiate la 10 martie 1947 între G.I., N.I. și M.I., în calitate de proprietari ai unei clădiri, și R.S. și M.D. (tatăl recurentei) în calitate de reparatori-constructori, autentificată pe lângă administrația financiară din primul district București la 7 februarie 1947, aceștia din urmă s-au ocupat de repararea podului La 6 august 1947, G.I., N.I. și M.I. au făcut o împărțire voluntară după care N.I. a devenit proprietarul exclusiv al imobilului în cauză. În 1950, în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950, la una dintre apartamentele de la . cladire a devenit proprietate la . . . Restul de proprietate a fost confiscat de către Partidul Comunist, prin decizia Consiliului de Miniștri din 7 iulie 1950. În cele din urmă, prin decizia din 26 martie 1955, Consiliul de Miniștri a luat în posesie partea de proprietate identificată prin decizia din 7 iulie 1950. iulie. Din documentele furnizate de cele două părți reiese că o societate de . . . . . a fost însărcinată cu administrarea întregului imobil, prin decizia Consiliului municipal al Departamentului Stalin din 3 mai 1955. Prima acțiune în revendicare a apartamentelor la 6 aprilie 1992, reclamanta, ca moștenitoare a M.D., a introdus împotriva companiei H. o acțiune în revendicare a proprietății apartamentele care au aparținut tatălui său. Ea susținea că statul îl posedase fără titlu valabil. În ultimă instanță, reclamanta și-a îndreptat acțiunea împotriva Consiliului Municipal din București (aici, după Consiliul de la București). La 27 octombrie 1993, Tribunalul de Primă Instanță din primul raion București a acceptat cererea sa. El a decis că convenția încheiată între tatăl său și proprietarii de proprietate valora titlu de proprietate și că, în calitatea sa de moștenitoare, ea se putea declara titulară a dreptului de proprietate asupra apartamentelor n 3, 5 și 7. În plus, tribunalul a constatat că statul membru a putut dovedi dreptul său de proprietate asupra imobilului și a concluzionat că acesta a fost transferat în mod abuziv în patrimoniul statului. El a ordonat societății H. și Consiliului să pună reclamanta în posesia apartamentele sale și să-și înregistreze dreptul de proprietate în registrul de publicitate imobiliară ( Registrul de incriptiuni imobiliare Consiliul a făcut apel la această hotărâre, susținând că imobilul a devenit proprietatea statului în temeiul decretului de naționalizare n 92 din 1950 și că, în plus, tatăl recurentei nu a formulat nicio contestație împotriva acestei măsuri, în conformitate cu legislația în vigoare în acel moment. De asemenea, acesta susținea că reclamanta nu a acordat dreptul de proprietate asupra apartamentele sale, în temeiul unei legi din 1991. La 13 mai 1994, tribunalul județ din București a respins recursul formulat de Consiliu ca nefondat. Reluând argumentele instanței de primă instanță, el a considerat, la rândul său, că naționalizarea nu a avut temei juridic. La 3 decembrie 1994, Curtea de Apel de la București a întâmpinat recursul Consiliului împotriva acestei decizii, a pronunțat hotărârea tribunalului departamental și, pe fondul cauzei, a considerat că convenția semnată la 10 martie 1947 nu transferase dreptul de proprietate, în ciuda autentificarei sale și a transcrierii sale în registrul de publicitate imobiliară și că, în absența unui act de transfer al proprietății, această convenție nu merita titlul de proprietate. Prin urmare, tribunalul de apel a respins acțiunea în revendicare a recurentei ca nefondată. Acțiunea în constatarea validității Convenției din 1947 la 17 octombrie 1995, recurenta a introdus la Tribunalul de Primă Instanță din primul raion al Bucureștiului o acțiune împotriva I.L. (fiica N.I.), în vederea recunoașterii sale ca proprietar al celor trei apartamente construite deasupra solului imobilului în cauză, în temeiul convenției încheiate la 17 octombrie 1995. La 28 martie 1997, instanța a acceptat cererea sa și a constatat că ea era proprietară a apartamentelor nr. 7 ale clădirii, precum și a părții de teren aferente. Tribunalul a reținut că obiectul cererii era constatarea, de către instanțe, a dreptului de proprietate al reclamantei asupra părții în litigiu a imobilului. În conformitate cu Convenția din 1947, părțile la convenție ar fi trebuit să elaboreze, la sfârșitul lucrărilor prevăzute de actul menționat, un proces-verbal de livrare în temeiul căruia dreptul de proprietate al celor trei apartamente ar fi fost transferat reparatorilor de clădiri. (...) ceea ce reclamanta caută prin această acțiune este constatarea, prin intermediul unei hotărâri judecătorești, a tranzacției dintre părți [în Convenția din 1947], care nu ar avea forță juridică în lipsa procesului-verbal de livrare necesar pentru transferul dreptului de proprietate al apartamentelelor de deasupra parterului. În cele din urmă, instanța a adăugat că, deși în momentul adoptării hotărârii judecătorești în cauza în litigiu, recurenta avea interesul de a iniția o astfel de acțiune, în scopul de a beneficia de dreptul la despăgubiri prevăzut de Legea nr. 112/1995 privind situația juridică a anumitor bunuri imobile naționale cu utilizare de locuință (denumită în continuare "legea nr. 112")). În absența unei cereri, această hotărâre a devenit definitivă. O nouă acțiune în revendicare La o dată nespecificată, reclamanta a introdus la tribunalul județ din București o nouă acțiune în revendicare imobiliară împotriva Consiliului, pe baza hotărârii definitive din 28 martie 1997. Aceasta revendica apartamentele nr. 7 din clădirea în cauză. La 30 noiembrie 1998, instanța a respins acțiunea din cauza autorității a ceea ce era judecat, mai mult decât o altă instanță se pronunțase deja cu privire la dreptul de proprietate al reclamantei asupra celor trei apartamente, în procedura care se încheiase prin hotărârea definitivă a instanței judecătorești din București din 3 decembrie 1994. Instanța a examinat existența unei identități a părților și a făcut obiectul între cele două acțiuni în revendicare (...) în temeiul articolului 1201 din Codul civil, instanța consideră (...) că există o identitate de parte, de obiect și de cauză [ambele acțiuni]. Identitatea părților presupune participarea acelorași persoane la aceeași calitate (...). El constată identitatea obiectului, fie (...) dreptul de proprietate asupra binelui revendicat. Prin urmare, instanța (...) va respinge acțiunea reclamantei. Recurenta a făcut apel la această decizie. Ea a afirmat că a declarat că nu avea autoritate asupra lucrului judecat, noua acțiune în revendicare fiind fondată pe o altă cauză, și anume hotărârea definitivă din 28 martie 1997 de constatare a dreptului său de proprietate asupra celor trei apartamente. La 17 iunie 1999, tribunalul din București a respins cererea reclamantei, luând în considerare argumentele instanței departamentale referitoare la autoritatea lucrului judecat. În plus, aceasta a considerat că hotărârea definitivă din 28 martie 1997 nu avea nici o influență asupra prezentei acțiuni și că recurenta ar fi putut să se prevaleze de hotărârea menționată în cadrul unei cereri de revizuire a hotărârii din 3 martie 1997. În decembrie 1994, recurenta a formulat o acțiune împotriva acestei decizii și a afirmat că, din momentul în care prima sa acțiune a fost respinsă pentru neîndeplinirea obligațiilor de titlu și hotărârea din 28 martie 1997 a avut loc în temeiul titlului lipsă, trebuia să se admită o nouă acțiune. La 17 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiție și-a respins acțiunea, pe motiv că nu a formulat nici o acțiune. actul de transfer al proprietății apartamentelelor, nici procesul-verbal de livrare prevăzut de Convenția din 1947 și, prin urmare, a existat autoritatea de lucru judecat. Dreptul intern relevant Codul civil art. 1201 Există o autoritate a lucrului despre care este vorba atunci când o a doua cerere se referă la același obiect, se bazează pe aceeași cauză, și are loc între aceleași părți, formate de ele și împotriva lor în aceeași calitate. Cod de procedură civilă art. 322 Se poate solicita revizuirea unei hotărâri pronunțate în recurs sau devenit definitivă din lipsă de recurs, precum și a unei hotărâri pronunțate în recurs în cazul în care se soluționează fondul: (...) În cazul în care se produc noi documente decisive după decizia în cauză și au fost reținute de partea pârâtă sau nu au putut fi prezentate instanței din cauza unui eveniment străin voinței părților sau în cazul în care o decizie care a stat la baza deciziei a cărei revizuire este solicitată este ruptă sau modificată (...) În acest sens, este vorba despre hotărâri definitive contradictorii, pronunțate de instanțe de același grad sau de alt grad, referitoare la aceeași cauză, și între aceleași părți în aceeași calitate (...) art. 324 Termenul de revizuire este de o lună și va fi calculat : (...) În cazurile prevăzute la art. 322.5 din ziua în care au fost descoperite piesele decisive sau din ziua în care partea a luat cunoștință de decizia ruptă sau modificată care a stat la baza deciziei a cărei revizuire este solicitată (...) art. 327 În cazul în care instanța sesizată acceptă cererea de revizuire, aceasta poate infirma în totalitate sau parțial decizia atacată (...) GrieFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge că nu a avut acces la o instanță pentru a revendica proprietatea pe care a moștenit-o. În această privință, aceasta susține că, după ce și-a obținut titlul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească, o nouă acțiune în revendicare a fost respinsă ca autoritate a lucrului judecat. Pe baza art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ea susține că cele trei apartamente nu au devenit niciodată proprietate asupra statului, punând sub semnul întrebării astfel legalitatea deținerii lor de către statul membru. În cele din urmă, ea invocă, de asemenea, o încălcare a articolului 1 menționat anterior, pe motiv că nu se poate bucura de dreptul său de proprietate asupra apartamentele în cauză, având în vedere la sfârșitul celei de-a doua acțiuni în revendicare. Recurenta se consideră victima unei încălcări a dreptului său de a avea acces la o instanță din cauza respingerii, de către instanțele interne, a celei de a doua acțiuni în revendicare. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Guvernul consideră că autoritatea de lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanță, contribuind la respectarea securității rapoartelor juridice și a echității procedurii. În plus, el consideră că existența unei autorități a lucrului nu poate fi luată în considerare decât în cazul în care principiul autorității de lucru judecat a fost aplicat în mod eronat de instanțe. El consideră că, în speță, tribunalele interne au stabilit în mod corect existența unei autorități a lucrului judecat, cauza celor două acțiuni în revendicare fiind aceeași, și anume Convenția din 1947 și efectele sale juridice. În opinia sa, acțiunea introdusă de reclamantă și care s-a încheiat prin hotărârea din 28 martie 1997 nu a transferat un drept de proprietate în patrimoniul recurentei, și nu a creat, astfel, un nou raport juridic. Prin urmare, nu se referă decât la un nou motiv de probă care nu putea constitui cauza celei de a doua acțiuni în cauză. Recurenta combate teza guvernului, considerând că hotărârea din 28 martie 1997 de constatare a dreptului său de proprietate, constituie un titlu care nu se aplică în momentul primei acțiuni în revendicare. Astfel, cauza celei de-a doua acțiuni în revendicare era hotărârea menționată, nu Convenția din 1947; aceasta reamintește că Curtea Supremă de Justiție, prin decizia definitivă din 17 decembrie 1999, are chiar a constatat că Convenția din 19 iulie 1997 nu a transferat dreptul de proprietate asupra părții în litigiu a proprietății imobiliare, ci a ignorat hotărârea din 28 martie 1997. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; se presupune că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, reclamanta consideră că apartamentele în cauză nu au devenit niciodată proprietate asupra statului. În plus, se plânge că nu își poate bucura de dreptul de proprietate asupra celor trei apartamente ale clădirii. Aceasta se consideră victimă a unei încălcări a dreptului său de proprietate garantat prin art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție, astfel cum a fost formulat: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul consideră că reclamanta nu are nici un bun sau nici o speranță legitimă În sensul jurisprudenței organelor Convenției cu privire la art. 1 menționat anterior. Invocând cauzele Malhous c. Republica Cehă (dec., nr. 3307/96, CEDH 2000-XII), Moșteanu c. România 3317/93, 26 noiembrie 2002), Constanțache c. România (dec., nr. 46312/99, 11 iunie 2002) și Meuginean c. România (dec., 33359/96, 14 ianuarie 2003), el consideră că acțiunea care a luat sfârșit prin hotărârea definitivă din 28 martie 1997 a instanței de primă instanță din București a recunoscut reclamantei că calitatea de fost proprietar, în sensul legii 112 și nu i-a transferat un drept de proprietate asupra părții în litigiu a imobilului, intrată în patrimoniul de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1994. Acesta subliniază că, în ceea ce privește recunoașterea dreptului actual de proprietate al reclamantei, instanța de primă instanță ar fi trebuit să examineze actul de naționalizare în cadrul unei acțiuni între reclamantă și instanța de primă instanță. În al doilea rând, guvernul consideră că nici reclamanta nu a avut o speranță legitimă de a obține dreptul de proprietate efectiv, din cauza faptului că nu a fost suficient de atentă în prima acțiune în revendicare pentru a furniza toate dovezile necesare pentru a-i da câștig de cauză. În plus, consideră că Curtea nu este competentă rațională [37] pentru a examina circumstanțele de expropriere sau efectele continue produse de aceasta până în prezent, în măsura în care aceasta a avut loc înainte de data intrării în vigoare a Convenției privind România, respectiv la 20 iunie 1994. Recurenta a considerat ca apartamentele pe care le-a revendicat nu au intrat niciodata in patrimoniul statului, deciziile Consiliului miniștrilor din 1950 și care nu sunt legi, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. La 28 martie 1997, a fost recunoscută prin hotărârea din 28 martie 1997 menționată anterior, a cărei posesie a fost pierdută temporar și în mod abuziv în favoarea statului. Curtea constată că acest În ceea ce privește naionalizarea, Curtea constată că a fost confiscată în întregime de către Ö Õ Õ ï de actele din 1950 și 1955 cu mult înainte de data ratificării Conveniei de către România. pentru a examina circumstanțele de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea nu este mai competentă să examineze criticile recurentei cu privire la la: ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § În ceea ce privește dreptul de proprietate al reclamantei după 20 iunie 1994, în special ca urmare a celui de-al doilea act în revendicare, Curtea apreciază, în lumina tuturor argumentelor părților, că această parte a spătarului ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; se presupune că această parte a spătarului nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declamează admisibilitate, toate mijloacele de fond rezervate, cauza reclamantei întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție și pe cel întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în măsura în care acest din urmă motiv este referitor la perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994 Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte