SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA PUNCȚIEI nr. 6 Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 26 mai 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a intenționat, face următoarea decizie FACE recurenta, dl Marina Elena Lungoci, este un cetățean român, născut în 1943 și rezident la București. Ea este reprezentată în fața Curții de către M. I. Igreț, avocat în București. Circumstanțele speței Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În temeiul unei convenții încheiate la 10 martie 1947 între G.I., N.I. și M.I., în calitate de proprietari ai unei clădiri, și R.S. și M.D.
(tatăl recurentei) în calitate de reparatori-constructori, autentificată pe lângă administrația financiară din primul district București la 7 februarie 1947, aceștia din urmă s-au ocupat de repararea podului La 6 august 1947, G.I., N.I. și M.I. au făcut o împărțire voluntară după care N.I. a devenit proprietarul exclusiv al imobilului în cauză. În 1950, în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950, la una dintre apartamentele de la . cladire a devenit proprietate la . . . Restul de proprietate a fost confiscat de către Partidul Comunist, prin decizia Consiliului de Miniștri din 7 iulie 1950. În cele din urmă, prin decizia din 26 martie 1955, Consiliul de Miniștri a luat în posesie partea de proprietate identificată prin decizia din 7 iulie 1950. iulie.
Din documentele furnizate de cele două părți reiese că o societate de … a fost însărcinată cu administrarea întregului imobil, prin decizia Consiliului municipal al Departamentului Stalin din 3 mai 1955. Prima acțiune în revendicare a apartamentelor la 6 aprilie 1992, reclamanta, ca moștenitoare a M.D., a introdus împotriva companiei H. o acțiune în revendicare a proprietății apartamentele care au aparținut tatălui său. Ea susținea că statul îl posedase fără titlu valabil. În ultimă instanță, reclamanta și-a îndreptat acțiunea împotriva Consiliului Municipal din București (aici, după Consiliul de la București). La 27 octombrie 1993, Tribunalul de Primă Instanță din primul raion București a acceptat cererea sa.
El a decis că convenția încheiată între tatăl său și proprietarii de proprietate valora titlu de proprietate și că, în calitatea sa de moștenitoare, ea se putea declara titulară a dreptului de proprietate asupra apartamentelor n 3, 5 și 7. În plus, tribunalul a constatat că statul membru a putut dovedi dreptul său de proprietate asupra imobilului și a concluzionat că acesta a fost transferat în mod abuziv în patrimoniul statului. El a ordonat societății H. și Consiliului să pună reclamanta în posesia apartamentele sale și să-și înregistreze dreptul de proprietate în registrul de publicitate imobiliară ( Registrul de incriptiuni imobiliare Consiliul a făcut apel la această hotărâre, susținând că imobilul a devenit proprietatea statului în temeiul decretului de naționalizare n 92 din 1950 și că, în plus, tatăl recurentei nu a formulat nicio contestație împotriva acestei măsuri, în conformitate cu legislația în vigoare în acel moment.
De asemenea, acesta susținea că reclamanta nu a acordat dreptul de proprietate asupra apartamentele sale, în temeiul unei legi din 1991. La 13 mai 1994, tribunalul județ din București a respins recursul formulat de Consiliu ca nefondat. Reluând argumentele instanței de primă instanță, el a considerat, la rândul său, că naționalizarea nu a avut temei juridic. La 3 decembrie 1994, Curtea de Apel de la București a întâmpinat recursul Consiliului împotriva acestei decizii, a pronunțat hotărârea tribunalului departamental și, pe fondul cauzei, a considerat că convenția semnată la 10 martie 1947 nu transferase dreptul de proprietate, în ciuda autentificarei sale și a transcrierii sale în registrul de publicitate imobiliară și că, în absența unui act de transfer al proprietății, această convenție nu merita titlul de proprietate.
Prin urmare, tribunalul de apel a respins acțiunea în revendicare a recurentei ca nefondată. Acțiunea în constatarea validității Convenției din 1947 la 17 octombrie 1995, recurenta a introdus la Tribunalul de Primă Instanță din primul raion al Bucureștiului o acțiune împotriva I.L. (fiica N.I.), în vederea recunoașterii sale ca proprietar al celor trei apartamente construite deasupra solului imobilului în cauză, în temeiul convenției încheiate la 17 octombrie 1995. La 28 martie 1997, instanța a acceptat cererea sa și a constatat că ea era proprietară a apartamentelor nr. 7 ale clădirii, precum și a părții de teren aferente. Tribunalul a reținut că obiectul cererii era constatarea, de către instanțe, a dreptului de proprietate al reclamantei asupra părții în litigiu a imobilului.
În conformitate cu Convenția din 1947, părțile la convenție ar fi trebuit să elaboreze, la sfârșitul lucrărilor prevăzute de actul menționat, un proces-verbal de livrare în temeiul căruia dreptul de proprietate al celor trei apartamente ar fi fost transferat reparatorilor de clădiri. (...) ceea ce reclamanta caută prin această acțiune este constatarea, prin intermediul unei hotărâri judecătorești, a tranzacției dintre părți [în Convenția din 1947], care nu ar avea forță juridică în lipsa procesului-verbal de livrare necesar pentru transferul dreptului de proprietate al apartamentelelor de deasupra parterului.
În cele din urmă, instanța a adăugat că, deși în momentul adoptării hotărârii judecătorești în cauza în litigiu, recurenta avea interesul de a iniția o astfel de acțiune, în scopul de a beneficia de dreptul la despăgubiri prevăzut de Legea nr. 112/1995 privind situația juridică a anumitor bunuri imobile naționale cu utilizare de locuință (denumită în continuare "legea nr. 112")). În absența unei cereri, această hotărâre a devenit definitivă. O nouă acțiune în revendicare La o dată nespecificată, reclamanta a introdus la tribunalul județ din București o nouă acțiune în revendicare imobiliară împotriva Consiliului, pe baza hotărârii definitive din 28 martie 1997. Aceasta revendica apartamentele nr. 7 din clădirea în cauză.
La 30 noiembrie 1998, instanța a respins acțiunea din cauza autorității a ceea ce era judecat, mai mult decât o altă instanță se pronunțase deja cu privire la dreptul de proprietate al reclamantei asupra celor trei apartamente, în procedura care se încheiase prin hotărârea definitivă a instanței judecătorești din București din 3 decembrie 1994. Instanța a examinat existența unei identități a părților și a făcut obiectul între cele două acțiuni în revendicare (...) în temeiul articolului 1201 din Codul civil, instanța consideră (...) că există o identitate de parte, de obiect și de cauză [ambele acțiuni]. Identitatea părților presupune participarea acelorași persoane la aceeași calitate (...).
El constată identitatea obiectului, fie (...) dreptul de proprietate asupra binelui revendicat. Prin urmare, instanța (...) va respinge acțiunea reclamantei. Recurenta a făcut apel la această decizie. Ea a afirmat că a declarat că nu avea autoritate asupra lucrului judecat, noua acțiune în revendicare fiind fondată pe o altă cauză, și anume hotărârea definitivă din 28 martie 1997 de constatare a dreptului său de proprietate asupra celor trei apartamente. La 17 iunie 1999, tribunalul din București a respins cererea reclamantei, luând în considerare argumentele instanței departamentale referitoare la autoritatea lucrului judecat.
În plus, aceasta a considerat că hotărârea definitivă din 28 martie 1997 nu avea nici o influență asupra prezentei acțiuni și că recurenta ar fi putut să se prevaleze de hotărârea menționată în cadrul unei cereri de revizuire a hotărârii din 3 martie 1997. În decembrie 1994, recurenta a formulat o acțiune împotriva acestei decizii și a afirmat că, din momentul în care prima sa acțiune a fost respinsă pentru neîndeplinirea obligațiilor de titlu și hotărârea din 28 martie 1997 a avut loc în temeiul titlului lipsă, trebuia să se admită o nouă acțiune. La 17 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiție și-a respins acțiunea, pe motiv că nu a formulat nici o acțiune. actul de transfer al proprietății apartamentelelor, nici procesul-verbal de livrare prevăzut de Convenția din 1947 și, prin urmare, a existat autoritatea de lucru judecat.
Dreptul intern relevant Codul civil art. 1201 Există o autoritate a lucrului despre care este vorba atunci când o a doua cerere se referă la același obiect, se bazează pe aceeași cauză, și are loc între aceleași părți, formate de ele și împotriva lor în aceeași calitate.
Cod de procedură civilă art. 322 Se poate solicita revizuirea unei hotărâri pronunțate în recurs sau devenit definitivă din lipsă de recurs, precum și a unei hotărâri pronunțate în recurs în cazul în care se soluționează fondul: (...) În cazul în care se produc noi documente decisive după decizia în cauză și au fost reținute de partea pârâtă sau nu au putut fi prezentate instanței din cauza unui eveniment străin voinței părților sau în cazul în care o decizie care a stat la baza deciziei a cărei revizuire este solicitată este ruptă sau modificată (...) În acest sens, este vorba despre hotărâri definitive contradictorii, pronunțate de instanțe de același grad sau de alt grad, referitoare la aceeași cauză, și între aceleași părți în aceeași calitate (...) art. 324 Termenul de revizuire este de o lună și va fi calculat : (...) În cazurile prevăzute la art. 322.5 din ziua în care au fost descoperite piesele decisive sau din ziua în care partea a luat cunoștință de decizia ruptă sau modificată care a stat la baza deciziei a cărei revizuire este solicitată (...) art. 327 În cazul în care instanța sesizată acceptă cererea de revizuire, aceasta poate infirma în totalitate sau parțial decizia atacată (...) GrieFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge că nu a avut acces la o instanță pentru a revendica proprietatea pe care a moștenit-o.
În această privință, aceasta susține că, după ce și-a obținut titlul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească, o nouă acțiune în revendicare a fost respinsă ca autoritate a lucrului judecat. Pe baza art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ea susține că cele trei apartamente nu au devenit niciodată proprietate asupra statului, punând sub semnul întrebării astfel legalitatea deținerii lor de către statul membru. În cele din urmă, ea invocă, de asemenea, o încălcare a articolului 1 menționat anterior, pe motiv că nu se poate bucura de dreptul său de proprietate asupra apartamentele în cauză, având în vedere la sfârșitul celei de-a doua acțiuni în revendicare. Recurenta se consideră victima unei încălcări a dreptului său de a avea acces la o instanță din cauza respingerii, de către instanțele interne, a celei de a doua acțiuni în revendicare.
Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Guvernul consideră că autoritatea de lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanță, contribuind la respectarea securității rapoartelor juridice și a echității procedurii. În plus, el consideră că existența unei autorități a lucrului nu poate fi luată în considerare decât în cazul în care principiul autorității de lucru judecat a fost aplicat în mod eronat de instanțe. El consideră că, în speță, tribunalele interne au stabilit în mod corect existența unei autorități a lucrului judecat, cauza celor două acțiuni în revendicare fiind aceeași, și anume Convenția din 1947 și efectele sale juridice.
În opinia sa, acțiunea introdusă de reclamantă și care s-a încheiat prin hotărârea din 28 martie 1997 nu a transferat un drept de proprietate în patrimoniul recurentei, și nu a creat, astfel, un nou raport juridic. Prin urmare, nu se referă decât la un nou motiv de probă care nu putea constitui cauza celei de a doua acțiuni în cauză. Recurenta combate teza guvernului, considerând că hotărârea din 28 martie 1997 de constatare a dreptului său de proprietate, constituie un titlu care nu se aplică în momentul primei acțiuni în revendicare.
Astfel, cauza celei de-a doua acțiuni în revendicare era hotărârea menționată, nu Convenția din 1947; aceasta reamintește că Curtea Supremă de Justiție, prin decizia definitivă din 17 decembrie 1999, are chiar a constatat că Convenția din 19 iulie 1997 nu a transferat dreptul de proprietate asupra părții în litigiu a proprietății imobiliare, ci a ignorat hotărârea din 28 martie 1997. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; se presupune că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție.
În plus, reclamanta consideră că apartamentele în cauză nu au devenit niciodată proprietate asupra statului. În plus, se plânge că nu își poate bucura de dreptul de proprietate asupra celor trei apartamente ale clădirii. Aceasta se consideră victimă a unei încălcări a dreptului său de proprietate garantat prin art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție, astfel cum a fost formulat: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
Guvernul consideră că reclamanta nu are nici un bun sau nici o speranță legitimă În sensul jurisprudenței organelor Convenției cu privire la art. 1 menționat anterior.
Invocând cauzele Malhous c. Republica Cehă (dec., nr. 3307/96, CEDH 2000-XII), Moșteanu c. România 3317/93, 26 noiembrie 2002), Constanțache c. România (dec., nr. 46312/99, 11 iunie 2002) și Meuginean c. România (dec., 33359/96, 14 ianuarie 2003), el consideră că acțiunea care a luat sfârșit prin hotărârea definitivă din 28 martie 1997 a instanței de primă instanță din București a recunoscut reclamantei că calitatea de fost proprietar, în sensul legii 112 și nu i-a transferat un drept de proprietate asupra părții în litigiu a imobilului, intrată în patrimoniul de la … 1994. Acesta subliniază că, în ceea ce privește recunoașterea dreptului actual de proprietate al reclamantei, instanța de primă instanță ar fi trebuit să examineze actul de naționalizare în cadrul unei acțiuni între reclamantă și instanța de primă instanță.
În al doilea rând, guvernul consideră că nici reclamanta nu a avut o speranță legitimă de a obține dreptul de proprietate efectiv, din cauza faptului că nu a fost suficient de atentă în prima acțiune în revendicare pentru a furniza toate dovezile necesare pentru a-i da câștig de cauză. În plus, consideră că Curtea nu este competentă rațională [37] pentru a examina circumstanțele de expropriere sau efectele continue produse de aceasta până în prezent, în măsura în care aceasta a avut loc înainte de data intrării în vigoare a Convenției privind România, respectiv la 20 iunie 1994. Recurenta a considerat ca apartamentele pe care le-a revendicat nu au intrat niciodata in patrimoniul statului, deciziile Consiliului miniștrilor din 1950 și care nu sunt legi, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
La 28 martie 1997, a fost recunoscută prin hotărârea din 28 martie 1997 menționată anterior, a cărei posesie a fost pierdută temporar și în mod abuziv în favoarea statului. Curtea constată că acest În ceea ce privește naionalizarea, Curtea constată că a fost confiscată în întregime de către Ö Õ Õ ï de actele din 1950 și 1955 cu mult înainte de data ratificării Conveniei de către România.
pentru a examina circumstanțele de la … Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea nu este mai competentă să examineze criticile recurentei cu privire la la: … cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § În ceea ce privește dreptul de proprietate al reclamantei după 20 iunie 1994, în special ca urmare a celui de-al doilea act în revendicare, Curtea apreciază, în lumina tuturor argumentelor părților, că această parte a spătarului ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; se presupune că această parte a spătarului nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declamează admisibilitate, toate mijloacele de fond rezervate, cauza reclamantei întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție și pe cel întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în măsura în care acest din urmă motiv este referitor la perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994 Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
de la requête n o 62710/00 présentée par Marina Elena LUNGOCI contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 31 août 2004 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , M. Ugrekhelidze , M me A. Mularoni, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 26 mai 2000, Vu les observations soumises par le Gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Marina Elena Lungoci, est une ressortissante roumaine, née en 1943 et résidant à Bucarest.
Elle est représentée devant la Cour par M e M.I. Igreț, avocat à Bucarest. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. En vertu d’une convention conclue le 10 mars 1947 entre G.I., N.I. et M.I., en qualité de propriétaires d’un immeuble, et R.S. et M.D. (père de la requérante) en qualité de réparateurs-constructeurs, authentifiée auprès de l’administration financière du premier arrondissement de Bucarest le 7 février 1947, ces derniers se chargèrent de la réparation du rez ‑ de ‑ chaussée et du sous-sol dudit immeuble, obtenant en échange la propriété de plusieurs appartements qu’ils devaient construire au ‑ dessus du rez ‑ de ‑ chaussée, d’une quote-part d’un terrain afférent à ces appartements, ainsi que de deux garages.
Le 6 août 1947, G.I., N.I. et M.I. firent un partage volontaire à la suite duquel N.I. devint propriétaire exclusif de l’immeuble en cause. En 1950, en vertu du décret de nationalisation n o 92/1950, l’un des appartements de l’immeuble devint propriété de l’Etat, le restant de l’immeuble étant confisqué par le parti communiste, par décision du Conseil des Ministres du 7 juillet 1950. Ultérieurement, par décision du 26 mars 1955, le Conseil des Ministres prit possession de la partie de l’immeuble identifiée par la décision du 7 juillet.
Il ressort des pièces fournies par les deux parties qu’une société d’Etat, actuellement dénommée H., a été chargée de l’administration de tout l’immeuble, par décision du conseil municipal du département de Stalin du 3 mai 1955. 1. Première action en revendication des appartements Le 6 avril 1992, la requérante, en tant qu’héritière de M.D., introduisit contre la société H. une action en revendication de propriété des appartements ayant appartenu à son père. Elle affirmait que l’Etat en avait pris possession sans titre valable. Ultérieurement, la requérante dirigea également son action contre le conseil municipal de Bucarest (ci ‑ après « le Conseil »). Le 27 octobre 1993, le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest fit droit à sa demande.
Il décida que la convention conclue entre son père et les propriétaires de l’immeuble valait titre de propriété et qu’en sa qualité d’héritière, elle pouvait se prétendre titulaire du droit de propriété sur les appartements n os 3, 5 et 7. De plus, le tribunal constata que l’Etat n’avait pu prouver son droit de propriété sur l’immeuble et conclut que celui-ci avait été transféré abusivement dans le patrimoine de l’Etat. Il ordonna à la société H. et au Conseil de mettre la requérante en possession de ses appartements et de faire inscrire son droit de propriété sur le registre de publicité immobilière ( registrul de inscripțiuni imobiliare ). Le Conseil fit appel de ce jugement, en faisant valoir que l’immeuble était devenu propriété de l’Etat en vertu du décret de nationalisation n o 92 de 1950 et que, de plus, le père de la requérante n’avait formé aucune contestation contre cette mesure, conformément à la législation en vigueur à ce moment-là.
Il affirmait aussi que la requérante n’avait pas sollicité l’octroi en propriété du terrain afférent à ses appartements, en vertu d’une loi de 1991. Le 13 mai 1994, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel formé par le Conseil comme mal fondé. Reprenant les arguments du tribunal de première instance, il considéra à son tour que la nationalisation n’avait pas eu de fondement juridique. Le 3 décembre 1994, la cour d’appel de Bucarest accueillit le recours du Conseil contre cette décision, cassa la décision du tribunal départemental et, sur le fond de l’affaire, estima que la convention signée le 10 mars 1947 n’avait pas transféré le droit de propriété, en dépit de son authentification et de sa transcription sur le registre de publicité immobilière, et qu’en absence d’acte de transfert de la propriété, ladite convention ne valait pas titre de propriété.
Par conséquent, la cour d’appel rejeta l’action en revendication de la requérante comme mal fondée. 2. Action en constatation de la validité de la convention de 1947 Le 17 octobre 1995, la requérante introduisit auprès du tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest une action contre I.L. (la fille de N.I.), visant à sa reconnaissance comme propriétaire des trois appartements construits au ‑ dessus du rez ‑ de ‑ chaussée de l’immeuble en cause, en vertu de la convention conclue le 17 mars 1947. Le 28 mars 1997, le tribunal fit droit à sa demande et constata qu’elle était propriétaire des appartements n os 3, 5 et 7 de l’immeuble, ainsi que de la quote ‑ part du terrain afférent.
Le tribunal retint que l’objet de la demande était le constat, par les tribunaux, du droit de propriété de la requérante sur la partie litigieuse de l’immeuble. Il nota que, selon la convention de 1947, les parties à la convention auraient dû rédiger, à la fin des travaux prévus par ledit acte, un procès-verbal de livraison en vertu duquel le droit de propriété des trois appartements aurait été transféré aux réparateurs ‑ constructeurs de l’immeuble. Il ajouta ensuite : « (...) ce que la requérante cherche par cette action est le constat, par la voie d’une décision judiciaire, de la transaction intervenue entre les parties [à la convention de 1947], qui n’aurait pas de force juridique en l’absence du procès-verbal de livraison nécessaire pour le transfert du droit de propriété des appartements au-dessus du rez ‑ de ‑ chaussée.
» Enfin, le tribunal ajouta que, bien qu’au moment de l’adoption du jugement l’immeuble appartînt à l’Etat, la requérante avait intérêt à engager une telle action, en vue de bénéficier de l’indemnisation prévue par la loi n o 112/1995 sur la situation juridique de certains biens immeubles nationalisés à usage d’habitation (ci-après « la loi n o 112 »). En absence d’appel, ce jugement devint définitif. 3. Nouvelle action en revendication A une date non précisée, la requérante introduisit auprès du tribunal départemental de Bucarest une nouvelle action en revendication immobilière contre le Conseil, se fondant sur le jugement définitif du 28 mars 1997. Elle revendiquait les appartements n os 3, 5 et 7 de l’immeuble litigieux.
Le 30 novembre 1998, le tribunal rejeta l’action en raison de l’autorité de la chose jugée, estimant qu’un autre tribunal s’était déjà prononcé sur le droit de propriété de la requérante sur les trois appartements, dans la procédure qui avait pris fin par l’arrêt définitif de la cour d’appel de Bucarest du 3 décembre 1994. Le tribunal examina l’existence d’une identité de parties et d’objet entre les deux actions en revendication : « (...) en vertu de l’article 1201 du code civil, le tribunal estime (...) qu’il y a identité de partie, d’objet et de cause [des deux actions]. L’identité de parties présuppose la participation des mêmes personnes dans la même qualité (...). Il constate l’identité d’objet, soit (...) le droit de propriété sur le bien revendiqué.
Par conséquent, le tribunal (...) rejetera l’action de la requérante. » La requérante fit appel de cette décision. Elle affirmait qu’il n’y avait pas autorité de la chose jugée, la nouvelle action en revendication étant fondée sur une autre cause, à savoir le jugement définitif du 28 mars 1997 constatant son droit de propriété sur les trois appartements. Le 17 juin 1999, la cour d’appel de Bucarest rejeta l’appel de la requérante, en reprenant les arguments du tribunal départemental relatifs à l’autorité de la chose jugée. De plus, elle considéra que le jugement définitif du 28 mars 1997 n’avait pas d’influence sur la présente action, et que la requérante aurait pu se prévaloir dudit jugement dans le cadre d’une demande de révision de l’arrêt du 3 décembre 1994. La requérante forma recours contre cette décision.
Elle affirmait que dès lors que sa première action avait été rejetée pour défaut de titre, et que le jugement du 28 mars 1997 tenait lieu du titre manquant, une nouvelle action devait être admise. Le 17 décembre 1999, la Cour suprême de Justice rejeta son recours, au motif qu’elle n’avait produit ni « l’acte de transfert de la propriété des appartements », ni le procès-verbal de livraison prévu par la convention de 1947, et que, par conséquent, il y avait autorité de la chose jugée. B. Le droit interne pertinent 1. Code civil Article 1201 « Il y a l’autorité de la chose jugée lorsqu’une seconde demande porte sur le même objet, est fondée sur la même cause, et se déroule entre les mêmes parties, formée par elles et contre elles en la même qualité.
» 2. Code de procédure civile Article 322 « La révision d’une décision rendue en appel ou devenue définitive faute d’appel, ainsi que d’une décision rendue en recours lorsqu’elle tranche le fond, peut être demandée : (...) 5. Si des pièces décisives nouvelles sont produites après la décision en cause, et qu’elles avaient été retenues par la partie adverse, ou n’avaient pas pu être présentées au tribunal en raison d’un événement étranger à la volonté des parties, ou si une décision ayant servi de fondement à la décision dont la révision est demandée est cassée ou modifiée (...) 7. S’il s’agit de décisions définitives contradictoires, rendues par des juridictions de même degré ou de degré différent, relatives à la même affaire, et entre les mêmes parties en la même qualité (...) » Article 324 « Le délai de révision est d’un mois et sera calculé : (...) 4. Dans les cas prévus à l’article 322.5 à partir du jour où les pièces décisives ont été découvertes, ou à partir du jour où la partie a pris connaissance de la décision cassée ou modifiée ayant servi de fondement à la décision dont la révision est demandée (...) » Article 327 « Si la juridiction saisie fait droit à la demande de révision, elle peut infirmer totalement ou partiellement la décision attaquée (...) » GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention,
la requérante se plaint de ne pas avoir eu accès à un tribunal pour revendiquer l’immeuble qu’elle a hérité. Elle fait valoir à cet égard qu’après avoir obtenu son titre de propriété par une décision de justice, une nouvelle action en revendication a été rejetée pour autorité de la chose jugée. 2. Se fondant sur l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, elle allègue que les trois appartements ne sont jamais devenus propriété de l’Etat, contestant ainsi la légalité de leur appropriation par l’Etat. 3. Enfin, elle allègue également une violation de l’article 1 précité, au motif qu’elle ne peut jouir de son droit de propriété sur les appartements en cause, vu l’issue de la seconde action en revendication.
EN DROIT 1. La requérante se considère victime d’une violation de son droit d’accès à un tribunal, en raison du rejet, par les tribunaux internes, de sa seconde action en revendication. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit ainsi dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...), par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement considère que l’autorité de la chose jugée fait partie des limitations justifiées du droit d’accès à un tribunal, en contribuant au respect de la sécurité des rapports juridiques et de l’équité de la procédure. En outre, il estime que l’existence de l’autorité de la chose jugée n’affecte pas la substance dudit droit, le litige par hypothèse ayant été déjà jugé une fois sur le fond par les juridictions.
Une violation de l’article 6 § 1 de la Convention ne peut être envisagée qu’au cas où le principe de l’autorité de la chose jugée a été appliqué à tort par les tribunaux. Il considère qu’en l’espèce les tribunaux internes ont établi d’une manière correcte l’existence de l’autorité de la chose jugée, la cause des deux actions en revendication étant la même, à savoir la convention de 1947 et ses effets juridiques. Selon lui, l’action introduite par la requérante et qui a pris fin par le jugement du 28 mars 1997 n’a pas transféré un droit de propriété dans le patrimoine de la requérante, et n’a pas, ainsi, créé un nouveau rapport juridique. Par conséquent, il ne s’agissait que d’un nouveau moyen de preuve qui ne pouvait constituer la cause de la seconde action en revendication.
La requérante combat la thèse du Gouvernement, en considérant que le jugement du 28 mars 1997, constatant son droit de propriété, constitue un titre qui n’existait pas au moment de la première action en revendication. Ainsi, la cause de la seconde action en revendication était ledit jugement et non pas la convention de 1947. Elle rappelle que la Cour suprême de Justice, par décision définitive du 17 décembre 1999, a elle ‑ même constaté que la convention de 1947 n’avait pas transféré le droit de propriété sur la partie litigieuse de l’immeuble, mais qu’ensuite ladite juridiction a ignoré le jugement du 28 mars 1997. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. 2. La requérante considère que les appartements en cause ne sont jamais devenus propriété de l’Etat. En outre, elle se plaint de ne pouvoir jouir de son droit de propriété sur les trois appartements de l’immeuble. Elle se considère victime d’une atteinte à son droit de propriété garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
» Le Gouvernement estime que la requérante n’a ni « un bien » ni « une espérance légitime » d’obtenir la jouissance du droit de propriété sur la partie litigieuse de l’immeuble, au sens de la jurisprudence des organes de la Convention à l’égard de l’article 1 précité.
Invoquant les affaires Malhous c. République tchèque (déc., n o 33071/96, CEDH 2000-XII), Moșteanu c. Roumanie (n o 33176/96, 26 novembre 2002), Constandache c. Roumanie (déc., n o 46312/99, 11 juin 2002) et Mărginean c. Roumanie (déc., n o 33359/96, 14 janvier 2003), il considère que l’action qui a pris fin par le jugement définitif du 28 mars 1997 du tribunal de première instance de Bucarest n’a reconnu à la requérante que la qualité d’« ancien propriétaire » au sens de la loi n o 112, et ne lui a pas transféré un droit de propriété sur la partie litigieuse de l’immeuble, entrée dans le patrimoine de l’Etat en 1950, dès lors avant la date de la ratification de la Convention par la Roumanie (20 juin 1994). Il souligne qu’afin de reconnaître à la requérante un droit actuel de propriété, le tribunal de première instance aurait dû examiner l’acte de nationalisation dans le cadre d’une action opposant la requérante à l’Etat.
Ensuite, le Gouvernement estime que la requérante n’a pas non plus une espérance légitime d’obtenir la jouissance effective du droit de propriété, du fait qu’elle n’a pas été assez diligente dans la première action en revendication pour fournir toutes les preuves nécessaires pour lui donner gain de cause. En outre, il estime que la Cour n’est pas compétente ratione temporis pour examiner les circonstances de l’expropriation ni les effets continus produits par elle jusqu’à ce jour, dans la mesure où elle a eu lieu avant la date de l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie, soit le 20 juin 1994. La requérante estime que les appartements qu’elle a revendiqués ne sont jamais entrés dans le patrimoine de l’Etat, les décisions du Conseil des Ministres de 1950 et 1955 n’étant pas des lois, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.
Elle estime avoir « un bien » reconnu par le jugement du 28 mars 1997 précité, dont elle a temporairement et abusivement perdu la possession en faveur de l’Etat. La Cour constate que ce grief a deux branches distinctes : l’appropriation par l’Etat de l’immeuble de la requérante et l’issue de la seconde action en revendication. a) S’agissant de l’illégalité prétendue de la nationalisation, la Cour note que l’immeuble litigieux a été entièrement confisqué par l’Etat par les actes de 1950 et 1955, bien avant la date de la ratification de la Convention par la Roumanie. Il s’ensuit que la Cour n’est pas compétente ratione temporis pour examiner les circonstances de l’appropriation par l’Etat de l’immeuble en cause.
En outre, elle rappelle que la privation d’un droit de propriété ou d’un autre droit réel constitue en principe un acte instantané et ne crée pas une situation continue de « privation d’un droit » (cf. décision Malhous précitée). Par conséquent, dans la présente affaire, la Cour n’est pas davantage compétente pour examiner les critiques de la requérante quant à l’appropriation par l’Etat de l’immeuble litigieux, au moins jusqu’à la date de l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie.
Il s’ensuit que cette partie du grief est incompatible ratione temporis avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4. b) En ce qui concerne l’atteinte alléguée par la requérante à son droit de propriété après le 20 juin 1994, et notamment en raison de l’issue de la seconde action en revendication, la Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que cette partie du grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que cette partie du grief ne saurait être déclarée manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare recevables, tous moyens de fond réservés, le grief de la requérante tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et celui tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention dans la mesure où ce dernier grief est relatif à la période postérieure au 20 juin 1994 ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président