PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 76024/01 prezentată de Catello RAPACCIUOLO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 2 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello mes Vajić, Botoucharova, domnii Kovler Zagrebelsky judecători și grefierul de secțiune al dlui Nielsen, grefierul de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 27 septembrie 1999, având în vedere decizia parțială din 2 octombrie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, dl Catello Rapacciuolo, este un resortisant italian, născut în 1953 și rezident în Torre Annunziata (Naples). Este reprezentat în fața Curții de către domnul F. Foglia Manzillo, avocat în Napoli. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, dl I.M. Braguglia, și de co-agentul său, dl Crisafolli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. L. Arestarea reclamantului și recursurile tentate de acesta din urmă împotriva privării sale de libertate La 6 septembrie 1997, reclamantul, acuzat de asociere a răufăcătorilor care vizează Comisia pentru violuri și acte libidinoase asupra minorilor, a fost arestat și pus în detenție provizorie în executarea unei hotărâri a judecătorului de anchete preliminare (denumit în continuare Această decizie s-a bazat, în esență, pe faptul că trei dintre tinerii victime ale abuzurilor au recunoscut reclamantul în fotografie. La 11 septembrie 1997, reclamantul a făcut apel împotriva ordonanței GIP. Printr-o ordonanță din 24 septembrie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 30 septembrie 1997, camera însărcinată cu revizuirea măsurilor de precauție ale tribunalului din Napoli a respins acest apel. Comisia a confirmat credibilitatea declarațiilor minorilor în ansamblu și a precizat că faptul că una dintre victime a indicat, la început, în mod eronat caracteristicile fizice ale reclamantului (descris cu această ocazie ca având barbă și păr blond) nu ar fi putut fi considerat determinant. La 13 octombrie 1997, reclamantul s-a ocupat de casare. Prin Hotărârea din 5 iunie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 7 iulie 1998, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea în litigiu și a trimis cauza în fața instanței din Napoli. Curtea de Casație a constatat că, având în vedere circumstanțele speciale ale cauzei, instanța ar fi trebuit să examineze în detaliu discrepanța dintre fizicul reclamantului (un om de aproximativ 45 de ani cu păr brunet) și primele descrieri ale minorilor. Printr-o ordonanță din 3 august 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 11 august 1998, camera însărcinată cu revizuirea măsurilor de precauție ale tribunalului din Napoli a pus capăt privării de libertate a reclamantului, cu condiția ca aceasta să se bazeze pe acuzația de asociere a răufăcătorilor. Cu toate acestea, Comisia a confirmat detenția provizorie în măsura în care aceasta se baza pe acuzațiile de vârtej libidinos și viol. Ea a menționat că, în ciuda unor ezitări - care puteau fi explicate prin revenirea progresivă a amintirilor lor - cele trei victime au recunoscut în cele din urmă cu certitudine reclamantul într-o fotografie. Era adevărat că unul dintre mineri a văzut o fotografie a reclamantului înainte de a vorbi cu autoritățile de urmărire și că mama sa i-a sugerat numele persoanei care trebuia recunoscută. Cu toate acestea, aceste elemente cu descărcare de gestiune trebuiau puse în balanță cu recunoașterea unanimă făcută de victime, și dacă au existat motive să se îndoiască de spontaneitatea mărturiei lui Lună dintre ele, același lucru nu este valabil și pentru ceilalți doi. Cu toate acestea, având în vedere lipsa unor elemente care să demonstreze existența unor relații stabile între reclamant și ceilalți inculpați, nu putea fi exclus faptul că participarea sa la întâlniri era doar punctuală. În cele din urmă, având în vedere capacitatea reclamantului de a comite infracțiuni foarte grave împotriva persoanelor aflate în stare de indulgență, camera consideră că există un risc de recidivă. La 16 septembrie 1998, reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva ordonanței din 3 august 1998. printr-o hotărâre din 26 ianuarie 1999, al cărei text a fost depus la grefa din 10 septembrie 1998, Mai 1999, Curtea de Casație, considerând că Camera Tribunalului din Napoli a motivat în mod logic și corect toate punctele controversate, l-a desființat pe reclamant din recursul său. Între timp, la 13 decembrie 1997, GIP de Torre Annunziata trimitea pe reclamant și alte 19 persoane în instanță în fața instanței din același oraș. La 18 decembrie 1997, GIP respingea o cerere de eliberare a reclamantului, iar la 4 noiembrie 1998, Tribunalul din Torre Annunziata confirmase existența unor indicii grave de vinovăție în sarcina sa, observând în special că, în cursul audierii lor, minorii îl recunoștiseră din nou pe acuzat. La 26 noiembrie 1998, reclamantul a răspuns împotriva deciziei din 4 noiembrie 1998 În noiembrie 1998 s-a menționat că, la 8 iulie și 28 octombrie 1998, în timpul audierii minorilor și a unui ofițer de poliție, X, el a aflat că carabinierii lui Torre Annunziata au efectuat anchete asupra lui, anchete pe care reprezentanții Parchetului nu le-au autorizat niciodată. În special, la 30 iulie 1997, fie înainte ca minorii să-l recunoască oficial pe reclamant prin fotografie, acesta din urmă fusese ademenit pe stradă printr-o vânătoare, arătându-se la doi minori, ascunși la bordul unei mașini nemarcate. Mărturia lui X a fost declarată nulă și neavenită, pe motiv că ofițerul de poliție, acuzat de fals în scris public, ar fi trebuit să fie examinat ca persoană coincisă într-o procedură conexă. La 2 decembrie 1998, a fost reînnoită interogarea lui X. El a confirmat că i-a dus pe minori să-l vadă pe reclamant pe stradă și că nu a întocmit niciun proces-verbal al acestui act. Printr-o ordonanță din 22 februarie 1999, al cărei text a fost depus la grefa din 1 aprilie 1999, camera tribunalului din Napoli însărcinată cu revizuirea măsurilor de precauție a înlocuit detenția provizorie a reclamantului prin arestarea sa la domiciliu (arstiti domiciliari El a reținut că era adevărat că minorii îl văzuseră în mod informal pe solicitant. Cu toate acestea, această împrejurare nu era de natură să-și priveze mărturiile de credibilitate. În această privință, ar fi trebuit să se sublinieze faptul că un alt minor, la care reclamantul nu fusese niciodată arătat în prealabil, și-a recunoscut fotografia, și că toți minorii au descris cu precizie locurile abuzurilor și materialele utilizate pentru a le filma. Prin urmare, din punctul de vedere al camerei, există dovezi serioase de vinovăție care au persistat în sarcina reclamantului. Având în vedere timpul scurs de la începutul privării de libertate și faptul că cazierul judiciar al reclamantului era curat, camera a estimat că orice cerință de precauție ar fi putut fi îndeplinită prin intermediul arestului la domiciliu al persoanei respective, cu interzicerea comunicării cu alte persoane decât cele care locuiau cu el. La 26 mai 1999, victimele au fost invitate să recunoască reclamantul printre mai multe persoane, iar doi dintre minori nu l-au recunoscut. Prin hotărârea din 9 iunie 1999, Tribunalul din Torre Annunziata l-a exonerat pe reclamant de orice acuzație împotriva sa, spunând că pârâtul nu a comis o parte din fapte, că o altă parte a faptelor nu era produsă și că anumite fețe n La 23 mai 2001, această decizie a fost confirmată, în ceea ce-l privește pe reclamant, prin recursul judecătoresc din Napoli. Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamantul se plânge de întârziere în tratarea acțiunilor prin care a contestat legalitatea privării sale de libertate. ÎN DREPT Reclamantul consideră că Curtea de Casație și Tribunalul de la Napoli nu vor mai fi supuse în scurt timp unei acțiuni cu privire la legalitatea detenției sale. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât aceasta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. Recurentul observă că recursurile sale în cassație au fost introduse la 13 octombrie 1997 și, respectiv, la 16 septembrie 1998 și că abia la 7 iulie 1998 și la 10 mai 1999 Curtea de Casație a adresat grefei deciziile sale. În plus, ordonanța Tribunalului din Napoli cu privire la apelul său din 26 noiembrie 1998 a fost pronunțată la 22 februarie 1999 și a fost depusă la grefă ca la 1 februarie 1999 aprilie 1999. Reclamantul consideră că aceste termene sunt excesive și incompatibile cu jurisprudența Curții în această privință. În plus, acestea nu pot fi justificate în raport cu complexitatea cauzei. Guvernul consideră că durata procedurilor privind legalitatea detenției reclamantului se explică prin complexitatea cauzei. El se referă, în această privință, la natura cheltuielilor, la vârsta tânără a victimelor și la faptul că poziția reclamantului trebuie să fie evaluată și în lumina rolului coincriminanților săi. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate afirma că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu a fost ridicat niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii admisibile. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n
o
76024/01
présentée par Catello RAPACCIUOLO
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 2 septembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
M
mes
N.
Vajić,
S.
Botoucharova,
MM.
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 septembre 1999,
Vu la décision partielle du 2 octobre 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Catello Rapacciuolo, est un ressortissant italien, né en 1953 et résidant à Torre Annunziata (Naples). Il est représenté devant la Cour par M
e
‑
agent, M.
F.
Crisafulli.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
L’arrestation du requérant et les recours tentés par ce dernier contre sa privation de liberté
Le 6 septembre 1997, le requérant, accusé d’association des malfaiteurs visant la commission de viols et d’actes libidineux sur mineurs, fut arrêté et placé en détention provisoire en exécution d’une ordonnance du juge des investigations préliminaires (ci-après, le «
GIP
») de Torre Annunziata. Cette décision se fondait, pour l’essentiel, sur le fait que trois des jeunes victimes des abus avaient reconnu le requérant en photographie.
Le 11 septembre 1997, le requérant interjeta appel contre l’ordonnance du GIP.
Par une ordonnance du 24 septembre 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 30 septembre 1997, la chambre chargée de réexaminer les mesures de précaution du tribunal de Naples rejeta cet appel. Elle confirma la crédibilité des déclarations des mineurs dans leur ensemble et précisa que le fait que l’une des victimes avait, dans un premier temps, indiqué de façon erronée les caractéristiques physiques du requérant (décrit à cette occasion comme ayant une barbe et des cheveux blonds) n’aurait su être considéré déterminant.
Le 13 octobre 1997, le requérant se pourvut en cassation.
Par un arrêt du 5 juin 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 7
juillet
1998, la Cour de cassation cassa la décision litigieuse et renvoya l’affaire devant le tribunal de Naples. Elle observa qu’au vue des circonstances particulières de l’affaire, le tribunal aurait dû examiner en détail la discordance entre le physique du requérant (un homme d’environ quarante-cinq ans aux cheveux bruns) et les premières descriptions faites par les mineurs.
Par une ordonnance du 3 août 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 11 août 1998, la chambre chargée de réexaminer les mesures de précaution du tribunal de Naples mit fin à a privation de liberté du requérant pour autant qu’elle était fondée sur l’accusation d’association des malfaiteurs. Elle confirma cependant la détention provisoire dans la mesure où celle-ci se fondait sur les accusations d’actes libidineux et de viol. Elle nota que malgré quelques hésitations - qui pouvaient s’expliquer par le retour progressif de leurs souvenirs - les trois victimes avaient finalement reconnu avec certitude le requérant sur une photographie. Il était vrai que l’un des mineurs avait vu une photographie du requérant avant de parler avec les autorités de poursuite et que sa mère lui avait suggéré le nom de la personne à reconnaître
; de plus, aucun matériel relatif aux abus n’avait été trouvé chez le requérant. Cependant, ces éléments à décharge devaient être mis en balance avec la reconnaissance unanime faite par les victimes, et s’il y avait des raisons de douter de la spontanéité du témoignage de l’une d’entre elles, la même chose ne s’appliquait pas aux deux autres. La chambre du tribunal estima partant que de «
graves indices de culpabilité
» identifiaient le requérant comme le photographe professionnel présent lors des abus sexuels sur les mineurs. Par contre, vu l’absence d’éléments permettant de prouver l’existence de relations stables entre le requérant et les autres accusés, il ne pouvait pas être exclu que sa participation aux rencontres était simplement ponctuelle. Enfin, compte tenu de la capacité du requérant à commettre des infractions très graves à l’encontre de personnes en condition d’infériorité, la chambre estima qu’il y avait un risque de récidive.
Le 16 septembre 1998, le requérant se pourvut en cassation contre l’ordonnance du 3 août 1998.
Par un arrêt du 26 janvier 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 10
mai 1999, la Cour de cassation, estimant que la chambre du tribunal de Naples avait motivé de manière logique et correcte tous les points controversés, débouta le requérant de son pourvoi.
2.
Le procès sur le bien-fondé des accusations contre le requérant
Entre-temps, le 13 décembre 1997, le GIP de Torre Annunziata avait renvoyé le requérant et dix-neuf autres personnes en jugement devant le tribunal de cette même ville. Le 18 décembre 1997, le GIP avait rejeté une demande de libération du requérant, et le 4 novembre 1998 le tribunal de Torre Annunziata avait confirmé l’existence de graves indices de culpabilité à sa charge, observant notamment que lors de leur audition pendant les débats les mineurs avaient à nouveau reconnu l’accusé.
Le 26 novembre 1998, le requérant interjeta appel contre la décision du 4
novembre 1998. Il releva que le 8 juillet et le 28 octobre 1998, lors de l’audition des mineurs et d’un officier de police, X, il avait appris que les carabiniers de Torre Annunziata avaient effectué des enquêtes sur lui, enquêtes que les représentants du parquet n’avaient jamais autorisées. En particulier, le 30 juillet 1997, soit avant que les mineurs reconnaissent officiellement le requérant sur photographie, ce dernier avait été attiré dans la rue grâce à un traquenard, et montré à deux mineurs, cachés à bord d’une voiture banalisée.
Le témoignage de X fut déclaré nul et non avenu, au motif que l’officier de police, accusé de faux en écritures publiques, aurait dû être examiné comme personne coïnculpée dans une procédure connexe.
Le 2 décembre 1998, l’interrogatoire de X fut renouvelé. Il confirma avoir amené les mineurs voir le requérant dans la rue et de n’avoir rédigé aucun procès-verbal de cet acte.
Par une ordonnance du 22 février 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 1
er
avril 1999, la chambre du tribunal de Naples chargée de réexaminer les mesures de précaution remplaça la détention provisoire du requérant par son assignation à domicile (
arresti domiciliari
). Elle observa qu’il était vrai que les mineurs avaient vu, de manière informelle, le requérant. Cependant, cette circonstance n’était pas de nature à priver leurs témoignages de crédibilité. A cet égard, il convenait de souligner qu’un autre mineur, auquel le requérant n’avait jamais été préalablement montré, avait également reconnu sa photographie, et que tous les mineurs avaient décrit avec précision les lieux des abus et le matériel utilisé pour les filmer. Partant, de l’avis de la chambre, des graves indices de culpabilité persistaient à la charge du requérant. Compte tenu du temps s’étant écoulé depuis le début de la privation de liberté et du fait que le casier judiciaire du requérant était vierge, la chambre estima que toute exigence de précaution aurait pu être satisfaite par l’assignation à domicile de l’intéressé, assortie de l’interdiction de communiquer avec des personnes autres que celles qui habitaient avec lui.
Le 26 mai 1999, les victimes furent invitées à reconnaître le requérant parmi plusieurs personnes. Deux des mineurs ne le reconnurent pas.
Par un jugement du 9 juin 1999, le tribunal de Torre Annunziata relaxa le requérant de toute accusation à son encontre, estimant que l’accusé n’avait pas commis une partie des faits, qu’une autre partie des faits ne s’était pas produite et que certaines conduites n’étaient pas constitutives d’une infraction. Le tribunal ordonna en même temps la libération immédiate du requérant. Des lourdes peines de prison furent prononcées à l’encontre de certains coïnculpés du requérant.
Le 23
mai 2001, cette décision fut confirmée, en ce qui concerne le requérant, par la cour d’appel de Naples. L’arrêt de la cour d’appel de Naples du 21 mai 2001 devint définitif, en ce qui concerne le requérant, le 2
mars 2002.
GRIEF
Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint du retard dans le traitement des recours par lesquels il a contesté la légalité de sa privation de liberté.
Le requérant considère que la Cour de cassation et le tribunal de Naples n’ont pas statué «
à bref délai
» sur la légalité de sa détention. Il invoque l’article 5 § 4 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.
»
Le requérant observe que ses pourvois en cassation ont été introduits respectivement le 13 octobre 1997 et le 16 septembre 1998, et que ce ne fut que le 7 juillet 1998 et le 10 mai 1999 que la Cour de cassation déposa au greffe ses décisions. De plus, l’ordonnance du tribunal de Naples sur son appel du 26 novembre 1998 a été rendue le 22 février 1999 et n’a été déposée au greffe que le 1
er
avril 1999.
Le requérant considère que ces délais sont excessifs et incompatibles avec la jurisprudence de la Cour en la matière. De plus, ils ne sauraient se justifier par rapport à la complexité de l’affaire.
Le Gouvernement considère que la durée des procédures portant sur la légalité de la détention du requérant s’explique par la complexité de l’affaire. Il se réfère, sur ce point, à la nature des charges, au jeune âge des victimes et au fait que la position du requérant devait être évaluée aussi à la lumière du rôle de ses coïnculpés.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête recevable.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président