SERRILLI ET AUTRES c. ITALIE

PRIMĂ DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 77823/01 prezentate de Pia Gloria SERRILLI împotriva Italiei introduse la 10 februarie 2000 Cererea nr. 77827/01 depusă de Giuseppina SERRILLI împotriva Italiei formulată la 1 februarie 2000 Cererea n 77829/01 prezentată de Angela Maria SERRILLI împotriva Italiei formulată la 14 martie 2000 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se întrunește la 2 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Vajić, Botoutarova, domnii Kovler Zagrebelsky judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune, având în vedere cererile sus-menționate introduse la 10 februarie, 1 februarie și 14 martie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie: recurentele mele, Pia Gloria Serrilli, Giuseppina Serrilli și Angela Maria Serrilli sunt cetățeni italieni, născuți în 1943, 1939 și, respectiv, 1935 și rezidenți în San Marco in Lamis (Foggia). Ele sunt reprezentate în fața Curții de Di Mattia, avocat în Foggia. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de recurente, pot fi rezumate după cum urmează. Recurentele aveau, împreună cu o treime, un teren de aproximativ 3 480 de metri pătrați situat în San Marco in Lamis (Foggia) și înregistrat în cadastru, fișa 93, parcelele 579 și 580. Prin decretul din 16 noiembrie 1976, Consiliul Municipal din San Marco in Lamis a clasificat terenul ca fiind zidibil. Prin intermediul Consiliului Municipal din San Marco in Lamis, Consiliul municipal din 16 iunie 1979 a adoptat un proiect de construcție a locuințelor cu chirie moderată pe terenul reclamantelor. Prin decretul din 30 august 1979, primarul San Marco in Lamis a autorizat ocupația de urgență a terenului reclamantelor, pentru o perioadă maximă de cinci ani, în vederea exproprierii sale pentru motive de interes public. La 24 septembrie 1979, administrația a început să ocupe proprietatea asupra terenului și a început lucrările de construcție. 1. Procedura în fața instanțelor administrative În 1977, recurentele au introdus o acțiune în fața instanței administrative regionale ( Prin intermediul unei hotărâri depuse la grefa din 4 octombrie 1990, TAR a primit recursul recurentelor, declarând la Õ Õ la data hotărârii din cauza lipsei unei motivări adecvate. Din dosar reiese că această hotărâre nu a fost atacată în fața instanțelor interne competente și, prin urmare, a dobândit forță de lucru judecat. 2. Procedura în fața instanțelor civile Printr-un act de punere în aplicare notificat la 19 septembrie 1989, recurentele au prezentat o acțiune în despăgubire împotriva orașului San Marco in Lamis în fața Tribunalului din Foggia. Acestea susțineau că ocupația terenului era ilegală pe motiv că aceasta era prelungită dincolo de termenul permis și că lucrările de construcție a reședinței se încheiaseră fără a se fi efectuat exproprierea formală a terenului și plata unei despăgubiri. Cu privire la jurisprudența Curții de Casație în materie de expropriere indirectă ( ocupazione acquisitiva, recurentele au considerat că, în urma finalizării activității publice, dreptul lor de proprietate fusese neutralizat și că, prin urmare, nu le era posibil să solicite restituirea terenului în cauză, ci numai daunele-interese. Recurentele solicitau o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului. La 2 februarie 1992, a fost depusă o expertiză ordonată de instanță la grefă. Potrivit expertului, terenul, fiind de natură constructivă din cauza modificării planului general de urbanism, a fost transformat în mod ireversibil între 18 februarie 1980 și 21 decembrie 1980. Din această expertiză reiese că valoarea de piață a terenului în august 1979 era de 127 375 728 ITL, și anume 36 602 ITL pe metru pătrat, în timp ce valoarea sa medie în 1980 a fost de 206 370 359 ITL, și anume 59 302 ITL pe metru pătrat. La 13 februarie 1996, o nouă expertiză a fost ordonată de instanță. Potrivit acestei noi expertize, realizată la 3 octombrie 1996, valoarea la care se face referire în art. 5a din Legea nr. 359 din 1992 era de 64 140 264 ITL. Prin decizia depusă la grefa din 12 noiembrie 2003, Tribunalul a declarat că, având în vedere hotărârea TAR, terenul fusese ocupat ilegal de la început. Cu toate acestea, recurentele trebuiau să se considere private de proprietatea lor ca efect al construirii clădirilor publice și, prin urmare, aveau dreptul la despăgubiri. de a calcula suma unei astfel de despăgubiri, Tribunalul a considerat că terenul era structurabil și că trebuie să se calculeze în conformitate cu art. 5a din Legea nr 359 din 1992. Prin urmare, instanța a condamnat municipalitatea să plătească recurentelor suma de 64 140 264 ITL, mai mult interes, și anume suma la care se face referire în temeiul celei de-a doua expertize în temeiul Legii nr 359 din 1992. Din dosar reiese că această hotărâre a tribunalului din Foggia nu a dobândit încă forță de lucru judecat. GRIFS 1. Invocând art. 6 din Convenție, recurentele se plâng de durata procedurii în fața Tribunalului din Foggia. 2. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurentele se plâng că au fost private de terenul lor într-un mod incompatibil cu dreptul lor la respectarea proprietăților lor. Ele susțin, printre altele, că, la mai mult de 24 de ani de la ocupația arbitrară a terenului lor, acestea nu au primit încă despăgubiri. (1) Recurentele se plâng de durata procedurii. Ele reduc încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă recurentele au epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac care le erau deschise în dreptul italian. Curtea constată că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea nr. Pinto.), persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nepatrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta indiferent de data la care cererea a fost introdusă în fața Curții. În speță, nu reiese că recurentele au recurs la această cale de atac. Curtea consideră că această parte a cererilor trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenția nr. 2. Recurentele se plâng că au fost private de teritoriul lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererilor guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să unească cererile nr. 77823/01, 77827/01 și 77829/01 ; În cazul în care o cerere de prelungire a termenului de depunere a cererii nu a fost depusă în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul nr. 1 de stabilire a cererilor inadmisibile pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

77823/01

présentée par Pia Gloria SERRILLI

contre l’Italie

introduite le 10 février 2000

Requête n

o

77827/01

présentée par Giuseppina SERRILLI

contre l’Italie

introduite le 1

er

février 2000

Requête n

o

77829/01

présentée par Angela Maria SERRILLI

contre l’Italie

introduite le 14 mars 2000

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 2 septembre 2004 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

G.

Bonello

,

M

me

N.

Vajić,

M

me

S.

Botoucharova,

MM.

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu les requêtes susmentionnées introduites respectivement les 10 février, 1

er

février et 14 mars 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérantes, M

mes

Pia Gloria Serrilli, Giuseppina Serrilli et Angela Maria Serrilli sont des ressortissantes italiennes, nées respectivement en 1943, 1939 et 1935 et résidant à San Marco in Lamis (Foggia). Elles sont représentées devant la Cour par

M

e

Di Mattia, avocat à Foggia.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérantes, peuvent se résumer comme suit.

Les requérantes étaient propriétaires, avec un tiers, d’un terrain d’environ 3

480 mètres carrés sis à San Marco in Lamis (Foggia) et enregistré au cadastre, feuille 93, parcelles 579 et 580.

Par un arrêté du 16 novembre 1976, le Conseil municipal de San Marco in Lamis classa le terrain comme constructible.

Par l’arrêté n

o

150 du 16 juin 1979, le Conseil municipal de San Marco in Lamis adopta un projet de construction d’habitations à loyer modéré sur le terrain des requérantes.

Par un arrêté du 30 août 1979, le maire de San Marco in Lamis autorisa l’occupation d’urgence du terrain des requérantes, pour une période maximale de cinq ans, en vue de son expropriation pour cause d’utilité publique.

Le 24 septembre 1979, l’administration procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.

En 1977, les requérantes introduisirent un recours devant le tribunal administratif régional («

TAR

»), contestant la légalité de l’arrêté du 16

novembre 1976, par lequel le Conseil municipal de San Marco in Lamis avait classé leur terrain comme constructible. Le plan d’urbanisme sur lequel l’arrêté se fondait fut annulé à une date non précisée.

Par un jugement déposé au greffe le 4 octobre 1990, le TAR accueillit le recours des requérantes, déclarant l’illégalité dudit arrêté en raison de l’absence de motivation adéquate.

Il ressort du dossier que ce jugement n’a pas été attaqué devant les juridictions internes compétentes et, par conséquent, a acquis force de chose jugée.

Par un acte d’assignation notifié le 19 septembre 1989, les requérantes présentèrent une action en dommages-intérêts à l’encontre de la ville de San Marco in Lamis devant le tribunal de Foggia. Elles faisaient valoir que l’occupation du terrain était illégale au motif que celle-ci s’était prorogée au delà du délai autorisé et que les travaux de construction des habitations s’étaient terminés sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle du terrain et au paiement d’une indemnité.

Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte («

occupazione acquisitiva

»), les requérantes estimaient qu’à la suite de l’achèvement de l’ouvrage public, leur droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne leur était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement les dommages-intérêts. Les requérantes réclamaient une somme correspondant à la valeur vénale du terrain.

Le 2 février 1992, une expertise ordonnée par le tribunal fut déposée au greffe. Selon l’expert, le terrain, étant de nature constructible en raison de la modification du plan général d’urbanisme, avait été transformé de manière irréversible entre le 18 février 1980 et le 21 décembre 1980. Il ressort de cette expertise que la valeur vénale du terrain en août 1979 était de 127

375

728 ITL, à savoir 36

602 ITL le mètre carré, alors que sa valeur vénale en 1980 était de 206

370

359 ITL, à savoir 59

302 ITL le mètre carré.

Le 13 février 1996, une nouvelle expertise fut ordonnée par le tribunal.

Selon cette nouvelle expertise, réalisée le 3 octobre 1996, le montant de l’indemnité d’expropriation due aux requérantes aux termes de l’article 5

bis

de la loi n

o

359 de 1992, était de 64

140

264 ITL.

Par une décision déposée au greffe le 12 novembre 2003, le tribunal déclara que, compte tenu du jugement du TAR, le terrain avait été occupé illégalement depuis le début. Toutefois, les requérantes devaient se considérer comme privées de leur bien par effet de la construction des bâtiments publics. Dès lors, elles avaient droit à un dédommagement. Afin

de calculer le montant d’un tel dédommagement, le tribunal considéra que le terrain était constructible et que l’indemnité à verser devait se calculer en fonction de l’article 5

bis

de la loi n

o

359 de 1992. Dès lors, le tribunal condamna la municipalité à verser aux requérantes la somme de 64

140

264 ITL, plus intérêts, à savoir le montant de l’indemnité d’expropriation calculé selon la deuxième expertise aux termes de la loi n

o

359 de 1992.

Il ressort du dossier que cette décision du tribunal de Foggia n’a pas encore acquis force de chose jugée.

GRIEFS

le tribunal de Foggia.

o

1, les requérantes se plaignent d’avoir été privées de leur terrain de manière incompatible avec leur droit au respect de leurs biens. Elles font valoir notamment que, plus de vingt-quatre ans après l’occupation arbitraire de leur terrain, elles n’ont pas encore perçu d’indemnisation.

EN DROIT

allèguent la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)»

La Cour doit d’abord déterminer si les requérantes ont épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui leur étaient ouvertes en droit italien.

La Cour note que, selon la loi n

o

89 du 24

mars

2001 (ci-après «loi

Pinto»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n

o

69789/01,

Brusco c. Italie

du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n

o

34969/97,

Giacometti c. Italie

du 8

novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. En l’espèce, il ne ressort pas que les requérantes aient fait usage de cette voie de recours.

Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie des requêtes doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

o

1, qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie des requêtes au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de joindre les requêtes n

o

77823/01, 77827/01 et 77829/01 ;

Ajourne

l’examen du grief des requérantes tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1

;

Déclare

les requêtes irrecevables pour le surplus.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président