SERRILLI c. ITALIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 77822/01 prezentată de Paolo Costantino SERRILLI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 2 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Vajić, Bototarova dnii Kovler Zagrebelsky judecători și dnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 februarie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Paolo Costantino Serrilli, este un resortisant italian, născut în 1947 și rezident în Foggia. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Mattia, avocat în Foggia. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul deținea, împreună cu părți terțe, un teren de aproximativ 3 480 de metri pătrați situat în San Marco in Lamis (Foggia) și înregistrat la cadastru, fișa 93, parcelele 579 și 580 ( Printr-un decret din 16 noiembrie 1976, Consiliul Municipal din San Marco in Lamis a clasificat cele două terenuri ca fiind zidibile. 1 Prin decretul din 30 august 1979, primarul din San Marco in Lamis a autorizat ocupația de urgență a terenului, pentru o perioadă maximă de cinci ani, în vederea exproprierii sale pentru motive de interes public. La 24 septembrie 1979, administrația a acordat ocupației materiale a terenului și a început lucrările de construcție. 2 150 din 16 iunie 1979, Consiliul Municipal San Marco in Lamis a adoptat un proiect de construcție a locuințelor cu chirie moderată pe o parte a celui de-al doilea teren al reclamantului, respectiv 1 829 m pătrați. Prin decretul din 30 decembrie 1981, primarul San Marco in Lamis a autorizat ocupația de urgență a terenului, pentru o perioadă maximă de cinci ani, în vederea exproprierii sale din motive de interes public. La 30 martie 1982, administrația a început lucrările de construcție și a început procesul în fața instanțelor administrative. În 1977, reclamantul, împreună cu părțile terțe coproprietare de pe primul teren, a prezentat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional ( La 16 noiembrie 1976, Consiliul Municipal din San Marco in Lamis a clasat primul și al doilea teren ca fiind constructive. Planul de afaceri a fost anulat la o dată nespecificată. Prin intermediul unei hotărâri depuse la grefa din 4 octombrie 1990, TAR a primit recursul reclamantului, declarând la data de la care hotărârea a fost pronunțată din cauza lipsei unei motivări adecvate. 4 □ Procedura în fața instanțelor civile Printr-un act de punere în aplicare notificat la 19 septembrie 1989, reclamantul, împreună cu terții coproprietari ai primului teren, a prezentat o acțiune în despăgubire împotriva orașului San Marco in Lamis în fața Tribunalului din Foggia. El susținea că ocupația primului și a celui de al doilea teren era ilegală pe motiv că aceasta era prelungită dincolo de termenul permis și că lucrările de construcție ale Țărușilor erau finalizate fără a se efectua exproprierea formală a terenului și plata unei părți a acestuia. Referindu-se la jurisprudența Curții de Casație în materie de expropriere indirectă ( Cu toate acestea, Comisia consideră că, în cazul în care o măsură de ajutor de stat nu poate fi considerată ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE, aceasta nu poate fi considerată ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. La 2 februarie 1992 a fost depusă o expertiză ordonată de instanță la grefa de transplant, iar primul teren, potrivit expertului, fiind de natură constructivă din cauza modificării planului general de urbanism, a fost transformat în mod ireversibil între 18 februarie 1980 și 21 februarie 1992. Din această expertiză reiese că valoarea de piață a primului teren în august 1979 era de 127 375 728 ITL, și anume 36 602 ITL pe metru pătrat, în timp ce valoarea de piață în 1980 era de 206 370 359 ITL, și anume 59 302 ITL pe metru pătrat. În ceea ce privește al doilea teren, potrivit expertului, fiind de natură constructivă ca urmare a modificării planului general de urbanism, a fost transformat ireversibil în iulie 1983. Din experiență reiese că valoarea de piață a celui de-al doilea teren în august 1979 a fost de 95 916 809 ITL, adică 52 442 ITL pe metru pătrat, în timp ce valoarea sa medie în 1980 a fost de 125 3630/90 ITL, și anume 68 542 ITL pe metru pătrat. La 13 februarie 1996, Tribunalul a dispus o nouă expertiză, având în vedere intrarea în vigoare între timp a Legii nr 359 din 1992, care prevedea noi criterii de despăgubire. Potrivit acestei noi expertize, realizată la 3 octombrie 1996, valoarea la care se face referire la primul teren în conformitate cu art. 5a din Legea nr 359 din 1992 era de 64 140 264 ITL. În ceea ce privește al doilea teren, suma la care se face referire la art. 5a din Legea nr 359 din 1992 era de 48 195 785 ITL. Într-o decizie depusă la grefa din 12 noiembrie 2003, Tribunalul a declarat că, având în vedere hotărârea TAR, terenurile au fost ocupate ilegal de la început. Cu toate acestea, reclamantul trebuia să se considere privat de bunurile sale ca efect al construcției operelor publice și, prin urmare, avea dreptul la despăgubiri. Pentru a calcula suma unei astfel de despăgubiri, instanța a considerat că terenul era zidibil și că dreptul de a plăti trebuie să se calculeze în conformitate cu art. 5a din Legea nr 359 din 1992. Prin urmare, în ceea ce privește primul teren, instanța a condamnat municipalitatea să plătească reclamantului și terților coproprietari suma de 64 140 264 ITL, plus dobândă, și anume suma de la ..d. ex. ex. ex.p. a doua expertiză în temeiul Legii nr. 359 din 1992. În ceea ce privește al doilea teren, Tribunalul a condamnat municipalitatea să plătească reclamantului suma de 48 195 785 ITL, plus dobândă, și anume suma de la ..d. ex. expropriere calculată în conformitate cu cea de a doua expertiză în temeiul Legii nr. 359 din 1992. Din dosar reiese că această decizie a Tribunalului din Foggia nu a dobândit încă forță de lucru judecat. GRIEF 1. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în fața Tribunalului din Foggia. 2. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că a fost privat de terenurile sale într-un mod incompatibil cu dreptul său de a respecta bunurile sale. În special, el susține că, la mai mult de douăzeci de ani după ce a ocupat terenul său, nu a primit încă o despăgubire. (1) Reclamantul se plânge cu privire la durata procedurii. El declară încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamantul a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac care îi erau deschise în dreptul italian. Curtea constată că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea nr. Pinto.), persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nepatrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta indiferent de data la care cererea a fost introdusă în fața Curții. În speță, nu reiese din dosar că reclamantul a recurs la această cale de atac. Întrucât nu denotă nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. (2) Reclamantul se plânge că a fost privat de teritoriul său într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea t ă ț ii reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

77822/01

présentée par Paolo Costantino SERRILLI

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 2 septembre 2004 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

G.

Bonello

,

M

me

N.

Vajić,

M

me

S.

Botoucharova

,

MM.

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 février 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Paolo Costantino Serrilli, est un ressortissant italien, né en 1947 et résidant à Foggia. Il est représenté devant la Cour par M

e

Di

Mattia, avocat à Foggia.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant était propriétaire, avec des tiers, d’un terrain d’environ 3

480 mètres carrés sis à San Marco in Lamis (Foggia) et enregistré au cadastre, feuille 93, parcelles 579 et 580 («

premier terrain

»).

En outre, le requérant était propriétaire d’un terrain de 2

881 mètres carrés sis à San Marco in Lamis (Foggia) et enregistré au cadastre, feuille 93, parcelle 578

b

(«

deuxième terrain

»).

Par un arrêté du 16 novembre 1976, le Conseil municipal de San Marco in Lamis classa les deux terrains comme constructibles.

1 – L’occupation du premier terrain

Par l’arrêté n

o

150 du 16 juin 1979, le Conseil municipal de San Marco in Lamis adopta un projet de construction d’habitations à loyer modéré sur le premier terrain du requérant.

Par un arrêté du 30 août 1979, le maire de San Marco in Lamis autorisa l’occupation d’urgence du terrain, pour une période maximale de cinq ans, en vue de son expropriation pour cause d’utilité publique.

Le 24 septembre 1979, l’administration procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.

2 – L’occupation du deuxième terrain

Par l’arrêté n

o

150 du 16 juin 1979, le Conseil municipal de San Marco in Lamis adopta un projet de construction d’habitations à loyer modéré sur une partie du deuxième terrain du requérant, à savoir 1

829 mètres carrés.

Par un arrêté du 30 décembre 1981, le maire de San Marco in Lamis autorisa l’occupation d’urgence du terrain, pour une période maximale de cinq ans, en vue de son expropriation pour cause d’utilité publique.

Le 30 mars 1982, l’administration procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.

3 – La procédure devant les juridictions administratives

En 1977, le requérant, avec les tiers copropriétaires du premier terrain, présenta un recours devant le tribunal administratif régional («

TAR

»), contestant la légalité de l’arrêté du 16 novembre 1976, par lequel le Conseil municipal de San Marco in Lamis avait classé le premier et le deuxième terrains comme constructibles. Le plan d’urbanisme sur lequel l’arrêté se fondait fut annulé à une date non précisée.

Par un jugement déposé au greffe le 4 octobre 1990, le TAR accueillit le recours du requérant, déclarant l’illégalité dudit arrêté en raison de l’absence de motivation adéquate.

4 – La procédure devant les juridictions civiles

Par un acte d’assignation notifié le 19 septembre 1989, le requérant, avec les tiers copropriétaires du premier terrain, présenta une action en dommages-intérêts à l’encontre de la ville de San Marco in Lamis devant le tribunal de Foggia. Il faisait valoir que l’occupation du premier et du deuxième terrain était illégale au motif qu’elle s’était prorogée au delà du délai autorisé et que les travaux de construction des habitations s’étaient terminés sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle des terrains et au paiement d’une indemnité.

Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte («

occupazione acquisitiva

»), le requérant estimait qu’à la suite de l’achèvement de l’ouvrage public, son droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne lui était pas possible de demander la restitution des terrains litigieux, mais seulement les dommages-intérêts. Le requérant réclamait une somme correspondant à la valeur vénale des terrains.

Le 2 février 1992, une expertise ordonnée par le tribunal fut déposée au greffe. Quant au premier terrain, selon l’expert ce terrain, étant de nature constructible en raison de la modification du plan général d’urbanisme, avait été transformé de manière irréversible entre le 18 février 1980 et le 21

décembre 1980. Il ressort de cette expertise que la valeur vénale du premier terrain en août 1979 était de 127

375

728 ITL, à savoir 36

602 ITL le mètre carré, alors que sa valeur vénale en 1980 était de 206

370

359 ITL, à savoir 59

302 ITL le mètre carré.

Quant au deuxième terrain, selon l’expert ce terrain, étant de nature constructible en raison de la modification du plan général d’urbanisme, avait été transformé de manière irréversible en juillet 1983. Il ressort de l’expertise que la valeur vénale du deuxième terrain en août 1979 était de 95

916 809 ITL, à savoir 52 442 ITL le mètre carré, alors que sa valeur vénale en 1980 était de 125

363 090 ITL, à savoir 68 542 ITL le mètre carré.

Le 13 février 1996, une nouvelle expertise fut ordonnée par le tribunal, compte tenu de l’entrée en vigueur entre-temps de la loi n

o

359 de 1992, qui prévoyait de nouveaux critères d’indemnisation.

Selon cette nouvelle expertise, réalisée le 3 octobre 1996, le montant de l’indemnité d’expropriation relative au premier terrain aux termes de l’article 5

bis

de la loi n

o

359 de 1992 était de 64

140

264 ITL. Quant au deuxième terrain, le montant de l’indemnité d’expropriation aux termes de l’article 5

bis

de la loi n

o

359 de 1992 était de 48

195

785 ITL.

Par une décision déposée au greffe le 12 novembre 2003, le tribunal déclara que, compte tenu du jugement du TAR, les terrains avaient été occupés illégalement depuis le début. Toutefois, le requérant devait se considérer comme privé de ses biens par effet de la construction des œuvres publiques. Dès lors, il avait droit à un dédommagement. Afin de calculer le montant d’un tel dédommagement, le tribunal considéra que les terrains étaient constructibles et que l’indemnité à verser devait se calculer en fonction de l’article 5

bis

de la loi n

o

359 de 1992. Dès lors, quant au premier terrain le tribunal condamna la municipalité à verser au requérant et aux tiers copropriétaires la somme de 64

140

264 ITL, plus intérêts, à savoir le montant de l’indemnité d’expropriation calculé selon la deuxième expertise aux termes de la loi n

o

359 de 1992. Quant au deuxième terrain, le tribunal condamna la municipalité à verser au requérant la somme de 48

195

785 ITL, plus intérêts, à savoir le montant de l’indemnité d’expropriation calculé selon la deuxième expertise aux termes de la loi n

o

359 de 1992.

Il ressort du dossier que cette décision du tribunal de Foggia n’a pas encore acquis force de chose jugée.

GRIEFS

le tribunal de Foggia.

o

1, le requérant se plaint d’avoir été privé de ses terrains de manière incompatible avec son droit au respect de ses biens. Il fait valoir notamment que, plus de vingt ans après l’occupation de ses terrains, il n’a pas encore perçu d’indemnisation.

EN DROIT

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)»

La Cour doit d’abord déterminer si le requérant a épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien.

La Cour note que, selon la loi n

o

89 du 24

mars

2001 (ci-après «loi

Pinto»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n

o

69789/01,

Brusco c. Italie

du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n

o

34969/97,

Giacometti c. Italie

du 8

novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. En l’espèce, il ne ressort pas du dossier que le requérant ait fait usage de cette voie de recours.

Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

o

1, qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président