Rapacciuolo împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 76024/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și pe care un cetățean al acestui stat, domnul Catello Rapacciuolo ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 27 septembrie 1999 în virtutea art. 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de doamna avocat F. Foglia Manzillo, avocat la Napoli. Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul I.M. Braguglia, și de coagentul său, domnul F. Crisafulli.

Reclamantul susținea în special că autoritățile judiciare interne competente nu hotărâseră "în termen scurt" asupra recursurilor pe care le formulase pentru a contesta legalitatea privării sale de libertate (art. 5 § 4 din Convenție).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Prin decizie din 2 septembrie 2004, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a treia astfel remaniate (art. 52 § 1).

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). PE FAPT

Reclamantul, domnul Catello Rapacciuolo, este un cetățean italian, născut în 1953 și locuitor în Torre Annunziata (Napoli). A. Arestarea reclamantului și recursurile întentate de acesta împotriva privării sale de libertate

Pe 6 septembrie 1997, reclamantul, acuzat de asociere de malfaiteurs în vederea comiterii de violări și acte libidinale asupra minorilor, a fost arestat și plasat în detenție preventivă în executarea unei ordonanțe a judecătorului pentru investigații preliminare ("GIP") din Torre Annunziata. Această decizie se baza, în esență, pe faptul că trei dintre victimele minore ale abuzurilor au recunoscut reclamantul din fotografii.

Pe 11 septembrie 1997, reclamantul a apelat împotriva ordonanței GIP.

Prin ordonanță din 24 septembrie 1997, al cărei text a fost depus la grefare pe 30 septembrie 1997, camera responsabilă cu reexaminarea măsurilor de precauție a tribunalului din Napoli a respins acest apel. Ea a confirmat credibilitatea declarațiilor minorilor în ansamblu și a precizat că faptul că una dintre victime indicase inițial, în mod eronat, caracteristicile fizice ale reclamantului (descris în acea ocazie ca având barbă și părul blond) nu putea fi considerat determinator.

Pe 13 octombrie 1997, reclamantul a făcut recurs în casație.

Prin hotărâre din 5 iunie 1998, al cărei text a fost depus la grefare pe 7 iulie 1998, Curtea de Casație a anulat decizia litigioasă și a trimis cauza la tribunalul din Napoli. Ea a observat că în vederea circumstanțelor particulare ale cauzei, tribunalul ar fi trebuit să examineze în detaliu discordanța între aspectul fizic al reclamantului (un bărbat de aproximativ patruzeci și cinci de ani cu părul brun) și primele descrieri făcute de minori.

Prin ordonanță din 3 august 1998, al cărei text a fost depus la grefare pe 11 august 1998, camera responsabilă cu reexaminarea măsurilor de precauție a tribunalului din Napoli a încheiat privarea de libertate a reclamantului în măsura în care se baza pe acuzația de asociere de malfaiteurs. Cu toate acestea, ea a confirmat detenția preventivă în măsura în care aceasta se baza pe acuzații de acte libidinale și violare. Ea a notat că, în ciuda unor ezitări - care ar putea fi explicate prin revenirea progresivă a amintirilor lor - cele trei victime au recunoscut în final cu certitudine reclamantul din fotografie. Era adevărat că unul dintre minori văzuse o fotografie a reclamantului înainte de a vorbi cu autoritățile de urmărire și că mama lui i-a sugerat numele persoanei de recunoscut; în plus, nici un material relativ la abuzuri nu fusese găsit la reclamant. Cu toate acestea, aceste elemente atenuante trebuiau cântărite împotriva recunoașterii unanime de către victime, și dacă existau motive să se îndoiască de spontaneitatea mărturiei uneia dintre ele, același lucru nu se aplica celorlalte două. Camera tribunalului estimă, prin urmare, că "indici gravی de vinovăție" identificau reclamantul ca fotograf profesionist prezent la abuzurile sexuale asupra minorilor. Cu toate acestea, având în vedere absența elementelor care să permită dovedirea existenței relațiilor stabile între reclamant și alți inculpați, nu putea fi exclus că participarea sa la întâlniri era pur și simplu ocazională. În fine, având în vedere capacitatea reclamantului de a comite infracțiuni foarte grave împotriva persoanelor în stare de inferioritate, camera a estimat că exista risc de recidivă.

Pe 16 septembrie 1998, reclamantul a făcut recurs în casație împotriva ordonanței din 3 august 1998.

Prin hotărâre din 26 ianuarie 1999, al cărei text a fost depus la grefare pe 10 mai 1999, Curtea de Casație, estimând că camera tribunalului din Napoli motivase în mod logic și corect toate punctele controversate, a respins recursul reclamantului. B. Procesul reclamantului

Între timp, pe 13 decembrie 1997, GIP din Torre Annunziata redirijase reclamantul și nouăsprezece alte persoane în judecată în fața tribunalului aceleiași localități. Pe 18 decembrie 1997, GIP respinsese o cerere de eliberare a reclamantului, iar pe 4 noiembrie 1998 tribunalul din Torre Annunziata confirmase existența unor indici gravи de vinovăție la adresa acestuia, observând în special că în cadrul audierii lor în debaterile judiciare, minorii au recunoscut din nou inculpatul.

Pe 26 noiembrie 1998, reclamantul apelase împotriva deciziei din 4 noiembrie 1998. El observase că pe 8 iulie și 28 octombrie 1998, în cadrul audierii minorilor și al unui oficial de poliție X, cunoscuse că carabinierii din Torre Annunziata efectuaseră anchete asupra sa, anchete pe care reprezentanții parchetului nu le autorizaseră niciodată. În particular, pe 30 iulie 1997, cu puțin înainte de a recunoaște oficial reclamantul din fotografii, acesta fusese atras pe stradă printr-o cursă și arătat la doi minori, ascunși într-o mașină în civil.

Mărturii a lui X a fost declarată nulă și neavenită, pe motiv că oficialul de poliție, acuzat de falsificare în înscrisorile publice, ar fi trebuit examinat ca persoană coimplicată într-o procedură conexă.

Pe 2 decembrie 1998, interogarea lui X a fost reînnoită. El confirma că adusese minorii să-l vadă pe reclamant pe stradă și că nu redactase nici un proces-verbal al acestui act.

Prin ordonanță din 22 februarie 1999, al cărei text a fost depus la grefare pe 1 aprilie 1999, camera tribunalului din Napoli responsabilă cu reexaminarea măsurilor de precauție înlocuise detenția preventivă a reclamantului cu asignarea la domiciliu (arresti domiciliari). Ea observa că era adevărat că minorii văzuseră, în mod neoficial, reclamantul. Cu toate acestea, această circumstanță nu era de natură să priveze mărturiile lor de credibilitate. În acest sens, convenea sublinia că un alt minor, căruia nu i se arătase niciodată anterior reclamantul, recunoscuse și fotografia sa, și că toți minorii descrisese cu precizie locurile abuzurilor și materialul utilizat pentru filmare. Prin urmare, din opinia camerei, indici gravی de vinovăție persistau la adresa reclamantului. Având în vedere timpul scurs de la debutul privării de libertate și faptul că dosarul penal al reclamantului era curat, camera estimă că orice exigență de precauție ar fi putut fi satisfăcută prin asignarea la domiciliu a interesatului, completată cu interzicerea de a comunica cu persoane alte decât cele care locuiau cu el.

Pe 26 mai 1999, victimelor li s-a cerut să-l recunoască pe reclamant dintre mai multe persoane. Doi dintre minori nu l-au recunoscut.

Prin sentință din 9 iunie 1999, tribunalul din Torre Annunziata l-a achitat pe reclamant de toate acuzațiile împotriva sa, estimând că inculpatul nu comisese o parte din fapte, că o altă parte din fapte nu se petrecuse și că anumite conduițe nu erau constitutive de infracțiune. Tribunalul a ordonat în același timp eliberarea imediată a reclamantului. Pedepse grele de închisoare au fost pronunțate împotriva unor coïnculpați ai reclamantului.

Pe 23 mai 2001, această decizie a fost confirmată, în legătură cu reclamantul, de curtea de apel din Napoli. Hotărârea curții de apel din Napoli din 21 mai 2001 a devenit definitivă, în legătură cu reclamantul, pe 2 martie 2002. PE DREPT

Reclamantul observă că recursurile sale în casație au fost introduse respectiv pe 13 octombrie 1997 și 16 septembrie 1998, și că numai pe 7 iulie 1998 și 10 mai 1999 Curtea de Casație a depus la grefare deciziile sale. De altfel, ordonanța tribunalului din Napoli privind apelul său din 26 noiembrie 1998 a fost pronunțată pe 22 februarie 1999 și depusă la grefare numai pe 1 aprilie 1999.

Reclamantul consideră că acești termeni sunt excesivi și incompatibili cu jurisprudența Curții în materie. De altfel, ei nu ar putea fi justificați în raport cu complexitatea cauzei. Reclamantul reamintește în fine că, conform jurisprudenței Curții, exigența "scurtului termen" se aplică atât la primul control de legalitate al unei detenții, cât și la gradele ulterioare de apel sau recurs prevăzute de dreptul intern. 2. Guvernul

Guvernul consideră că durata procedurilor privind legalitatea detenției reclamantului se explică prin complexitatea cauzei. El se referă, asupra acestui punct, la natura acuzațiilor, la vârsta tânără a victimelor și la faptul că poziția reclamantului trebuia evaluată și la lumina rolului coïnculpaților săi. Guvernul observă apoi că, în orice caz, dies ad quem al perioadei de luat în considerare pentru evaluarea termenului în deciziile privind recursurile în materie de libertate nu este, cum ar dori reclamantul, data depunerii la grefare a ordonanțelor și hotărârilor emise de autoritățile judiciare naționale, ci data pronunțării acestora, de la care deciziile în chestiune încep să producă efectele lor.

Guvernul reamintește că Convenția nu obligă statele contractante să instituie un dublu grad de jurisdicție în materie de control de legalitate al unei privări de libertate. Rezultă că exigența "scurtului termen" impusă de art. 5 § 4 nu s-ar aplica recursurilor în casație ale reclamantului.

Guvernul subliniază, de asemenea, că din 24 septembrie 1997 până pe 22 februarie 1999, autoritățile judiciare italiene examinaseră de șapte ori legalitatea detenției reclamantului, adoptând, în medie, o decizie la fiecare două luni. În ansamblu, controlul exercitat ar fi fost constant, sistematic și respectuos cu exigența "scurtului termen". În fine, ar trebui notat că pe 16 septembrie 1998 reclamantul s-a pourvuit în casație împotriva ordonanței din 3 august 1998 (§15 mai sus), și că pe 26 noiembrie 1998 a apelat împotriva deciziei din 4 noiembrie 1998 (§18 mai sus). El a solicitat deci două controale de legalitate similare și parțial contemporane. B. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că, prin garantarea persoanelor aratate sau deținute a unui recurs pentru a contesta regularitatea privării lor de libertate, art. 5 § 4 din Convenție consacră și dreptul pentru ele, ca urmare a instituirii unei asemenea proceduri, de a obține într-un termen scurt o decizie judiciară privind regularitatea detenției lor și punând capăt privării lor de libertate dacă se dovedește ilegală (vezi, de exemplu, Musiał c. Polonia [GC], nr. 24557/94, § 43, CEDO 1999-II, și Baranowski c. Polonia, nr. 28358/95, § 68, 28 martie 2000, CEDO 2000-III). Este adevărat că dispoziția în chestiune nu obligă statele contractante să instituie un dublu grad de jurisdicție pentru examinarea legalității detenției și a cererilor de eliberare. Cu toate acestea, un stat care se dotează cu un asemenea sistem trebuie în principiu să acorde deținuților aceleași garanții atât în apel cât și în prima instanță, exigența respectării "scurtului termen" constituind fără îndoială una dintre ele (Singh c. Republica Cehă, nr. 60538/00, § 74, 25 ianuarie 2005, și Navarra c. Franța, hotărâre din 23 noiembrie 1993, seria A nr. 273-B, p. 28, § 28). Curtea nu poate deci subscrie la teza Guvernului conform căreia art. 5 § 4 nu se aplică recursurilor în casație ale reclamantului (§29 mai sus).

Curtea reamintește, de asemenea, că respectarea dreptului fiecărei persoane, în conformitate cu art. 5 § 4 din Convenție, de a obține într-un termen scurt o decizie a unui tribunal asupra legalității detenției sale trebuie apreciată în lumina circumstanțelor fiecărei cauze (Sanchez-Reisse c. Elveția, hotărâre din 21 octombrie 1986, seria A nr. 107, p. 20, § 55, și R.M.D. c. Elveția, hotărâre din 26 septembrie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-VI, p. 2013, § 42). În particular, trebuie ținut cont de desfășurarea generală a procedurii și de măsura în care întârzierile sunt imputabile conduitei reclamantului sau consilierilor săi. În principiu, totuși, deoarece libertatea individului este în joc, statul trebuie să se asigure că procedura se desfășoară într-un timp minim (Mayzit c. Rusia, nr. 63378/00, § 49, 20 ianuarie 2005, și Zamir c. Regatul Unit, nr. 9174/80, raport al Comisiei din 11 octombrie 1983, Decizii și Rapoarte (DR) 40, p. 79, § 108).

În prezenta cauză, pe 26 noiembrie 1998 reclamantul apelase împotriva unei ordonanțe care confirma existența, la adresa sa, a unor indici gravи de vinovăție. Camera tribunalului din Napoli responsabilă cu reexaminarea măsurilor de precauție nu s-a pronunțat decât pe 22 februarie 1999 (motivare depusă pe 1 aprilie 1999 – §18 și 21 mai sus). De altfel, recursurile în casație ale interesatului, introduse respectiv pe 13 octombrie 1997 și 16 septembrie 1998, au fost decise numai pe 5 iunie 1998 (motivare depusă pe 7 iulie 1998) și 26 ianuarie 1999 (motivare depusă pe 10 mai 1999 – §12-13 și 15-16 mai sus).

Curtea reamintește că "termenul" în sensul art. 5 § 4 din Convenție începe cu prezentarea recursului la tribunal și se încheie în ziua comunicării deciziei reclamantului sau consilierului său, având în vedere absența unui pronunț public (vezi, mutatis mutandis, Koendjbiharie c. Țările de Jos, hotărâre din 25 octombrie 1990, seria A nr. 185-B, p. 40, § 28, și Singh citat, § 74 in fine). Deși nu se cunosc cu certitudine această ultimă dată, este rezonabil să presupunem că reclamantul și/sau avocatul său au had cunoaștere de dispositiv al deciziilor tribunalului din Napoli și ale Curții de Casație puțin timp după pronunțarea lor. Chiar și presupunând că, cum dorește Guvernul (§28 mai sus), dies ad quem al perioadei de luat în considerare trebuie fixat la data pronunțării dispozitivelor deciziilor litigioase, termenii acuzați ar fi, respectiv, de doi luni și douăzeci și șapte de zile, șapte luni și douăzeci și trei de zile și patru luni și zece zile.

Comparând cazul prezentei cauze cu alte cauze în care a concluzionat non-respectarea exigence a "scurtului termen" în sensul art. 5 § 4 (vezi, de exemplu, Rehbock c. Slovenia, nr. 29462/95, §§ 84-88, CEDO 2000-XII, și Sulaoja c. Estonia, nr. 55939/00, § 74, 15 februarie 2005, unde se tratau, respectiv, termeni de douăzeci și trei de zile și doi luni și douăzeci și patru de zile), Curtea estimează că întârzierile denunțate de reclamant sunt excesive. Ea consideră, de asemenea, că complexitatea incontestabilă a cauzei nu saurait explica durata globală a procedurilor acuzate (vezi, mutatis mutandis, Baranowski citat, § 73). În plus, toate termenii litigioși trebuie imputabili autorităților, dat fiind că nimic nu permite să se gândească că, după ce și-a introdus recursurile, reclamantul ar fi, în vreun fel, întârziat examinarea lor (Mayzit citat, § 52).

Cât privește, în fine, observația Guvernului privind faptul că apelul reclamantului din 26 noiembrie 1998 a fost interjetat atunci când una dintre recursurile sale în casație era în curs, Curtea reamintește că această circumstanță nu saurait scuti autoritățile judiciare de obligația lor de a desfășura procedurile de habeas corpus pe o cale compatibilă cu art. 5 § 4. Chiar dacă un deținut formulated mai multe cereri de eliberare, această dispoziție nu conferă autorităților o "marjă de apreciere" sau posibilitate de a alege care dintre ele trebuie tratate mai rapid. Toate aceste proceduri trebuie să satisfacă exigența "scurtului termen" (Ilowiecki c. Polonia, nr. 27504/95, §§ 77-78, 4 octombrie 2001).

În concluzie, a existat încălcare a art. 5 § 4 din Convenție.

Reclamantul solicită 20.000 euro (EUR) pentru prejudiciu moral. Bazîndu-se pe o expertiză psihiatrică, el susține că a suferit tulburări din cauza procesului său, care ar fi fost agravate de anxietatea legată de așteptarea unei decizii asupra recursurilor sale în materie de libertate.

Guvernul estimează că constatarea unei încălcări ar furniza în sine o satisfacție echitabilă suficientă. El observă că expertiza produsă de reclamant indică faptul că cauza neuroze era suportarea unei privări de libertate pentru o infracțiune de care interesatul a fost apoi inocent. Expertiza nu afirmă că suferințele psihologice erau datorate întârzierii în deciziile în materie de libertate. De altfel, deciziile în chestiune au fost nefavorabile reclamantului, care ar fi continuat să fie privat de libertate chiar dacă autoritățile judiciare interne s-ar fi pronunțat mai rapid.

Curtea estimează că reclamantul a suferit cu siguranță un tort moral. Pronunțîndu-se în echitate, cum dorește art. 41 din Convenție, ea decide să-i acorde 4.000 EUR la acest titlu. B. Cheltuieli și plăți

Reclamantul solicită 15.929,14 EUR pentru cheltuielile și plățile suportate la nivel intern și 6.218,53 EUR pentru onorariile avocatului în legătură cu procedura în fața Curții.

Guvernul se remite la înțelepciunea Curții, observând că suma solicitată este disproporționată în raport cu natura cauzei și activitatea desfășurată de consilierul reclamantului.

Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și plăților suportate de reclamant nu poate interveni decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (vezi, dintre mulți alții, Belziuk c. Polonia, hotărâre din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 573, § 49, și Sardinas Albo c. Italia, nr. 56271/00, § 110, 17 februarie 2005).

Curtea observă că reclamantul a cerut rambursarea tuturor cheltuielilor privind redactarea și introducerea recursurilor sale în materie de libertate. Cu toate acestea, acești costuri par a se referi la procedura de examinare a legalității menținerii în detenție și nu la problema respectării "scurtului termen" dorit de art. 5 § 4 din Convenție. În acest sens, Curtea reamintește că a declarat inadmisibile grievurile reclamantului rezultând din §1 c), 3 și 5 ale art. 5. Sume reclamate nu au fost deci neapărat suportate pentru a corecta încălcarea Convenției constatată de Curtea în prezenta cauză (vezi, mutatis mutandis, Nikolova c. Bulgaria, nr. 31195/96, § 79, CEDO 1999-II). Rezultă că nici o rambursare nu se cuvine reclamantului pentru cheltuielile și plățile suportate pentru a corecta la nivel intern încălcarea dreptului său garantat de art. 5 § 4 din Convenție.

Pentru cheltuielile suportate la nivel european, Curtea le consideră excesive. De altfel, în etapa admisibilității, ea respinsese majoritatea grievurilor reclamantului. Ea consideră deci că doar parțial trebuie rambursate cheltuielile suportate de reclamant în fața sa (vezi, mutatis mutandis, Sakkopoulos c. Grecia, nr. 61828/00, § 59, 15 ianuarie 2004, și Cianetti c. Italia, nr. 55634/00, § 56, 22 aprilie 2004). Având în vedere elementele din posesia sa și practica sa în materie, ea consideră rezonabil să-i acorde 2.500 EUR (vezi, mutatis mutandis, Santoro c. Italia, nr. 36681/97, § 68, 1 iulie 2004). C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor morartorii pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat încălcare a art. 5 § 4 din Convenție; 2. Declară că: a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 4.000 EUR (patru mii euro) pentru prejudiciu moral și 2.500 EUR (doi mii cinci sute euro) pentru cheltuieli și plăți, plus orice sumă care poate fi datorată drept impozit; b) De la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 19 mai 2005 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grефieră Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 76024/01) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Catello Rapacciuolo (« le requérant »), a saisi la Cour le 27 septembre 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par Me F. Foglia Manzillo, avocat à Naples. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.

Le requérant alléguait notamment que les juridictions internes compétentes n'avaient pas statué « à bref délai » sur les recours qu'il avait formés pour contester la légalité de sa privation de liberté (article 5 § 4 de la Convention).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 2 septembre 2004, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT

Le requérant, M. Catello Rapacciuolo, est un ressortissant italien, né en 1953 et résidant à Torre Annunziata (Naples). A. L'arrestation du requérant et les recours tentés par ce dernier contre sa privation de liberté

Le 6 septembre 1997, le requérant, accusé d'association de malfaiteurs visant la commission de viols et d'actes libidineux sur mineurs, fut arrêté et placé en détention provisoire en exécution d'une ordonnance du juge des investigations préliminaires (« le GIP ») de Torre Annunziata. Cette décision se fondait, pour l'essentiel, sur le fait que trois des jeunes victimes des abus avaient reconnu le requérant sur photographies.

Le 11 septembre 1997, le requérant interjeta appel contre l'ordonnance du GIP.

Par une ordonnance du 24 septembre 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 30 septembre 1997, la chambre chargée de réexaminer les mesures de précaution du tribunal de Naples rejeta cet appel. Elle confirma la crédibilité des déclarations des mineurs dans leur ensemble et précisa que le fait que l'une des victimes avait, dans un premier temps, indiqué de façon erronée les caractéristiques physiques du requérant (décrit à cette occasion comme ayant une barbe et des cheveux blonds) ne pouvait pas être considéré déterminant.

Le 13 octobre 1997, le requérant se pourvut en cassation.

Par un arrêt du 5 juin 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 7 juillet 1998, la Cour de cassation cassa la décision litigieuse et renvoya l'affaire devant le tribunal de Naples. Elle observa qu'au vu des circonstances particulières de l'affaire, le tribunal aurait dû examiner en détail la discordance entre le physique du requérant (un homme d'environ quarante-cinq ans aux cheveux bruns) et les premières descriptions faites par les mineurs.

Par une ordonnance du 3 août 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 11 août 1998, la chambre chargée de réexaminer les mesures de précaution du tribunal de Naples mit fin à a privation de liberté du requérant pour autant qu'elle était fondée sur l'accusation d'association de malfaiteurs. Elle confirma cependant la détention provisoire dans la mesure où celle-ci se fondait sur les accusations d'actes libidineux et de viol. Elle nota que malgré quelques hésitations – qui pouvaient s'expliquer par le retour progressif de leurs souvenirs – les trois victimes avaient finalement reconnu avec certitude le requérant sur une photographie. Il était vrai que l'un des mineurs avait vu une photographie du requérant avant de parler avec les autorités de poursuite et que sa mère lui avait suggéré le nom de la personne à reconnaître ; de plus, aucun matériel relatif aux abus n'avait été trouvé chez le requérant. Cependant, ces éléments à décharge devaient être mis en balance avec la reconnaissance unanime par les victimes, et s'il y avait des raisons de douter de la spontanéité du témoignage de l'une d'entre elles, la même chose ne s'appliquait pas aux deux autres. La chambre du tribunal estima partant que de « graves indices de culpabilité » identifiaient le requérant comme le photographe professionnel présent lors des abus sexuels sur les mineurs. Par contre, vu l'absence d'éléments permettant de prouver l'existence de relations stables entre le requérant et les autres accusés, il ne pouvait pas être exclu que sa participation aux rencontres était simplement ponctuelle. Enfin, compte tenu de la capacité du requérant à commettre des infractions très graves à l'encontre de personnes en condition d'infériorité, la chambre estima qu'il y avait un risque de récidive.

Le 16 septembre 1998, le requérant se pourvut en cassation contre l'ordonnance du 3 août 1998.

Par un arrêt du 26 janvier 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 10 mai 1999, la Cour de cassation, estimant que la chambre du tribunal de Naples avait motivé de manière logique et correcte tous les points controversés, débouta le requérant de son pourvoi. B. Le procès du requérant

Entre-temps, le 13 décembre 1997, le GIP de Torre Annunziata avait renvoyé le requérant et dix-neuf autres personnes en jugement devant le tribunal de cette même ville. Le 18 décembre 1997, le GIP avait rejeté une demande de libération du requérant, et le 4 novembre 1998 le tribunal de Torre Annunziata avait confirmé l'existence de graves indices de culpabilité à sa charge, observant notamment que lors de leur audition pendant les débats les mineurs avaient à nouveau reconnu l'accusé.

Le 26 novembre 1998, le requérant interjeta appel contre la décision du 4 novembre 1998. Il releva que le 8 juillet et le 28 octobre 1998, lors de l'audition des mineurs et d'un officier de police, X, il avait appris que les carabiniers de Torre Annunziata avaient effectué des enquêtes sur lui, enquêtes que les représentants du parquet n'avaient jamais autorisées. En particulier, le 30 juillet 1997, soit avant que les mineurs reconnaissent officiellement le requérant sur photographies, ce dernier avait été attiré dans la rue grâce à un traquenard, et montré à deux mineurs, cachés à bord d'une voiture banalisée.

Le témoignage de X fut déclaré nul et non avenu, au motif que l'officier de police, accusé de faux en écritures publiques, aurait dû être examiné comme personne coïnculpée dans une procédure connexe.

Le 2 décembre 1998, l'interrogatoire de X fut renouvelé. Il confirma avoir amené les mineurs voir le requérant dans la rue et n'avoir rédigé aucun procès-verbal de cet acte.

Par une ordonnance du 22 février 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 1 er avril 1999, la chambre du tribunal de Naples chargée de réexaminer les mesures de précaution remplaça la détention provisoire du requérant par son assignation à domicile ( arresti domiciliari ). Elle observa qu'il était vrai que les mineurs avaient vu, de manière informelle, le requérant. Cependant, cette circonstance n'était pas de nature à priver leurs témoignages de crédibilité. A cet égard, il convenait de souligner qu'un autre mineur, auquel le requérant n'avait jamais été préalablement montré, avait également reconnu sa photographie, et que tous les mineurs avaient décrit avec précision les lieux des abus et le matériel utilisé pour les filmer. Partant, de l'avis de la chambre, de graves indices de culpabilité persistaient à la charge du requérant. Compte tenu du temps s'étant écoulé depuis le début de la privation de liberté et du fait que le casier judiciaire du requérant était vierge, la chambre estima que toute exigence de précaution aurait pu être satisfaite par l'assignation à domicile de l'intéressé, assortie de l'interdiction de communiquer avec des personnes autres que celles qui habitaient avec lui.

Le 26 mai 1999, les victimes furent invitées à reconnaître le requérant parmi plusieurs personnes. Deux des mineurs ne le reconnurent pas.

Par un jugement du 9 juin 1999, le tribunal de Torre Annunziata relaxa le requérant de toute accusation à son encontre, estimant que l'accusé n'avait pas commis une partie des faits, qu'une autre partie des faits ne s'était pas produite et que certaines conduites n'étaient pas constitutives d'une infraction. Le tribunal ordonna en même temps la libération immédiate du requérant. Des lourdes peines de prison furent prononcées à l'encontre de certains coïnculpés du requérant.

Le 23 mai 2001, cette décision fut confirmée, en ce qui concerne le requérant, par la cour d'appel de Naples. L'arrêt de la cour d'appel de Naples du 21 mai 2001 devint définitif, en ce qui concerne le requérant, le 2 mars 2002. EN DROIT I.

Le requérant observe que ses pourvois en cassation ont été introduits respectivement le 13 octobre 1997 et le 16 septembre 1998, et que ce ne fut que le 7 juillet 1998 et le 10 mai 1999 que la Cour de cassation déposa au greffe ses décisions. De plus, l'ordonnance du tribunal de Naples sur son appel du 26 novembre 1998 a été rendue le 22 février 1999 et n'a été déposée au greffe que le 1 er avril 1999.

Le requérant considère que ces délais sont excessifs et incompatibles avec la jurisprudence de la Cour en la matière. De plus, ils ne sauraient se justifier par rapport à la complexité de l'affaire. Le requérant rappelle enfin qu'aux termes de la jurisprudence de la Cour, l'exigence du « bref délai » s'applique tant au premier contrôle de légalité d'une détention qu'aux degrés ultérieurs d'appel ou de pourvoi prévus par le droit interne. 2. Le Gouvernement

Le Gouvernement considère que la durée des procédures portant sur la légalité de la détention du requérant s'explique par la complexité de l'affaire. Il se réfère, sur ce point, à la nature des charges, au jeune âge des victimes et au fait que la position du requérant devait être évaluée aussi à la lumière du rôle de ses coïnculpés. Le Gouvernement relève ensuite qu'en tout état de cause le dies ad quem de la période à prendre en considération pour évaluer le délai dans les décisions sur les recours en matière de liberté n'est pas, comme le voudrait le requérant, la date du dépôt au greffe des ordonnances et des arrêts émis par les juridictions nationales, mais la date de leur prononcé, à partir duquel les décisions en question commencent à produire leurs effets.

Le Gouvernement rappelle que la Convention n'oblige pas les Etats contractants à instituer un double degré de juridiction en matière de contrôle de légalité d'une privation de liberté. Il s'ensuivrait que l'exigence du « bref délai » imposée par l'article 5 § 4 ne s'appliquerait pas aux pourvois en cassation du requérant.

Le Gouvernement souligne également que du 24 septembre 1997 au 22 février 1999, les juridictions italiennes ont examiné à sept reprises la légalité de la détention du requérant, adoptant, en moyenne, une décision tous les deux mois. Dans son ensemble, le contrôle exercé aurait donc été constant, systématique et respectueux de l'exigence du « bref délai ». Enfin, il conviendrait de noter que le 16 septembre 1998 le requérant s'est pourvu en cassation contre l'ordonnance du 3 août 1998 (paragraphe 15 ci-dessus), et que le 26 novembre 1998 il a interjeté appel contre la décision du 4 novembre 1998 (paragraphe 18 ci-dessus). Il a ainsi sollicité deux contrôles de légalité similaires et en partie contemporaines. B. L'appréciation de la Cour

La Cour rappelle qu'en garantissant aux personnes arrêtées ou détenues un recours pour contester la régularité de leur privation de liberté, l'article 5 § 4 de la Convention consacre aussi le droit pour elles, à la suite de l'institution d'une telle procédure, d'obtenir à bref délai une décision judiciaire concernant la régularité de leur détention et mettant fin à leur privation de liberté si elle se révèle illégale (voir, par exemple, Musiał c. Pologne [GC], n o 24557/94, § 43, CEDH 1999-II, et Baranowski c. Pologne , n o 28358/95, § 68, 28 mars 2000, CEDH 2000-III). Il est vrai que la disposition en question n'astreint pas les Etats contractants à instaurer un double degré de juridiction pour l'examen de la légalité de la détention et celui des demandes d'élargissement. Néanmoins, un Etat qui se dote d'un tel système doit en principe accorder aux détenus les mêmes garanties aussi bien en appel qu'en première instance, l'exigence du respect du « bref délai » constituant sans nul doute l'une d'entre elles ( Singh c. République tchèque , n o 60538/00, § 74, 25 janvier 2005, et Navarra c. France , arrêt du 23 novembre 1993, série A n o 273-B, p. 28, § 28). La Cour ne saurait donc souscrire à la thèse du Gouvernement selon laquelle l'article 5 § 4 ne trouve pas à s'appliquer aux pourvois en cassation du requérant (paragraphe 29 ci ‑ dessus).

La Cour rappelle également que le respect du droit de toute personne, au regard de l'article 5 § 4 de la Convention, d'obtenir à bref délai une décision d'un tribunal sur la légalité de sa détention doit être apprécié à la lumière des circonstances de chaque affaire ( Sanchez-Reisse c. Suisse , arrêt du 21 octobre 1986, série A n o 107, p. 20, § 55, et R.M.D. c. Suisse , arrêt du 26 septembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VI, p. 2013, § 42). En particulier, il faut tenir compte du déroulement général de la procédure et de la mesure dans laquelle les retards sont imputables à la conduite du requérant ou de ses conseils. En principe cependant, puisque la liberté de l'individu est en jeu, l'Etat doit faire en sorte que la procédure se déroule dans le minimum de temps ( Mayzit c. Russie , n o 63378/00, § 49, 20 janvier 2005, et Zamir c. Royaume-Uni , n o 9174/80, rapport de la Commission du 11 octobre 1983, Décisions et Rapports (DR) 40, p. 79, § 108).

En l'espèce, le 26 novembre 1998 le requérant a interjeté appel contre une ordonnance confirmant l'existence, à sa charge, de graves indices de culpabilité. La chambre du tribunal de Naples chargée de réexaminer les mesures de précaution ne s'est prononcée que le 22 février 1999 (motivation déposée le 1er avril 1999 – paragraphes 18 et 21 ci-dessus). De plus, les pourvois en cassation de l'intéressé, introduits respectivement les 13 octobre 1997 et 16 septembre 1998, ont été décidés seulement les 5 juin 1998 (motivation déposée le 7 juillet 1998) et 26 janvier 1999 (motivation déposée le 10 mai 1999 – paragraphes 12-13 et 15-16 ci-dessus).

La Cour rappelle que le « délai » au sens de l'article 5 § 4 de la Convention commence avec la présentation du recours au tribunal et s'achève le jour de la communication de la décision au requérant ou à son conseil, eu égard à l'absence de prononcé public (voir, mutatis mutandis, Koendjbiharie c. Pays-Bas , arrêt du 25 octobre 1990, série A n o 185-B, p. 40, § 28, et Singh précité, § 74 in fine ). Bien que l'on ne connaisse pas cette dernière date avec certitude, il est raisonnable de penser que le requérant et/ou son avocat ont eu connaissance du dispositif des décisions du tribunal de Naples et de la Cour de cassation peu de temps après leur prononcé. A supposer même que, comme le veut le Gouvernement (paragraphe 28 ci-dessus), le dies ad quem de la période à prendre en considération doive être fixé à la date du prononcé des dispositifs des décisions litigieuses, les délais incriminés seraient, respectivement, de deux mois et vingt-sept jours, de sept mois et vingt-trois jours et de quatre mois et dix jours.

Comparant le cas de l'espèce avec d'autres affaires où elle a conclu au non-respect de l'exigence de « bref délai » au sens de l'article 5 § 4 (voir, par exemple, Rehbock c. Slovénie , n o 29462/95, §§ 84-88, CEDH 2000 ‑ XII, et Sulaoja c. Estonie , no 55939/00, § 74, 15 février 2005, où il s'agissait, respectivement, de délais de vingt-trois jours et de deux mois et vingt-quatre jours), la Cour estime que les retards dénoncés par le requérant sont excessifs. Elle considère également que la complexité indéniable de l'affaire ne saurait expliquer la durée globale des procédures incriminées (voir, mutatis mutandis , Baranowski précité, § 73). En outre, tous les délais litigieux doivent être imputés aux autorités, étant donné que rien ne permet de penser que, après avoir introduit ses recours, le requérant ait, d'une manière quelconque, retardé leur examen ( Mayzit précité, § 52).

Pour ce qui est, enfin, de la remarque du Gouvernement concernant le fait que l'appel du requérant du 26 novembre 1998 a été interjeté lorsque l'un de ses pourvoi en cassation était pendant, la Cour rappelle que cette circonstance ne saurait exempter les autorités judiciaires de leur obligation de conduire les procédures d' habeas corpus d'une manière compatible avec l'article 5 § 4. Même si un détenu a formé plusieurs demandes d'élargissement, cette disposition ne confère pas aux autorités un « marge d'appréciation » ou la possibilité de choisir celles qui doivent être traitées plus rapidement. Toutes ces procédures doivent satisfaire à l'exigence du « bref délai » ( Ilowiecki c. Pologne , n o 27504/95, §§ 77-78, 4 octobre 2001).

En conclusion, il y a eu violation de l'article 5 § 4 de la Convention. II.

Le requérant demande 20 000 euros (EUR) pour préjudice moral. S'appuyant sur une expertise psychiatrique, il allègue avoir souffert de troubles à cause de son procès, qui auraient été aggravés par l'angoisse liée à l'attente d'une décision sur ses recours en matière de liberté.

Le Gouvernement estime que le constat d'une violation fournirait en soi une satisfaction équitable suffisante. Il relève que l'expertise produite par le requérant indique que la cause des névroses était d'avoir subi une privation de liberté pour une infraction dont l'intéressé a été ensuite innocenté. L'expertise n'affirme pas que les souffrances psychologiques étaient dues au retard dans les décisions en matière de liberté. Par ailleurs, les décisions en question ont été défavorables au requérant, qui aurait continué à être privé de sa liberté même si les juridictions internes s'étaient prononcées plus rapidement.

La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, elle décide de lui octroyer 4 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant réclame 15 929,14 EUR pour les frais et dépenses encourus au niveau interne et 6 218,53 EUR pour les honoraires d'avocat relatifs à la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour, observant que le montant réclamé est disproportionné par rapport à la nature de la cause et à l'activité accomplie par le conseil du requérant.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation des frais et dépens exposés par le requérant ne peut intervenir que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, parmi beaucoup d'autres, Belziuk c. Pologne , arrêt du 25 mars 1998, Recueil 1998-II, p. 573, § 49, et Sardinas Albo c. Italie , n o 56271/00, § 110, 17 février 2005).

La Cour observe que le requérant a demandé le remboursement de tous les frais concernant la rédaction et l'introduction de ses recours en matière de liberté. Cependant, ces coûts semblent se référer à la procédure pour l'examen de la légalité du maintien en détention et non à la question du respect du « bref délai » voulu par l'article 5 § 4 de la Convention. A cet égard, la Cour rappelle qu'elle a déclaré irrecevables les griefs du requérant tirés des paragraphes 1 c), 3 et 5 de l'article 5. Les sommes réclamées n'ont donc pas été nécessairement exposées pour faire redresser la violation de la Convention constatée par la Cour dans la présente espèce (voir, mutatis mutandis , Nikolova c. Bulgarie , n o 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). Il s'ensuit qu'aucun remboursement n'est dû au requérant pour les frais et dépens encourus pour faire redresser au niveau interne la violation de son droit garanti par l'article 5 § 4 de la Convention.

Pour ce qui concerne les coûts exposés au niveau européen, la Cour les trouve excessifs. Par ailleurs, au stade de la recevabilité elle a rejeté la plupart des griefs du requérant. Elle considère dès lors qu'il n'y a lieu de ne rembourser qu'en partie les frais exposés par le requérant devant elle (voir, mutatis mutandis , Sakkopoulos c. Grèce , n o 61828/00, § 59, 15 janvier 2004, et Cianetti v. Italie , n o 55634/00 , § 56, 22 avril 2004). Compte tenu des éléments en sa possession et de sa pratique en la matière, elle considère raisonnable de lui accorder 2 500 EUR (voir, mutatis mutandis , Santoro c. Italie , n o 36681/97, § 68, 1 er juillet 2004). C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 5 § 4 de la Convention ; 2. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 4 000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral et 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 mai 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président